„Daisy (lui Bérenger): Știi, e chestie de obișnuință. Nimeni nu se mai miră că trupe de rinoceri trec pe străzi în goana mare. Oamenii se dau la o parte din calea lor, apoi își continuă plimbarea, își văd de treburi, ca și cînd nu s-ar fi întîmplat nimic.”
(Eugen Ionescu, Rinocerii, actul 3, în Eugen Ionescu, Setea și foamea. Teatru, vol. 2, Editura Minerva, 1970, trad. Florica Șelmaru.)
În fiecare om este un rinocer. Creștinismul tradițional îl numea „omul vechi”. Omul vechi este omul care și-a pierdut integritatea. Integritatea omului nu este dată, ci poate fi realizată numai prin unirea omului cu Creatorul lui, iar lucrul acesta este posibil doar în creștinism și foarte probabil doar în cel ortodox, ceea ce reprezintă o veste cît se poate de proastă pentru ortodocși în primul rînd.
Pentru că integritatea rinocerului este dată, omul poate fi tentat să renunțe la integritatea lui umană, care îi cere în primul rînd creștere, în schimbul integrității rinocerului, care nu cere decît înmulțire. Din acest motiv, omul este pentru rinocer o amenințare la fel de mare precum este Dumnezeu pentru om. Dumnezeu îl salvează pe om, rinocerul se salvează de om. Rinocerizarea ne salvează de nevoia de a fi salvați. Rinocerul se leapădă nu de omul vechi, precum credinciosul care se botează, ci de om în sine.
Rinocerii sunt violenți și cenușii doar în afara mediului lor natural. Arătau așa în piesa lui Ionescu pentru că erau de-abia la începutul procesului de transformare a omului în rinocer și a lumii într-o mlaștină. În schimb, cînd ajung în noroi ei devin colorați, pașnici și bine dispuși, strălucind cu toții în cămăși verzi, negre, multicolore sau în costum național, sărbătorind triumful rinocerității asupra umanității.