Pagini

Oameni și Locuri

miercuri, 29 octombrie 2025

De ce moartea este dreaptă chiar dacă este nefirească?

 

Dacă au mai fost și alte morți nedrepte în istorie, atunci a afirma că moartea lui Hristos este singura moarte nedreaptă (cum am făcut la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2025/10/gindul-de-zi-261.html), reprezintă o eroare. Ideea textului meu este bazată însă pe faptul că, potrivit învățăturii creștine, toți oamenii în afară de Hristos trebuie să moară printr-o moarte care, din cauza nedreptății păcatului, nu poate fi decît dreaptă.

Desigur, există numeroase cazuri în care oamenii mor în moduri nedrepte. De pildă, moartea oricărui copil, indiferent de circumstanțe, este un scandal atît de mare încît doar jertfa Fiului întrupat le permite credincioșilor să-și păstreze credința în Dumnezeu. Hristos a alungat de altfel moartea de trei ori (în cazul lui Lazăr, al fiicei lui Iair și al fiului văduvei din Nain) tot așa de ușor cum a potolit valurile și vîntul aducător de moarte: toți sinopticii menționează frica ucenicilor, convinși că nu mai aveau scăpare, că urmau să moară dintr-o clipă în alta. Experiența lor pe mare le permitea să evalueze corect gravitatea situației în care se aflau, de unde și precipitarea lor: „Doamne, mîntuiește-ne, pierim” (Matei 8, 25), „Învățătorule, nu-Ți este grijă pierim?” (Marcu 4, 38), „Învățătorule, Învățătorule, pierim.” (Luca 8, 24). Foarte probabil, ucenicii urlau aceste cuvinte la Hristos, nu doar pentru a acoperi zgomotul furtunii și pentru a-l trezi mai repede, ci pentru că erau conștienți că se aflau deja pe pragul morții, precum era fiica lui Iair atunci cînd mai marele sinagogii l-a implorat pe Hristos să vină cît mai repede la el acasă. După ce Hristos potolește furtuna, toți sinopticii relatează uimirea ucenicilor cu privire la puterea lui Hristos de a porunci vînturilor și apei, însă acest episod, petrecut înainte de aducerea la viață a celor trei morți, îi pregătea de fapt pe ucenici pentru credința în puterea absolută a lui Hristos nu doar asupra naturii, ci și asupra supranaturii și anti-naturii, asupra animalelor, oamenilor, îngerilor și demonilor, pămîntului și cerului, iadului și Împărăției, asupra vieții și morții deopotrivă. Puterea absolută a lui Hristos este revelată gradual, pe măsură ce puterea de înțelegere și de credință a ucenicilor crește. 

Nu ar fi trebuit atunci ca manifestarea puterii lui Hristos asupra morții să fie recunoscută de evrei ca un semn decisiv al identității lui mesianice? Fenomenul învierii este atît de nefiresc încît le apare martorilor celor trei minuni total inexplicabil și cu atît mai înfricoșător cu cît îi obliga să admită că Hristos nu putea fi altcineva decît Dumnezeu însuși. Însă aceasta era o concluzie la care nici un evreu nu putea ajunge decît cu prețul propriei vieți și chiar al mîntuirii, fiind considerată de interpreții vicleni ai Legii o lepădare de Dumnezeu. Tocmai de aceea, liderii evrei iau decizia, după cum vedem în capitolele 11 și 12 din Ioan, de a-l ucide nu doar pe Hristos, ci și pe Lazăr, dovada vie, ca să spun așa, a puterii lui Hristos asupra morții, prin care era revelată și demonstrată natura Sa dumnezeiască.

 Prin urmare, dacă ar exista și morți nedrepte, jertfa Fiului întrupat nu doar că nu are sens. Pentru că nu mai este necesară. Dar moartea în sine, deși nefirească în planul lui Dumnezeu, este dreaptă din cauza păcatului și, de altfel, ea împiedică înveșnicirea înstrăinării de Dumnezeu adusă de păcat. Prin urmare, a susține că au existat sau că pot exista morți nedrepte în sine, și nu din cauza circumstanțelor, este tot atît de greșit precum a susține că toate morțile sunt drepte și probabil că în mintea multora dintre noi se amestecă cîte ceva din ambele perspective, amestec pe care îl vedem în cazul tîlharului cel rău, care își manifestă satisfacția pentru moartea unui nevinovat în timp ce refuză să admită că există nevinovați. În oricare din cele două cazuri riscăm să-l acuzăm pe Dumnezeu pentru moartea noastră și să ne îndreptățim pe noi în încercarea de a ne coborî de pe cruce ori cel puțin de a cere eliberarea altora dintre noi, ale căror cruce și moarte par ceva mai nedrepte decît ale noastre.

Cînd tîlharul bun îl ceartă pe celălalt, spunîndu-i „Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osîndă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Luca 23, 40-41), el vorbește pentru întreaga umanitate căzută, a cărei singură șansă era moartea celui care nu trebuia să moară, fiind nesupus morții. Hristos îi răspunde în numele umanității restaurate, mîntuite. Este o parte fundamentală a dialogului final dintre noul și vechiul Adam, care culminează în Cele Șapte rostiri de pe Cruce. 

Ceea ce este jertfit ori, în cazul lui Hristos, se jertfește, nu poate aduce curățirea decît dacă este curat, nu poate aduce iertarea decît dacă nu are nevoie de iertare, nu poate aduce salvarea decît dacă nu are nevoie de salvare și nu poate aduce viața decît dacă nu trebuie să moară. Dacă există fie și o singură altă moarte nedreaptă în istorie, pe lîngă cea a lui Hristos, atunci există cel puțin un caz în care cineva nu a avut nevoie de Hristos pentru a se mîntui, anulînd astfel caracterul unic, irepetabil și indispensabil al jertfei Sale.