„Cu mine nu se va mișca niciun fir de păr de pe capul niciunui român”
Călin Georgescu (https://www.youtube.com/watch?v=_ySpPPo-6_M de la min. 22:10)
„Și veți fi urîți de toți pentru numele Meu. Și păr din capul vostru nu va pieri.”
Iisus Hristos (Luca 21, 17-18)
Salvarea ori mîntuirea implică două acțiuni specifice, corespunzătoare celor două obiective fundamentale: pe de o parte, eliberarea de rău și, pe de alta, restaurarea celui salvat prin refacerea integrității lui și a lumii sale. În creștinism, acest lucru se realizează prin redarea identității, atît a lumii ca ordine creată de Dumnezeu și capabilă să-și reflecte Creatorul, cît și a omului ca ființă creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui în vederea unirii cu El. Din perspectivă creștină, orice altă formă de salvare reprezintă o falsă salvare, care-l îndepărtează pe om de adeăvarata salvare adusă prin Întruparea, Jertfa și Învierea Fiului lui Dumnezeu unit cu firea omenească în Iisus Hristos. Prin urmare, orice creștin și cu atît mai mult conducătorii Bisericii au obligația de a respinge și denunța falsele salvări.
În România, falsele salvări au venit din două direcții principale, și anume din direcția progresist-globalistă și din cea fundamentalist-naționalistă. Ierarhia ortodoxă a încurajat în permanență ambele forme de falsă salvare, atît euro-salvarea, cît și cea a naționalismului mistic, concretizată în auro-salvarea din ultimii cinci ani.
Conform narațiunii euro-salvării, salvarea este strict seculară și este garantată de scutul NATO și de fondurile europene. Potrivit acestei scheme redemptorii, răul este reprezentat de Rusia și China, de ortodoxia dogmatică și de orice lucru care vine dintr-un trecut opac la ideea de progres și evoluție, care sunt bune pentru că ne oferă schimbarea totală în bine. Prin urmare, narațiunea euro-salvării nu doar că nu face apel la memorie ca la un mijloc important de regăsire în vederea recuperării de sine, ci privește memoria cu suspiciune și susține alienarea produsă de modernitate ca pe o condiție necesară transformării. Vechea identitate a omului, determinată de familie, comunitate locală și credință creștină reprezintă în narațiunea progresistă sursa corupției individului uman, a înapoierii lui. Ne lepădăm de „vechiul Adam” cel mai ușor prin uitare, iar dependența de lumea virtuală este gîndită în special în acest scop. O societate fericită, precum cea a oamenilor salvați, presupune ștergerea memoriei și limitarea individului la memoria pe termen scurt, care să reflecte doar prezentul continuu al veșniciei. Memoria pe termen lung înseamnă traumă, întreținerea suferinței, generează complexe de inferioritate sau de superioritate, este o sursă de inegalitate și inechitate prin modul ei selectiv, deci non-incluziv, de funcționare. „I AM A CHILD OF EUROPE”, scria pe bannerul ținut de o fetiță în jur de opt ani în timpul unuia din mitingurile pro-occidentale recente din Georgia, despre care televiziunile progresiste din România au relatat cu efectele dramatice corespunzătoare situației. Identitatea și memoria acelui copil nu erau asigurate de familia și țara lui, ci de o instanță impersonală despre care el nu știa nimic și cu care comunicarea este imposibilă.
Salvarea naționalistă este la fel de îndepărtată de salvarea creștină, chiar dacă este opusă mitologiei perfecțiunii sau cel puțin a perfectibilității Occidentului. Dacă urmărim structura pe care, repet, trebuie să o cuprindă orice narațiune a mîntuirii (înfruntarea răului și asigurarea binelui), răul este determinat în narațiunea naționalistă de globalism, secularism, de stînga culturală și de dreapta economică, de uitare și de alienarea produsă de dislocarea inevitabilă într-o lume guvernată de principii neoliberale. Salvarea este asigurată prin întoarcerea la tradiție, recuperarea memoriei, refacerea comunității organice, susținerea familiei și Bisericii. Ce este rău în asta și prin ce ar greși clerul ortodox dacă s-ar recunoaște în aceste principii, așa cum se și întîmplă de altfel, spre disperarea segmentului pro-occidental?
Ortodocșii din România, cler și laicat deopotrivă, greșesc grav atunci cînd consideră că salvarea naționalistă sau cea occidentală reprezintă învățătura creștină. Nu doar că nu o reprezintă, dar nici măcar nu sunt compatibile cu ea. Iată de ce:
1. În primul rînd, atît narațiunea naționalistă, cît și cea pro-occidentală susțin un lucru contrar învățăturii creștine despre mîntuire: și anume, că răul nu este în om, că omul nu are o predispoziție naturală spre rău. Răul este în afara omului: în înapoiere, în lipsa de educație, în Rusia și în atașamentul față de ea, în cazul salvării de tip euro-atlantist, respectiv în afara neamului, în afara Bisericii, în societatea deschisă, în creierul lui Soros, în sistemul bancar internațional sau în Sistem pur și simplu în cazul salvării de tip naționalist. Există totuși o anumită localizare particulară a răului cu care ambele tabere sunt de acord: în hrana nesănătoasă și în stilul de viață nesănătos. Este interesant de observat aici că pot fi găsiți adepți din ambele tabere convinși că își găsesc salvarea trupească în hrana bio și în medicina homeopată și salvarea sufletească în comuniune cu natura.
2. În al doilea rînd, în ce privește celălalt obiectiv pe care trebuie să-l asigure orice schemă a salvării, adică realizarea binelui mîntuitor (după sau chiar prin înfrîngerea răului), ambele tipuri de salvare exclud necesitatea intervenției harului și, prin urmare, a lui Dumnezeu însuși. Binele este atins prin aducerea „acasă” ori prin restaurarea casei, descrisă în mod fals ca o împărăție a lui Dumnezeu. În narațiunea globalistă, aceasta este casa comună a civilizației occidentale moderne, în narațiunea naționalistă casa este casa veșnică a neamului absolut.
Restaurarea sau realizarea împărăției lui Dumnezeu pe pămînt se face în cadrul schemei progresiste prin diferite proiecte globale (reconstrucția Ucrainei, reconstrucția europeană, marea resetare etc.), iar în cadrul schemei naționaliste, prin proiecte ceva mai utopice precum restaurarea ordinii sacre, cosmice etc. Dar în ambele cazuri, omul este restaurat de la sine prin readucerea lui „acasă”, ceea ce explică entuziasmul și recunoștința cu care Georgescu a fost votat și este susținut de românii din străinătate sau care au petrecut un timp îndelungat în străinătate, precum și a rudelor acestora rămase în țară; în mod simetric, tot așa se explică speranța cu care a fost primită vestea candidaturii lui Nicușor Dan printre adepții euro-salvării. Chiar dacă memoriei i se atribuie un rol important în schema naționalistă a salvării, putem constata că această memorie este una alterată prin impregnarea cu memoria falsă a neamului sfînt și a jertfei legionare, care are tot atît de multe în comun cu jertfa creștină cît are orice cult sinucigaș cu Biserica.
Din perspectivă creștină, credința că omul se poate reface ori își poate reface singur casa este la fel de greșită precum convingerea că această casă îi aparține ca stăpîn, nu ca îngrijitor și că el o poate transforma în împărăție. Contrar însă opiniei larg răspîndite, omul nu sfințește locul decît în măsura în care este în Dumnezeu și este în ascultare de Dumnezeu. Clerul ortodox a binecuvîntat însă neascultarea omului de Dumnezeu atît în forma creștinismului civilizator pro-occidental, cît și în forma creștinismului arhetipal, întemeiat pe adevărurile înțelepciunii perene (cele ale dacilor fiind incluse), înțelepciune confundată cu adevărurile creștine de o mentalitate neopăgînă caracteristică noii ortodoxii reprezentată de Georgescu și susținătorii lui.
Ca o concluzie la aceste prime observații, putem observa că majoritatea erorilor din aceste două false scheme de salvare sunt generate de premisa evident necreștină potrivit căreia răul este în afara omului în timp ce binele se găsește în om. După cum tot mai puțini creștini știu însă, lucrurile stau în creștinism exact invers.
3. Ambele scheme de salvare sunt incapabile să înțeleagă învățătura ortodoxă despre om ca persoană și, prin urmare, ambele amenință vocația personală a omului. Această opacitate este favorizată de noua teologie ortodoxă, care a adoptat inclusiv în facultățile ortodoxe de teologie o înțelegere impersonală a omului și a lui Dumnezeu, aspect asupra căruia am mai atras atenția în ultimii ani.
4. Ambele forme de salvare îl exclud pe Dumnezeu din problematica mîntuirii, omul fiind mîntuit prin apartenența la una din cele două societăți care au depășit istoria fie pentru că o controlează, precum cea occidentală, fie pentru că scapă controlului istoriei prin neamul absolut.
5. Ambele narațiuni sunt potențial totalitare. După cum nota Aleksander Fiut în studiul său despre gîndirea poetică a lui Czeslaw Milosz,
„atunci cînd așteptările utopice sunt proiectate asupra realității istorice, ele pot avea consecințe periculoase deoarece în situația în care legea dezvoltării istorice este izolată și transformată în dogmă politică, ea poate deveni în anumite condiții o justificare pentru totalitarism” (Aleksander Fiut, The Eternal Moment: The Poetry of Czeslaw Milosz, translated by Theodosia S. Robertson, University of California Press, 1990, p. 64).
Sugestia privitoare la totalitarismul potențial al oricărei scheme salvatoare mi-a fost oferită de partenerul meu de dialog, pe care unii cititori ai blogului meu l-au întîlnit în trecut, tot în contextul unor convorbiri despre libertate, adevăr, creștinism și ideologie (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/11/despre-intelesul-crestin-al-libertatii.html). Copilul de atunci, devenit între timp tînărul din prezent, a intervenit în timp ce discutam despre schemele falsei mîntuiri pentru a sublinia că oamenii salvați în felul acesta nu sunt de fapt salvați în mod liber, prin participarea lor liberă, ci sunt incluși în salvare pe măsura adeziunii lor necondiționate. Observația este corectă și trebuie completată prin a sublinia în primul rînd că participarea solicitanților falsei mîntuiri se limitează strict la această afirmare a unei cereri de adeziune, mai precis prin declararea nevoii de a fi salvat și prin acceptarea salvării oferită de una dintre cele două false scheme, care sunt cu atît mai atrăgătoare cu cît promit fiecare în parte o salvare nu doar extrem de accesibilă, pentru care nu trebuie să faci practic nimic, ci și una satisfăcătoare prin statutul pe care ți-l oferă, de membru al unei rase superioare. După cum putem vedea din experiența de zi cu zi, toți naționaliștii, ca și toți euro-atlantiștii se simt speciali. În al doilea rînd, pe măsură ce se dezvoltă mecanismul integrării fie în salvarea supranațională (în cazul mîntuirii globaliste), fie în salvarea neamului (în cazul mîntuirii naționaliste), pseudo-salvarea este constrînsă de propria logică și consecvență cu sine să-i excomunice pe necredincioși ori să-i amenințe cu iadul pe cei nehotărîți (fapt vizibil în blestemele și molitvele cu care euro-atlantiștii și naționaliștii se afurisesc reciproc), forțînd mîntuirea obligatorie a întregii societăți prin această formă de teroare, inițial mai mult verbală, dar care devine fizică pe măsură ce una dintre cele două tabere dobîndește controlul asupra instituțiilor statului.
Întrucît ambele scheme oferă o mîntuire ideologică printr-o izbăvire de un rău politic în primul rînd, a cărui semnificație culturală și/sau spirituală sunt secundare, forțele care au generat aceste false forme de mîntuire trebuie să cîștige puterea politică. Miza spirituală a actualei confruntări ideologice din România este dată de conflictul dintre aceste două scheme pseudo-mîntuitoare, care au reușit să captiveze mințile românilor cu atît mai ușor cu cît ierarhia ortodoxă și teologii ortodocși nu doar că nu au intervenit pentru a lămuri lucrurile, dar s-au grăbit să susțină una dintre cele două false salvări. În mod ironic, într-o țară majoritar creștină, mîntuirea nu mai este posibilă decît fie prin aceste două utopii politice, fie prin utopia credinței că putem ajunge în Țara Sfîntă interpretînd harta Scripturii după cum ne trece nouă prin cap, fie prin adeziunea la un catolicism tot mai umanist și mai secular.
Apariția lui Călin Georgescu a fost percepută de un număr semnificativ de români ca o operațiune de salvare. Pentru alții, dimpotrivă, operațiunea naționalistă de salvare împiedică salvarea reală, cea adusă de euro-atlantism. Problema nu este că aceste bărci de salvare sunt imaginare sau avariate, ci că sunt reale, mai reale și mai de încredere decît corabia Bisericii. Pentru unii, ele par chiar să fie bărcile Bisericii. Dar în loc ca ierarhia ortodoxă să intervină pentru a arăta că toate aceste echipe reale ale unei false salvări nu fac decît să împiedice mîntuirea adusă de Hristos, ea răsuflă ușurată că, în sfîrșit, Dumnezeu ne-a trimis pe cineva în ajutor. Ce le poți spune unor asemenea oameni care, dacă îi acuzi de necinste sufletească, îți vor răspunde amuzați: „E bine, asta înseamnă că avem suflet pînă la urmă!”