În mediul bisericesc ortodox din România se obișnuiește să fie opusă credința vie celei formale. Deși această distincție nu este greșită în sine, ea a fost folosită de maeștrii spirituali din școala lui Pleșu pentru a discredita credința ortodoxă tradițională, adică cea întemeiată dogmatic, falsificînd în felul acesta spiritualitatea ortodoxă cu sprijinul indispensabil al ierarhiei ortodoxe și al ortodocșilor educați. Însă distincția viu-formal este de fapt una de gradul doi și se bazează pe un raționament viclean, care identifică în mod greșit „trăirea” cu adevărul. Ceea ce, bineînțeles, este greșit: se poate trăi la fel de bine, ba chiar mai bine dacă luăm în considerare beneficiile pe termen scurt, și în minciună. Poate exista viață în afara adevărului, dar aceasta este o viață falsificată, este o viață întru moarte.
Distincția fundamentală este cea dintre adevăr și minciună. Viața și adevărul coincid doar în Hristos, iar în afara Lui și viața, și adevărul sunt relative și dilematice (evident, elita intelectuală ortodoxă a răsturnat acest raport, făcînd din viața în Hristos o problemă, o chestiune dilematică și din viața seculară una de la sine înțeles). Prin urmare, distincția și opoziția fundamentală la nivelul credinței nu este între credința vie și cea formală, ci între credința adevărată și credința falsă. Tocmai de aceea o credință adevărată, dar rece, adică formală, reprezintă un păcat mai mare decît o credință falsă, dar fierbinte: o credință adevărată nu are voie să nu fie vie, în timp ce o credință falsă poate fi oricum.
În funcție de tăria și adevărul credinței noastre, încercările, de la realizări la ratări și suferințe, fie o fac mai slabă sau mai falsă, fie mai tare și mai adevărată. Izbirea de o încercare slăbește sau falsifică și mai mult o credință slabă sau greșită, după cum o credință adevărată puternică este întărită și limpezită de încercare. Contrar convingerii generale, credința adevărată și puternică nu ține încercarea la distanță și nici măcar nu o atenuează. Credința adevărată nu este o plasă de siguranță și nici o vestă antiglonț. Acestea sunt de fapt funcțiile credinței slabe și false împrăștiată în BOR de un cler amețit de liderii lui vicleni, care au permis, atunci cînd nu au încurajat direct, înlocuirea spiritualității ortodoxe cu una păgînă. Credința dreaptă nu ne protejează pe noi de încercări, ci protejează credința dreaptă de falsificarea ei.
Unul dintre cele mai ușoare moduri de a falsifica credința se realizează nu prin înlocuirea/falsificarea conținutului ei, ci prin falsificarea funcției ei. În BOR, asta s-a întîmplat prin deturnarea rostului credinței de la obiectivul mîntuirii la cel al alinării, mîngîierii sau vindecării psihoterapeutice și al dezvoltării personale. Un alt mod, înrudit îndeaproape cu acesta, a fost cel prin care credința a fost reprezentată ca un scut protector personal al credinciosului. Majoritatea credincioșilor ortodocși așteaptă de la credință să-i ferească de încercări sau cel puțin să-i treacă nevătămați prin ele. Această reprezentare falsă a credinței îi constrînge să poarte credința în mod exterior, pe din afara lor, ca pe o vestă de salvare. În realitate, însă, credința dreaptă nu poate fi purtată decît în mod drept, pe dinăuntru. Noi suntem vesta ei de salvare, noi suntem cei care ne expunem pentru a proteja credința dinăuntrul nostru.