Poate că lumea
încetează să mai participe la conferințele și manifestările ortodoxe nu pentru
că și-a pierdut discernămîntul, ci pentru că nu vrea să și-l piardă de tot. Dl
Virgiliu Gheorghe observa cu tristețe la începutul conferinței pe care a
susținut-o recent la Casa de Cultură Constanța (https://www.facebook.com/photo/?fbid=122142709634225144&set=pb.61556754321835.-2207520000)
că numărul participanților s-a redus drastic în ultima vreme (https://www.activenews.ro/stiri/Riscuri-pentru-sanatatea-mintala-la-noua-generatie-Conferinta-lui-Virgiliu-Gheorghe-de-la-Scoala-Brancoveneasca-din-Constanta.-VIDEO-IN-DIRECT-189761).
Deși un om al sistemului va găsi inevitabil cauzele unor anomalii în afara
sistemului, respectiv în influența mass mediei, a rețelelor de socializare și a ideologiilor (preferabil de stînga),
nu ar trebui subestimată capacitatea oamenilor de a sesiza posibilitatea de
a-și pierde sănătatea mintală în egală măsură în cadrul unui sistem bisericesc
care și-a demonstrat suficient de limpede disponibilitatea de a se folosi de
adevăr împotriva adevărului, de credință împotriva credinței și de rațiune
împotriva rațiunii. De pildă, se poate presupune că există o legătură între
organizatorul conferinței, instituția privată „Școala Brâncovenească”, tema
conferinței („Riscuri pentru sănătatea mintală la noua
generație”) și înscrierea într-un nou an/ciclu școlar, cu sugestia implicită că
părinții care-și înscriu copiii la această școală nu vor trebui să se teamă pentru
integritatea mintală a copiilor. Nu vreau să sugerez prin asta că am avea de-a face de un caz prin care sistemul bisericesc s-ar folosi de educație împotriva educației. Dar acest mod de a prezenta pe larg un pericol iminent în condițiile în care ai deja antidotul disponibil în pachete atractive de preț anunță un marketing spiritual care nu-i mai ia pe oameni prin suprindere. Nu este vina oamenilor că atunci cînd aud de o conferință ortodoxă au ajuns să-și examineze bugetul mai degrabă decît întrbările existențiale. Bineînțeles, chiar dacă este implicită, o asigurare venită din partea unui specialist precum dl Virgiliu Gheorghe este cu atît mai binevenită cu cît episodul pandemic a demonstrat că departe
de a fi mai sănătoși mintal decît progresiștii, creștinii conservatori sunt la
fel de nebuni, doar că sunt afectați de o formă opusă de nebunie. Întrucît atunci cînd au fost confruntați cu situații dificile, creștinii au părut la
fel de străini de normalitate ca toți ceilalți membri ai societății, este reconfortant să afli că lucrurile nu stau chiar așa.
Sper că dl Dan Puric are dreptate cînd recomandă Școala Brâncovenească ca pe „celula sănătoasă care poate reface tot țesutul degenerat al educației românești” (https://www.facebook.com/100076212858408/videos/2368674516654902/?__so__=permalink). Avînd în vedere precaritatea intelectuală și fragilitatea psihică a unora dintre cei care formează publicul constant al conferințelor ortodoxe organizate în România, nu pot decît să-mi doresc înmulțirea unor astfel de instituții de refacere interioară. Totuși, de la referendumul pentru familie din 2018 pînă astăzi, capacitatea celulelor sănătoase de a reface sănătatea corpului a fost atît de discretă încît nu poți să nu te întrebi dacă mai există astfel de celule. Pe de altă parte, dacă starea de sănătate este determinată în creștinism de conștientizarea și recunoașterea bolii proprii, poate că ar trebui să ne gîndim mai degrabă dacă nu cumva celulele aparent sănătoase sunt cele care au îmbolnăvit corpul social în primul rînd.
În creștinism, moartea ne trezește la viață, în sensul în care ne face să dorim nu nemurirea, ci învierea, care ne face la rîndul ei să ne dorim să biruim moartea, nu să-i supraviețuim spiritual în sensul noii ortodoxii. La drept vorbind, în afara creștinismului nu există nici moarte, nici viață adevărate. O moarte aparentă, a trupului, corespunde inevitabil unei vieți aparente (a sufletului). Așa cum nu putem dori învierea cîtă vreme nu înțelegem natura morții în care zăcem, tot astfel nu putem căuta vindecarea cîtă vreme ne încăpățînăm să credem că sănătatea noastră este asigurată prin relația cu dumnezeul din inima noastră sau prin relația cu neamul românesc absolut asigurată de „sfinții închisorilor”.
După 1990, părinții din România au crezut o perioadă îndelungată că „Biserica acordă o deosebită importanță educației religioase a copiilor și tinerilor prin ora de Religie în școli și prin principalul program național catehetic, numit Hristos împărtășit copiilor. Astfel, Biserica îi orientează pe copii spre iubirea lui Dumnezeu și a semenilor, spre binele familiei și al societății.” (https://basilica.ro/mesajul-patriarhului-daniel-in-duminica-parintilor-si-copiilor-cum-poate-fi-depasita-criza-familiei-de-astazi/?swcfpc=1). Eșecul total înregistrat de predarea religiei în școală nu este determinat însă de mass media, de internet, de cultura divertismentului și de noile ideologii, cum vrea PF Daniel să ne facă să credem:
„Slăbirea credinței, a iubirii părintești, filiale și frățești, neglijarea educației în familie duc la slăbirea legăturii familiei cu Biserica, la delăsare și decădere spirituală. Astăzi trăim într-un context dominat de o mentalitate individualistă, care minimalizează rolul primordial al familiei în educarea copiilor și îl subordonează intereselor efemere și materialiste ale individului și societății.
Criza familiei se manifestă în abandonul copiilor de către părinți și al părinților de către copii, în numărul mare de avorturi și de divorțuri, în creșterea violenței în familie și a delincvenței juvenile, în pericolul drogurilor și al diferitelor adicții, în promovarea unor așa-zise „noi modele” de familie, care sunt construcții artificiale ideologice.” (https://basilica.ro/mesajul-patriarhului-daniel-in-duminica-parintilor-si-copiilor-cum-poate-fi-depasita-criza-familiei-de-astazi/?swcfpc=1)
Dar slăbirea credinței a fost determinată nu atît de presiunile exterioare, ci de ignorarea izvorului credinței, în ciuda faptului că acesta țîșnește cu aceeași putere în BOR ca și în trecut. Mă tem că majoritatea credincioșilor ortodocși nici nu a auzit de el și, de aceea, nici nu-i simte lipsa. Un cler care se adaptează lumii și un popor credincios care se adaptează acestui cler se adapă împreună din izvorul acestei lumi, participînd sătui deja de această viață la viața deplină a Bisericii. Această situație îi face pe tot mai mulți oameni să prefere să participe direct la realitatea limitată a acestei vieți, fără a mai simți nevoia de educație religioasă, de clopote și tămîie. Iar în condițiile în care prețul unei înmormîntări ortodoxe s-a triplat în ultimii doi ani, incinerarea pare să fie o soluție tot mai atrăgătoare pe măsură ce săracii devin tot mai mulți și tot mai săraci.
Mi se pare că este nu doar necinstit, ci de-a dreptul sinucigaș să vorbești despre criza familiei ignorînd criza din Biserică; cum poți aborda criza familiei creștine evitînd cu încăpățînare să vorbești despre criza credinței? Oamenii sistemului care au produs această criză anunță în prealabil, că nu trebuie să găsim vinovați. Dar dacă există o boală, există cauze, iar amînarea recunoașterii cauzelor nu face decît să agraveze boala. Este evident că una dintre aceste cauze constă în efortul permanent al clerului de a fi pe placul tuturor: al intelectualilor, al autorităților, al societății. Spre deosebire de Sf. Pavel, care s-a făcut ca un rob deși era liber, ca unul fără Lege deși ținea Legea lui Hristos, ca unul slab deși putea totul în Hristos (1 Cor., cap. 9), clerul ortodox din perioada PF Daniel și-a lepădat autoritatea, libertatea, legea și puterea în schimbul stabilității și siguranței economice garantate de Stat.