Din cîte am citit, nu este chiar atît de greu să devii sfînt: trebuie doar să-ți placă de Dumnezeu atît de mult încît să ajungi pînă la urmă să-L iubești, ceea ce te face să te străduiești nu doar să nu-L superi, ci mai ales să-L bucuri. Îl bucurăm pe Dumnezeu nu doar cînd nu ne plac lucrurile care nu-i plac Lui, ci mai ales cînd ne plac lucrurile care-i plac Lui. Oamenii care trăiesc așa trăiesc pe placul lui Dumnezeu, adică în sfințenia Lui. De aceea sunt sfinți. Trăind în felul acesta, sfinții îi arată lui Dumnezeu că le place de El atît de mult încît îndrăznesc chiar să-L iubească, fără să le mai pese prea mult dacă lui Dumnezeu îi place lucrul acesta sau nu. Se pare că asta îi place lui Dumnezeu în mod special: ca iubirii Lui nebune, omul să răspundă cu o iubire nebună.
Grav nu este că nu suntem cu toții sfinți, ci că nici măcar nu ne propunem asta. Se pare că doar sfinții vor să-l iubească pe Dumnezeu; noi, ceilalți, ne mulțumim să ne lăsăm iubiți de Dumnezeu. În ciuda aprecierii de care se bucură Evdokimov în ortodoxia românească, mi se pare că replica omenească la iubirea lui Dumnezeu (prezentată pe larg în cartea sa Iubirea nebună a lui Dumnezeu, vezi în special capitolul 3, punctul 7), a fost ignorată. Este greu de spus în ce măsură este vorba doar de o scăpare sau dacă revelarea caracterului nebunesc al iubirii lui Dumnezeu a fost atît de copleșitoare încît mediul ortodox nu a mai fost capabil să vadă și reflectarea ei în răspunsul sfinților sau dacă ortodoxia românească se consideră pur și simplu prea cuminte pentru a-și permite manifestări nebunești. Cert este că ignorarea caracterului nebunesc al iubirii de Dumnezeu ne permite să mizăm cu atît mai mult pe nebunia unui Dumnezeu care ne iubește mai ales atunci cînd preferăm compania unor escroci sentimentali, care cel puțin în ultimele două decenii au fost primiți atît de bine în BOR.
Ambele situații descrise mai sus, și anume cea în care ne plac lucrurile care-i plac lui Dumnezeu și cea în care nu ne plac lucrurile care nu-i plac Lui prezintă anumite dificultăți pentru noi: lucrurile care-i plac Lui ne-ar plăcea poate și nouă dacă nu ne-ar face să fim ori cel puțin să părem slabi, iar lucrurile care nu-i plac Lui nu ne-ar plăcea poate nici nouă dacă nu ne-ar oferi cu adevărat ceea ce ne promit, adică putere.
Chiar dacă lucrurile care ne plac nouă, dar nu-i plac Lui, nu sunt întotdeauna mai puternice sau măcar la fel de puternice precum lucrurile care le plac altora, ele au întotdeauna mai multă putere asupra lucrurilor care-i plac Lui decît au lucrurile care-i plac Lui asupra lucrurilor care ne plac nouă. De lucrurile care ne plac nouă trebuie să ne lepădăm, atît sunt de puternice; lucrurile care-i plac lui Dumnezeu putem doar să le pierdem, atît sunt de slabe.
Pentru ca nu cumva credincioșii să ajungă la un conflict interior care să-i determine să aleagă între lucrurile puternice și cele slabe, între cele care le plac lor și cele care-i plac lui Dumnezeu și să vadă în Biserică un depozit de lucruri slabe, clerul a reușit să-i facă pe să creadă că lucrurile care le plac lor ajung pînă la urmă să-i placă și lui Dumnezeu, întrucît sunt lucruri puternice și sunt puternice pentru că sunt lucrurile noastre. În noua ortodoxie din România, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om devine o iubire normală, care primește răspunsul iubirii noastre normale: este normal să-l iubim pe Dumnezeu de vreme ce și El ne iubește chiar dacă trăim doar pe placul nostru.