Credincioșii din noua ortodoxie românească pot rosti în mod spontan, vesel și încurajator „Doamne-ajută!” sau „cu Dumnezeu înainte!” pentru că se referă la Dumnezeul din inima sau din sufletul lor, prezent întotdeauna cu ei la fel cum erau prezenți 24/7 și idolii popoarelor păgîne din vechime. Contrar aparențelor, această categorie de urări și încurajări nu este necesară pentru a ține pericolele la distanță sau pentru a întreține o stare de atenție față de pericole greu de deslușit, precum apariția neașteptată a unui aisberg, ci doar pentru a menține starea de bine, care exclude posibilitatea pericolului. Noua ortodoxie își asigură credincioșii că se află mai presus de orice pericol, fapt care o face cu atît mai atrăgătoare în special în apele călduțe ale mărilor psihoterapeutice.
Dacă l-ar fi cunoscut pe Hristos, însă, noii ortodocși ar fi strigat precum Petru cînd a început să se scufunde „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30) și precum Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Dar noilor ortodocși le lipsește sentimentul pericolului pentru că le lipsește ceea ce Ortega y Gasset considera că reprezintă condiția unei gîndiri normale, corespunzătoare realității:
„Cum acesta este adevărul curat – adică a trăi înseamnă a te simți pierdut –, cel care îl acceptă a și început să se regăsească, să-și descopere autentica realitate, se află deja pe un teren solid. Instinctiv, la fel ca și naufragiatul, va căuta ceva de care să se agațe, iar privirea tragică, peremptorie, absolut veridică – pentru că e vorba de propria sa salvare – îl va face să-și pună ordine în haosul existenței. Singurele idei adevărate sunt ideile naufragiaților. Restul nu este decât retorică, poză, farsă personală. Cel care nu se simte cu adevărat pierdut se pierde inexorabil; adică nu se va regăsi niciodată, nu va da vreodată de propria-i realitate.” (José Ortega y Gasset, Revolta maselor, Humanitas, 2007, p. 194-195)
Este de presupus că liderii noii ortodoxii nu vor încerca niciodată să-i facă pe credincioși să dea de propria lor realitate, adică de realitatea lui Dumnezeu. Dar chiar dacă ar încerca, ar fi respinși de noii credincioși ca niște înșelători care caută să-i ducă la pierzare. Pasagerii din NBOR (Noua Biserică Ortodoxă Română) împărtășesc astfel optimismul pasagerilor Titanicului, fiind la fel de convinși că s-au îmbarcat pe o corabie care nu se poate scufunda. Diferența este că pasagerii Titanicului au dorit să fie salvați și au cerut ajutorul în timp ce nava lor se scufunda. Noii ortodocși nu doar că sunt incapabili să vadă că se duc la fund, dar văd în scufundare sau în naufragiere un nou mod de a merge în siguranță cu Dumnezeu înainte.