Textele lui Gustave Thibon din volumul Diagnostic (Editura Echinox, Cluj, 2004) ne ajută să înțelegem mai bine natura umană din perspectiva vocației ei spre măreție. Un om este cu atît mai mare cu cît asumă mai mult: destinul său de om, valorile, drepturile și obligațiile care definesc condiția umană și responsabilitatea sa față de ceilalți oameni, egali sau mai mici decît el – mai mici printr-o condiție socială care le cere să asume un minim de umanitate, dar un minim care nu este menit să asigure coeziunea și pacea socială, ci în primul rînd salvarea personală ca ființă umană. Eseul „Cei mari și poporul” ne arată de ce căderea oamenilor mici este cauzată de căderea celor mari, după cum putem vedea din fragmentul pe care-l voi reda în încheierea acestor observații.
Faptul că actuala elită intelectuală din România, care include și clerul ortodox educat, nu mai este capabilă de o măreție reală, condamnă în mod necesar poporul la o josnicie reală. Prin duplicitate, îngîmfare și izolare de popor, elita a căzut la un nivel inferior condiției poporului întrucît a căzut din realitate în primul rînd și apoi, în mod necesar, din propria ei condiție. Prin urmare, singura șansă a poporului și a elitei este ca poporul să devină conștient de adevărata măreție și să asume, mai mult decît îi permite condiția sa imediată, o realitate care-l depășește. Acest lucru nu este posibil însă într-o societate coruptă, în care parvenitismul cel mai primitiv este camuflat prin preocupările aparent nobile ale dezvoltării personale. Ar trebui să fie posibil în Biserică, însă Noua Biserică Ortodoxă Română nu este decît o copie a acestei societăți, cu atît mai coruptă cu cît este binecuvîntată de o ierarhie solidară cu o elită intelectuală degenerată moral.
Iată un fragment reprezentativ din eseul lui Thibon, pe care l-aș intitula „Apel către elite și către popor” dacă aș crede că în România de astăzi asumarea condiției propriului loc de cei mari sau de cei mici mai este posibilă:
„Nu aveai dreptul să îmi semeni, poate spune omul de jos celui de sus. Mi-ai exasperat și mi-ai dezlănțuit josnicia, dezvăluindu-mi-o pe a ta. Invidia care mă devorează astăzi nu este decât cadavrul venerației mele de ieri. Ai ucis în mine sensul viu al ierarhiei, dulceața și noblețea ascultării. A avut într-adevăr o viață grea această imagine a justiției și a bunătății tale, a rezistat multă vreme acest biet respect orbit care îmi legăna visurile și oboseala, însă a trebuit să piară până la urmă sub loviturile tale. Ai sfârșit prin a-mi dovedi că îmi semănai. Ei bine! Vreau acum să semănăm întru totul (această voință se numește revoluție, egalitarism, comunism). – Presimți oare răul pe care mi l-ai făcut? Dreptatea și dragostea m-au mințit prin gura ta. Mi-ai amputat cea mai bună parte din mine însumi: încrederea mea în tine și în întreaga ordine umană și divină pe care o reprezentai. Căci tu erai pentru popor reazemul și mesagerul cerului, iar imaginea lui Dumnezeu a putrezit în mine odată cu imaginea ta. Din pricina ta, m-am simțit singur și orfan, am pierdut sentimentul unei mari realități superioare mie, care mă purta, mă păzea și hrănea în inima mea o resemnare lipsită de amărăciune și o speranță lipsită de febră. Am încetat să mă simt depășit, nu am mai văzut nimic deasupra mea – deasupra platitudinii și nevolniciei mele, în afară de minciună. Înțelegi tu oare acum că încerc să recreez lumea după mizerabila mea imagine?”
(Gustave Thibon, Diagnostic. Eseu de fiziologie socială, trad. Ștefana și Ioan Pop-Curșeu, Cluj, Editura Echinox, 2004, p. 51-52.)