Text publicat pentru prima dată în The Observer pe 20 iulie 1958.
[De la Revoluția Franceză pînă la izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, s-a presupus în general că progresul în viața omului era nu numai posibil, ci inevitabil. De atunci, două războaie teribile și descoperirea bombei cu hidrogen i-au făcut pe oameni să pună la îndoială această presupunere încrezătoare. The Observer a invitat cinci scriitori cunoscuți să răspundă la următoarele întrebări: „Progresează omul în epoca actuală?” și „Este progresul posibil cu adevărat?” Acest al doilea articol din serie este un răspuns la articolul de deschidere al lui C.P. Snow, „Omul în societate”, apărut în The Observer în 13 iulie 1958).]
*
Progresul înseamnă mișcare într-o direcție dorită și nu toți ne dorim aceleași lucruri pentru specia noastră. În „Lumi posibile” (un eseu din volumul lui J. B. S. Haldane, Possible Worlds and Other Essays, London, 1927. Vezi și „Judecata de Apoi” din aceeași carte), profesorul Haldane a imaginat un viitor în care Omul, prevăzînd că Pămîntul va avea în curînd să fie de nelocuit, s-a adaptat pentru migrarea către Venus modificîndu-și drastic fiziologia și renunțînd la dreptate, milă și fericire. Nu mai exista decît dorința de simplă supraviețuire. Acuma, mie îmi pasă mult mai mult de felul în care trăiește omenirea decît de lungimea vieții. Progresul înseamnă pentru mine sporirea bunătății și fericirii vieții individuale. Pentru specia umană, ca și pentru fiecare om în parte, simpla longevitate mi se pare un ideal demn de dispreț.
Prin urmare, merg chiar mai departe decît C. P. Snow în îndepărtarea bombei H din centrul imaginii. La fel ca el, nu sunt sigur că dacă ar omorî o treime din populație (această treime căreia îi aparțin), ar fi un lucru rău pentru restul; ca și el, nu cred că ne va ucide chiar pe toți. Dar dacă presupunem că a făcut-o deja? În calitate de creștin, consider de la sine înțeles că istoria omenirii se va sfîrși într-o zi; și nu ofer Omniștiinței divine nici un sfat cu privire la cea mai bună dată pentru momentul respectiv. Sunt mai preocupat însă de ceea ce face deja Bomba. Se pot întîlni tineri care fac din amenințarea acesteia un motiv pentru a otrăvi orice plăcere și de a se sustrage de la orice datorie din prezent. Să nu știe ei oare că fără bombă sau cu ea, toți oamenii mor (și mulți dintre ei în moduri oribile)? Nu ajută la nimic să fim abătuți și morocănoși din această cauză.
După ce am eliminat ceea ce mi se pare că este o diversiune, revin la întrebarea adevărată. Devin oamenii sau par că vor deveni mai buni sau mai fericiți? Evident, acest lucru permite doar răspunsul cel mai ipotetic. Cea mai mare parte a experienței individuale (și nu există vreun alt fel de experiență) nu intră niciodată în știri, cu atît mai puțin în cărțile de istorie; cineva are o înțelegere imperfectă chiar și a propriei persoane. Suntem reduși la generalități, dar chiar și între acestea este greu de găsit un echilibru. Sir Charles enumeră multe îmbunătățiri reale. Împotriva acestora trebuie să punem Hiroshima, Black and Tans (trupe de poliție recrutate de guvernul englez începînd cu 1920 în contextul mișcărilor irlandeze de independență; membrii echipelor Black and Tans au acționat cu o violență bestială împotriva populației irlandeze, n. tr.), Gestapo, Ogpu (poliția secretă a autorității sovietice în perioada 1923-1934, n. tr.), spălarea creierului, lagărele de sclavi din Rusia. Poate că devenim mai buni cu copiii; dar devenim mai puțin amabili cu cei în vîrstă. Orice medic generalist vă va spune că pînă și oamenii prosperi refuză să aibă grijă de părinții lor: „Nu pot fi băgați într-un fel de azil?” propune Goneril (fiica mai mare a regelui Lear).
Mai util, cred, decît a încerca să echilibrăm cele bune cu cele rele, este să amintim faptul că majoritatea acestor fenomene, bune și rele, sunt posibile prin două lucruri. Aceste două lucruri vor determina probabil cea mai mare parte a ceea ce ni se întîmplă ceva vreme de-acum încolo.
Primul este avansul și aplicabilitatea tot mai mare a științei. Ca mijloc pentru scopurile la care țin, acest lucru este neutru. Vom deveni capabili să vindecăm și să producem mai multe boli – războiul bacterian, nu bombele, ar putea să tragă cortina – pentru a alina și a provoca mai multe dureri, să gospodărim ori să irosim resursele planetei pe o scară tot mai largă. Putem deveni fie mai binefăcători, fie mai răuvoitori. Bănuiesc că le vom face pe amîndouă; reparînd un lucru și distrugînd altul, înlăturînd mizerii vechi și producînd altele noi, salvîndu-ne aici și punîndu-ne în pericol dincolo.
Al doilea aspect ține de relația schimbată între autoritățile statului și cetățeni. Sir Charles menționează noua noastră atitudine față de crimă. Eu voi aminti trenurile cu evrei trimiși la camerele de gazare germane. Pare șocant să sugerezi un element comun între această crimă și crimele cotidiene, dar cred că unul există. Din punct de vedere umanitar, toate crimele sunt patologice; [în context umanist] crima cere nu pedeapsă răzbunătoare, ci vindecare. Această viziune separă felul în care este tratat criminalul de conceptele de dreptate și răsplată după fapte; o „terapie dreaptă” este ceva lipsit de sens.
După vechiul mod de a vedea lucrurile, opinia publică ar putea protesta împotriva unei pedepse (a protestat de altfel împotriva vechiului nostru cod penal) ca fiind excesivă, penalizînd mai mult decît „merita” omul; este o problemă etică asupra căreia oricine ar putea avea o părere. Dar un tratament de remediere poate fi judecat numai după probabilitatea succesului său; or, aceasta este deja o întrebare tehnică despre care numai experții pot vorbi.
Astfel, criminalul încetează să mai fie o persoană, un subiect de drepturi și îndatoriri și devine doar un obiect asupra căruia societatea poate lucra. Or, acesta este, în principiu, exact modul în care Hitler i-a tratat pe evrei. Erau obiecte; erau uciși nu pentru că meritau să fie pedepsiți, ci pentru că, potrivit teoriilor sale, erau o boală în societate. Dacă societatea poate să repare, să refacă și să desfacă oamenii după cum îi place, plăcerea ei poate fi, desigur, umană sau omucigașă. Diferența este importantă. Dar, oricum, conducătorii au devenit proprietari. Observați cum ar putea funcționa atitudinea „umană” față de criminalitate. Dacă crimele sunt boli, de ce bolile ar trebui tratate diferit față de crime? Și cine, în afară de experți, poate defini boala? O școală de psihologie consideră religia mea ca pe o nevroză. Dacă această nevroză devine vreodată incomodă pentru Guvern, ce va împiedica să fiu supus unei „terapii” obligatorii? Poate fi dureros; tratamentele sunt uneori. Dar nu-mi va ajuta la nimic să întreb: „Ce am făcut ca să merit asta?” Îndreptătorul (The Straightener) va răspunde: „Dar, dragul meu, nimeni nu te învinuiește de nimic. Noi nu mai credem în justiția retributivă. Noi te vindecăm.”
Aceasta nu ar fi altceva decît o aplicare extremă a filozofiei politice implicite în majoritatea comunităților moderne. Ne-a înșelat fără să ne dăm seama. Două războaie au necesitat restricții vaste ale libertății și ne-am obișnuit, deși bombănind, cu lanțurile noastre. Complexitatea și precaritatea crescîndă a vieții noastre economice au forțat Guvernul să preia multe sfere de activitate odată lăsate la alegere sau la voia întîmplării. Intelectualii noștri s-au predat mai întîi filozofiei-sclavului a lui Hegel, apoi lui Marx și în cele din urmă analiștilor lingvistici. Ca urmare, teoria politică clasică, cu concepțiile-cheie stoice, creștine și juridice (legea naturală, valoarea individului, drepturile omului), a murit. În noua viziune, Statul modern există nu pentru a ne proteja drepturile, ci pentru a ne face bine sau pentru a ne face buni – oricum, pentru a ne face ceva sau pentru a face ceva din noi. De aici și noul nume de „lideri” pentru cei care au fost cîndva „cîrmuitori” („rulers”). Suntem mai puțin supușii („subjects”) lor și mai mult minorii, elevii sau animalele lor domestice. Nu ne-a mai rămas nimic care să ne permită să le putem spune: „Vedeți-vă de treburile voastre”. Întreaga noastră viață este acum treaba lor.
Scriu „ei” pentru că pare copilăresc să nu recunosc că guvernul actual este și trebuie să fie întotdeauna oligarhic. Stăpînii noștri reali trebuie să fie mai mulți decît unul și mai puțini decît toți. Problema este că oligarhii încep să ne privească într-un mod nou.
Aici, cred, se află adevărata noastră dilemă. Probabil că nu putem să ne întoarcem pe urmele noastre și cu siguranță nu o vom face. Suntem animale îmblînzite (unele cu stăpîni de treabă, altele cu unii cruzi) și probabil că vom muri de foame dacă ieșim din cușcă. Acesta este un corn al dilemei. Dar într-o societate din ce în ce mai planificată, cît de mult din ceea ce prețuiesc poate supraviețui? Acesta este celălalt corn.
Cred că un bărbat este mai fericit și fericit într-un mod mai bogat, dacă are „mintea liberă din naștere” (freeborn mind). Dar mă îndoiesc că poate avea asta fără independență economică, pe care noua societate o desființează. Căci independența economică permite o educație necontrolată de Guvern; iar în viața adultă doar omul care nu are nevoie și nu cere nimic de la Guvern este cel care poate critica acțiunile acestuia și îi poate arăta că nu-i pasă de ideologia Guvernului. Citiți-l pe Montaigne; asta e vocea unui om cu picioarele sub propria masă, care mănîncă carnea de oaie și napii crescuți pe pămîntul lui. Cine va mai vorbi așa cînd Statul va fi învățătorul și angajatorul tuturor? Desigur, atunci cînd omul era nedomesticit, o astfel de libertate aparținea doar celor puțini. Știu. De aici și suspiciunea oribilă că singura noastră alegere este între societățile cu puțini oameni liberi și societățile fără niciunul.
Iarăși, noua oligarhie trebuie să-și bazeze tot mai mult pretenția de a ne planifica pe pretenția sa de cunoaștere. Dacă trebuie să fim îngrijiți de o mamă, atunci mama trebuie să știe cel mai bine. Aceasta înseamnă că trebuie să se bazeze din ce în ce mai mult pe sfaturile oamenilor de știință, pînă cînd în cele din urmă politicienii propriu-ziși ajung să fie doar marionetele oamenilor de știință. Tehnocrația este forma la care trebuie să tindă o societate planificată. Mă tem în epoca noastră de specialiștii în chestiuni politice, pentru că sunt specialiști care vorbesc în afara specializărilor lor. Lăsați oamenii de știință să ne vorbească despre științe. Dar guvernarea implică întrebări despre binele pentru om și dreptate și despre ce lucruri merită să fie dobîndite și cu ce costuri; iar asupra acestora o pregătire științifică nu oferă opiniei omului nici o valoare adăugată. Doctorul poate să-mi spună că voi muri dacă nu fac așa și pe dincolo; dar dacă viața merită să fie avută în acești termeni nu este o întrebare la care el poate răspunde mai bine decît orice alt om.
În al treilea rînd, nu-mi plac pretențiile Guvernului – temeiurile pentru care îmi cere supunerea – să fie fixate prea sus. Nu-mi plac pretențiile magice ale vraciului și nici dreptul divin al Bourbonilor. Acest lucru nu se datorează numai faptului că nu cred în magie și nici în Politica lui Bossuet (Jacques Benigne Bossuet, Politique tirée des propres paroles de l'Ecriture sainte, Paris, 1709). Cred în Dumnezeu, dar detest teocrația. Căci fiecare guvern este format din simpli oameni și este, strict privit, o improvizație; dacă adaugă la poruncile sale „Așa vorbește Domnul”, minte și minte chiar într-un mod periculos.
Din același motiv mă tem de guvernarea în numele științei. Așa apar tiraniile. În fiecare epocă, cei care ne vor la degetul lor, dacă au ceva în cap, vor susține dorința specială pe care speranțele și temerile acelei epoci o fac cea mai puternică. Ei „profită” (cash in). A fost magia, apoi creștinismul. Acum va fi cu siguranță știința. Poate că adevărații oameni de știință nu se gîndesc prea mult la „știința” tiranilor – nu s-au gîndit prea mult la teoriile rasiale ale lui Hitler sau la biologia lui Stalin. Dar li se poate pune botniță.
Trebuie să acordăm toată greutatea avertismentului formulat de Sir Charles potrivit căruia milioane de oameni din Est sunt încă pe jumătate înfometați. În fața observației sale, temerile mele ar părea foarte neimportante. Un om flămînd se gîndește la mîncare, nu la libertate. Trebuie să acordăm toată greutatea afirmației că nimic în afară de știință, și anume, știință aplicată la nivel global, care presupune controale guvernamentale fără precedent, poate produce un stomac plin și îngrijire medicală pentru întreaga rasă umană: soluția, pe scurt, este nimic altceva decît un stat mondial al bunăstării. Dar tocmai recunoașterea deplină a acestor adevăruri îmi demonstrează pericolul extrem care amenință omenirea în prezent.
Avem pe de o parte o nevoie disperată; foamete, boală și teamă de război. Avem, pe de altă parte, concepția despre ceva care s-ar putea întîlni cu aceasta: tehnocrația globală omni-competentă. Nu sunt acestea condițiile ideale pentru înrobire? Nu tot așa s-au mai petrecut lucrurile: o nevoie disperată (reală sau aparentă) într-o parte, o putere (reală sau aparentă) de a o ușura, în cealaltă? În lumea antică, indivizii s-au vîndut ca sclavi pentru a mînca. S-au vîndut deci în societate. Iată un vrăjitor care ne poate salva de vrăjitori – un stăpîn războinic care ne poate salva de barbari – o Biserică care ne poate salva de Iad. Dă-le ceea ce cer, să ne dăruim înlănțuiți și legați la ochi, numai să ne accepte! Poate că teribilul tîrg va fi făcut din nou. Nu putem da vina pe oameni că au făcut-o. Cu greu le putem dori să nu o facă. Cu toate acestea, cu greu putem suporta că au trebuit să o facă.
Întrebarea despre progres a devenit întrebarea dacă putem descoperi vreo modalitate de a ne supune paternalismului mondial al unei tehnocrații fără a pierde toată intimitatea și independența personală. Există vreo posibilitate de a obține mierea super-statului bunăstării și de a evita acul?
Să nu ne înșelăm în privința acului. Tristețea suedeză este doar o pregustare. Să-și trăiască viața în felul său, să-și numească casa castelul său, să se bucure de roadele propriei munci, să-și educe copiii după cum îl îndrumă conștiința, să economisească pentru siguranța lor după moartea sa – acestea sunt dorințe adînc înrădăcinate în omul civilizat. Realizarea lor este aproape la fel de necesară virtuților noastre ca și fericirii noastre. Din frustrarea lor totală ar putea urma rezultate dezastruoase atît pe plan moral, cît și psihologic.
Toate acestea ne amenință chiar dacă forma de societate pe care o indică nevoile noastre s-ar putea dovedi un succes de neegalat. Dar este asta ceva sigur? Ce asigurare avem că stăpînii noștri vor sau pot să-și țină promisiunea care ne-a determinat să ne vindem? Să nu ne lăsăm înșelați de formule despre „omul preia controlul asupra propriului destin”. Tot ceea ce se poate întîmpla cu adevărat este ca unii oameni să preia controlul asupra destinului celorlalți. Vor fi simpli oameni, niciunul perfect. Iar unii vor fi lacomi, cruzi și necinstiți. Cu cît suntem mai complet planificați, cu atît ei vor fi mai puternici. Am descoperit oare vreun motiv nou pentru care, de data aceasta, puterea nu ar trebui să corupă așa cum a făcut-o și pînă acum?
(C. S. Lewis, „Willing Slaves of the Welfare State. Is Progress Possible?” Traducere de Gh. Fedorovici. Textul în engleză la http://liberty-tree.ca/research/willing_slaves_of_the_welfare_state)