Nu suntem sfinți nu pentru că nu postim destul, pentru că nu ne rugăm destul, pentru că nu avem o credință, iubire și nădejde puternice, pentru că nu suntem iertători și milostivi, pentru că nu suntem smeriți. Putem avea toate acestea și totuși să fim străini de sfințenie. Pentru că sfințenia înseamnă nu doar a trăi în curățenie, lucru practicat atît înainte de Hristos, cît și de la Întrupare încoace în toate sistemele morale necreștine, religioase ori seculare. Sfințenia este rodul ascultării și împlinirii voii lui Dumnezeu, care îl aduc pe credincios în prezența Sfintei Treimi. Ceea ce înseamnă că dacă ne considerăm creștini, dar nu căutăm să împlinim voia lui Hristos în toate împrejurările vieții noastre, nu suntem doar nesfinți, precum cei care ascultă de principiile conștiinței, ci suntem antisfinți, luînd numele lui Dumnezeu în deșert la fiecare închinare făcută și la fiecare rugăciune rostită.
Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu a pus în firea omenească agheasmă și busuioc, cum crede ortodoxia New Age (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/01/se-sfinteste-natura-omului-prin.html), ci a sădit voia Lui dumnezeiască prin unirea ei cu cea omenească, a sădit ascultarea filială de Tatăl, pe care omul trebuia să o dobîndească prin creștere duhovnicească, dar a pierdut-o, zicînd ca Dumnezeu și făcînd ca el, renunțînd astfel la sfințenie pentru antisfințenie.