Odată cu înlocuirea teatrului cu filmul, s-a schimbat și forma de participare a publicului la spectacolul reprezentat. Dacă într-un spectacol de teatru, spectatorul pătrunde cu viața lui în lumea piesei, în vizionarea unui film povestea ajunge în viața spectatorului, ceea ce face ca spectatorul de teatru să fie într-o mai mică măsură expus riscului de a deveni simplu consumator de povești dramatice. Într-un spectacol de teatru, viața spectatorului este expusă odată cu cea a personajelor indiferent de gradul în care spectatorul recunoaște în piesă elemente din propria lui viață; într-un film, viața spectatorului este suspendată sau ascunsă. În teatru, spectatorul se află în contact fizic cu ordinea materială a lumii dramatice de la scenă, cortină, decoruri, sunete, lumini, mirosuri la personaje/actori și, nu în ultimul rînd, la ceilalți spectatori, al căror statut este de fapt mai apropiat de cel al actorului nu doar în comparație cu trecătorii de afară, ci și față de spectatorul de film. Spectatorul de teatru nu este un simplu spectator, fie el și implicat sau angajat. În teatru, realitatea nu este suspendată sau înlocuită, cum se întîmplă în film (inclusiv în filmul de artă), din motive tehnologice mai degrabă decît estetice, ci concentrată, adunată într-o întrebare pe care aproape că o poți pipăi și pe care o regăsești apoi pentru restul vieții ca ceva familiar. Una dintre performanțele miraculoase ale teatrului este că cele două lumi, a spectatorului și a piesei, comunică. În acest sens, teatrul rămîne restaurator, păstrînd chiar și în formele lui seculare actuale intenția originară religioasă a teatrului precreștin, care îi asigura lumii și istoriei sensul dramatic, aspect discutat de Urs von Balthasar în teologia sa dramatică și dezvoltat în jurul noțiunii de dramă divină sau teodramă.
În virtutea prezenței fizice și a întrepătrunderii dintre aici-ul și acum-ul ordinii prezente cu undeva-cîndva-ul ordinii dramatice, teatrul își păstrează relația sa intimă cu realitatea chiar și atunci cînd piesa este inspirată de mediul cinematografic, interpretată în stil cinematografic de actori formați de stand-up, lipsiți de expresivitate, sensibilitate, inteligență, cultură și eleganță pentru un public greu încercat de interdicția de a bea coca-cola și mînca floricele și chipsuri în timpul spectacolului.
Tocmai pentru că are un rol atît de important în relația noastră cu realitatea în toate dimensiunile ei, teatrul este corupt în mod necesar prin spectacole grotești sau mediocre, în timp ce ordinea cinematografică și modul cinematografic de a vedea au devenit dominante prin intermediul netflixului și tik-tokului, lucru care nu ar fi fost posibil fără hegemonia culturală a unei țări cinematografice în esența ei, precum Statele Unite. Teatrul – european, japonez, corean, indian, african etc. – nu mai este de multă vreme decît un cadru din filmul american în care rolul principal îi este rezervat oricum producătorului, oricît de prost ar juca și indiferent de faptul că-și uită replicile, ca Biden, sau improvizează ignorînd scenariul, ca Trump. În plus, spre deosebire de drama elisabetană, în care la final mureau toate personajele, în filmul american mai ales viețile spectatorilor sunt expuse unui deznodămînt tragic. The film must roll on anyway.