Prin decizia de anulare a primului tur al alegerilor prezidențiale, Curtea Constituțională a României a recunoscut și aprobat transformarea democrației liberale a României într-o democrație iliberală. Însă decizia și motivarea CCR au sens doar în cadrul acestei forme de democrație aparentă: CCR nu putea invalida un candidat, iar apoi un tur de scrutin (pe care-l validase inițial) dacă nu funcționa deja într-o democrație iliberală. Cînd a apărut iliberalismul în România post-comunistă?
Deși tendințe iliberale au existat încă din 1990, fundația democrației iliberale a fost pusă în România de segmentul pro-occidental în timpul celor două mandate ale lui Băsescu. Merită vizitate textele recente ale lui Traian Răzvan Ungureanu pentru a vedea cît de puțin mai rămîne dintr-un om după ce acesta și-a extirpat conștiința morală odată cu bunul simț. „Deciziile care au provocat epurarea alegătorilor și anularea alegerilor prezidențiale și neconvenabile din decembrie 2024 au dus la reabilitarea funcțională și nerostită a comunismului”, pretinde Ungureanu (https://antimaterie.ro/flux/2024-12-14-nu-ave%C8%9Bi-de-ales/?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTAAAR2E5Du1GnGLoN308anxn1M_lhIZbidOXZl-f2VXJtspUlQoN8hoIovJpbU_aem_fNWLOEL6hBTuL-QHdj_n3A). Ca de obicei, indiferent că laudă sau critică, dl Ungureanu este excesiv. Dar este chiar atît de limpede că trăim într-un comunism reabilitat? Ce mi se pare limpede însă este că aceste decizii nu ar fi fost posibile fără coruperea instituțiilor statului prin practica constantă din ultimii 20 de ani de șantajare, intimidare și mituire a înalților funcționari de stat din justiție, partide, guvern, parlament și servicii de informații. Iliberalismul lui Băsescu, deghizat în anticomunism, a fost între 2004 și 2014 soluția salvatoare, necesară orientării României pe drumul drept, ca să-l amintesc pe dl Liiceanu. A fost drumul care ne-a dus exact în punctul în care ne aflăm acum, în care democrația este doar o simplă formă, un costum respectabil purtat de un detestabil șef de clan. Șefii de clan nu sunt aleși „democratic” de membrii tribului, ci își cîștigă titlul eliminîndu-și concurentul prin diverse moduri, nu întotdeauna cele mai cinstite. Uneori, „sfatul bătrînilor” trebuie să intervină pentru a elimina un șef incomod cînd nimeni nu se oferă. Există cazuri și mai rare, precum în România, unde sfatul bătrînilor este format din circari și escroci, situație care explică intervenția inevitabilă a șefilor altor triburi mai puternice pentru a-și indica sau impune favoritul.
În România, clanul intelectualilor de dreapta a adoptat democrația iliberală pentru a elimina pericolul iliberalismului susținut de clanul pesedist. Deși deplînge situația, segmentul intelectual rămîne devotat iliberalismului, pe care-l aprobă ca pe singura soluție posibilă în fața apariției reprezentanților altor clanuri. În viziunea tribului intelectualilor, România va avea dreptul la o democrație liberală doar atunci cînd singurii candidați cu șanse de a cîștiga alegerile sunt cei propuși sau acceptați de războinicii minții sau, și mai bine, numai atunci cînd dreptul de a vota va fi permis nu doar cu buletinul, ci și cu dovada carnetului de membru al clubului de lectură Humanitas.
Cît de liberală și de democrată este o țară în care un candidat poate
deveni președinte doar cu voturile unei treimi sau ale unui sfert din totalul
alegătorilor? În 2019, Iohannis a devenit președinte prin voturile a 6,5
milioane de alegători din 19 milioane. Asta înseamnă că 12,5 milioane de români
nu l-au vrut președinte, deci Iohannis a fost respins de două ori mai mulți
români decît cei care l-au votat, și este de presupus că pînă și mulți dintre
cei care l-au votat ar fi votat pe altcineva dacă alternativa ar fi fost alta
decît Dăncilă. În 2014, Iohannis primise încă și mai puține voturi: 6,3
milioane din 19 milioane. Ce democrație este aceea în care un candidat ajunge
președinte cu voturile unei treimi din totalul alegătorilor? Este un regim în
care, întrucît președintele nu este responsabil față de cetățeni, el poate decide
fără acordul lor. În condițiile suspendării de
fapt a democrației prin lipsa de participare a cetățenilor, președintele se
poate simți îndreptățit să anuleze de
drept democrația prin acțiuni anticonstituționale. Cînd democrația de drept
se ceartă cu democrația de fapt, cîștigă democrația iliberală. Sau, mai bine spus, democrația devine iliberală atunci cînd pretinde ca starea ei de fapt să aibă prioritate asupra stării ei de drept.
În 2009, Băsescu ajungea președinte cu votul a 5,2 milioane. În 2004, el devenea președintele României pe baza voturilor unui sfert din numărul total de alegători, cu 5,1 milioane de voturi dintr-un număr de 18,5 milioane de alegători. În 2000, Iliescu primea 6,7 milioane dintr-un total de 17,7 milioane; în 1996, Constantinescu era votat de 7 milioane din totalul de 17,2 milioane de alegători, primind cam tot atîtea voturi cîte primise și Iliescu în 1992 (7,4 milioane din totalul de 16,5, înregistrînd deci un procent superior celui înregistrat de Constantinescu). Dar dacă democrația este voința populară manifestată prin majoritatea electoratului, rezultă că singurele alegeri care pot fi considerate democratice de drept și de fapt sunt tocmai cele care, pînă la abuzurile evidente comise de CCR în alegerile din 2024, au fost cele mai contestate din istoria politică a României de după 1990: și anume, alegerile prezidențiale din 1990, cînd Iliescu primea 12,2 milioane de voturi dintr-un total de 17,2 milioane, prezența la vot fiind de 86%. Acela a fost singurul moment cînd democrația de drept a coincis cu democrația de fapt. Deși regimul Iliescu era pregătit probabil pentru a acționa nedemocratic în cazul unei victorii a opoziției, participarea masivă la vot a împiedicat cristalizarea unui nou totalitarism și a salvat democrația, în ciuda faptului că opoziția susținea exact contrarul. Iar lucrul acesta s-ar fi întîmplat și dacă opoziția liberală și țărănistă ar fi fost susținută la fel de masiv cum a fost susținut Iliescu, iar în acest caz liderul fesenist ar fi trebuit să-și recunoască înfrîngerea.
Anularea recentă a primului tur al alegerilor prezidențiale se înscrie în logica iliberală care a marcat democrația românească încă din 1990. Protestele din cadrul Golaniadei (https://ro.wikipedia.org/wiki/Golaniada) și-au pierdut caracterul democratic după victoria lui Iliescu din 20 mai 1990, cînd protestatarii au refuzat să recunoască validitatea și legitimitatea candidaturii lui Iliescu, a organizării și desfășurării alegerilor și mai ales a victoriei lui Iliescu, imprimînd demonstrației de masă din Piața Universității un caracter iliberal incontestabil. Societatea civilă din România considera încă din 1990 că eliminarea unui candidat și anularea unei victorii în alegeri este legitimă, necesară și democratică. Sigur că Mineriada din iunie 1990 a fost o reacție autoritaristă și iliberală, însă ea a venit ca un răspuns la o acțiune iliberală descrisă în mod necinstit de proprii susținători ca o manifestare veritabilă a democrației liberale.
Polarizarea societății și tendințele iliberale se potențează reciproc. Spre deosebire de Traian Răzvan Ungureanu, eu nu cred că a revenit comunismul, ci că regimurile corupte ale lui Băsescu și Iohannis au determinat regresul societății românești la nivelul critic al primilor ani de după 1990. Am ajuns în același punct în care devine ușoară și legitimă nu doar folosirea ilicită a instituțiilor statului în scopul dobîndirii și păstrării puterii, ci și folosirea unei părți a populației împotriva alteia, așa cum Iliescu a folosit minerii împotriva studenților și intelectualilor. Subminarea de către stat a participării cetățenilor la procesul democratic, manipularea fricii, exploatarea diferențelor (educat/needucat, pro-occidental/naționalist, progresist/conservator, secular/creștin), erodarea încrederii în instituții, propaganda, intimidarea și cenzura de stat din prezent fac din România cea mai veche democrație iliberală dintre țările UE, transformînd-o în corespondentul occidental al unor state precum Belarus, Rusia ori Azerbaidjan.