Dacă referendumul pentru familie ar fi fost organizat cu douăzeci de ani mai devreme, cred că ar fi fost susținut de majoritatea cetățenilor români. Asta nu înseamnă neapărat că în 1998 românii erau mai creștini decît în 2018, ci că aveau o altă înțelegere a învățăturii creștine și a responsabilității lor creștine față de lume, și anume una tradițională, adică, potrivit actualelor clasificări, iliberală. Mai precis, în 1998 românii încă nu vedeau credința ca pe o chestiune privată și, prin urmare, nu considerau necesară separarea strictă dintre stat și Biserică. Între timp, acel dublu consens teologic și politic a fost înlocuit cu unul opus, care pretinde privatizarea credinței și separarea reciprocă completă dintre Biserică și stat. Faptul că, în România, această separare este contestată în special de segmentul neolegionar și redefinită de segmentul euro-atlantist, dedicat transformării BOR într-un instrument al ordinii occidentale, explică importanța politică a ierarhiei ortodoxe și rolul triplu pe care-l execută simultan, întreținînd codificat așteptările misticilor naționaliști, răspunzînd pragmatic intereselor euro-atlantice și asigurînd personal și ipocrit poporul că Biserica a rămas singura autoritate care nu l-a abandonat.
Astfel, fragmentarea socială de suprafață este permisă dacă nu chiar produsă de noul consens social liberal de adîncime: admiterea naturii private a opiniilor religioase și politice generează la suprafață expresii publice diverse cu privire la înțelegerea naturii credinței și a societății. Odată ce sursa autorității devine individul, principiul fondator al liberalismului, este inevitabil ca fiecare individ să conteste pînă la urmă autoritatea oricărui alt individ, mecanism preluat prompt și cu recunoștință de segmentul needucat, după cum o demonstrează replica triumfătoare generală a omului simplu: „Nu-mi spui tu mie!” În noul consens liberal, nu doar că nimeni nu are dreptul să-mi spună ce să fac, cum să fac ori cum stau lucrurile, dar individul se simte îndreptățit, mai ales în perioadele de criză a autorității politice, la care liberalismul duce în mod necesar (cum poate reprezenta o autoritate publică autoritățile individuale într-o societate întemeiată pe contestarea oricărei autorități superioare?) să le spună tuturor celorlalți că lucrurile stau așa cum le vede el și că trebuie făcut ceea ce crede el că trebuie făcut și în modul pe care îl consideră el potrivit. Prin urmare, noul consens realizat de jos în sus nu a făcut decît să stabilească consensul individului cu sine însuși, înlocuind forța și violența statului cu forța și violența individului și poate că singurul motiv pentru care agresivitatea în creștere din cadrul unei astfel de societăți nu a ajuns încă la manifestări violente cotidiene între simpli indivizi, care la prima vedere nu par să aibă ceva concret de împărțit, se datorează mai puțin rațiunii (care într-un univers autoreferențial ar justifica mai degrabă violența decît argumentul) și mai mult Bisericii, mai precis evocării publice a victimei nevinovate care satisface prin jertfa ei nu atît păcatul lumii, pe care noua conștiință socială nu-l recunoaște, cît nevoia de dreptate, oferindu-i posibilitatea agresorului potențial de a se recunoaște în victima supremă, care împlinește dreptatea (refăcînd astfel ordinea universală) prin asumarea nedreptății tuturor celor din jur (aspect asupra căruia voi reveni după ce-l voi citi cum trebuie pe René Girard).
Liberalizarea rațiunii și a autorității, adică forma secularizată și coruptă a universalității rațiunii și a raționalității autorității din perioada premodernă, nu poate să nu conducă la o criză a liberalismului. Dar pentru că liberalismul atrage în criza lui rațiunea și autoritatea individuale pe care s-a întemeiat, refacerea unui consens de suprafață care să corespundă celui de adîncime nu este posibilă decît fie prin lepădarea de liberalism în vederea unei convertiri la un fundamentalism milenarist, fie printr-o accelerare a degenerării liberale, care să elimine efectiv orice preocupare, pasiune, interes care ar putea avea vreo miză dincolo de bula individuală. Prin urmare, talibanismul și transumanismul par să fie cele două soluții care ne sunt oferite de un sistem care cîștigă în ambele variante în măsura în care acestea permit o izolare și mai etanșă a individului uman în raport cu persoana, singura realitate în care oamenii se pot întîlni și regăsi cu adevărat pentru că este singurul loc unde pot deveni întregi, fără ca suprafața și adîncimea lor să fie în conflict între ele și amîndouă față de realitate.