„Prin filozofie nu poți dovedi existența lui Dumnezeu, dar nu poți dovedi nici inexistența Lui. Și atunci la Dumnezeu nu te apropii cu intelectul, cu categoriile Kantiene. Te apropii cu acest fler și cu această trăire lăuntrică pe care, cum vă spuneam, ori o capeți prin molipsire de la cei a căror exigență ai simțit-o, ori de la colegii tăi de generație.” (https://www.chilieathonita.ro/2023/09/03/pocainta-unui-filosof-sorin-lavric-p-teologos/). La care interlocutorul athonit aprobă meditativ: „Da...” La un astfel de „amin!” nu poți să nu spui „Doamne ferește!” decît dacă ți-ai dobîndit credința prin molipsire de la colegii, tovarășii ori camarazii de luptă. Pentru că molipsirea într-o lume căzută sau flerul omului căzut ne apropie mai degrabă de orice înlocuitor satisfăcător al lui Dumnezeu. În realitate, ne apropiem de Dumnezeu răspunzînd la o chemare pusă de Dumnezeu în noi. Sigur, această chemare poate fi pusă și prin oameni. Dar lucrurile de care ne apropie ne arată în ce măsură această chemare a fost adresată de Dumnezeu. În plus, chemarea lui Dumnezeu ne apropie de cele ale lui Dumnezeu exact în măsura în care ne desparte de cele ale noastre.
În Biserică nu există decît o singură generație: generația oamenilor care se trag din Noul Adam, despărțiți prin moartea și învierea în Hristos de generațiile care se nasc și mor în Adamul cel vechi.