Catolicul este fratele meu, chiar dacă are probleme. Sunt convins că n-ar fi avut aceste probleme dacă ar fi fost ortodox. Sper că și el mă vede la fel, în ciuda problemelor pe care le vede la mine și pe care, cel mai probabil, nu le-aș fi avut dacă eram catolic. Protestantul și neoprotestantul rămîn frații mei, chiar dacă au probleme și mai mari decît catolicul. Nu știu dacă expresia „progresist secular” este un pleonasm; adică, știu că există creștini progresiști (în NBOR, ei reprezintă majoritatea, după cum a demonstrat-o referendumul pentru familie), știu că există seculari conservatori (deși cei mai mulți se consideră în mod greșit creștini, ei sunt totuși mai apropiați de creștinism decît creștinii progresiști), dar mă-ndoiesc că ar putea exista progresiști conservatori. Oricum ar fi, toate aceste categorii sunt secundare în raport cu cea de frate pe care trebuie să le-o recunosc în primul rînd. Iar cine are foarte mulți frați și surori, așa cum ar trebui să aibă fiecare creștin, nu poate evita ca unii dintre ei să fie necredincioși sau rău-credincioși, tîmpiți sau doar de o inteligență modestă, violenți sau doar grosolani, complet iresponsabili sau doar șmecheri, încăpățînați, superstițioși, creduli, fricoși, vanitoși, egoiști, conspiraționiști, maneliști, săraci sau bogați, autodistructivi fie prin dependența, fie prin independența lor. Dușmanul meu este fratele meu, la fel și dușmanul dușmanului meu și prietenul dușmanului meu și dușmanul prietenului meu. Calitatea de frate precedă prietenia prietenului meu și continuă dincolo de dușmănia dușmanului meu. Indiferent pe cine aș urî, disprețui, desconsidera, obiectul urii, disprețului și desconsiderării mele va fi de fiecare dată un frate de-al meu. Tot frați ai mei sunt și cei care se urăsc între ei; toți agresorii și toate victimele lor sunt în egală măsură frați între ei și frați de-ai mei.
Clerul și credincioșii văd lucrurile acestea puțin diferit, în sensul că admit că toți oamenii sunt frații noștri doar în măsura în care nu ne seamănă, adică în măsura în care răspund cu blîndețe, înțelegere, dragoste și bunătate la răutatea, prostia, ipocrizia, egoismul, agresivitatea și la celelalte daruri de care suntem atît de mîndri și care ne ajută să-i tratăm cu superioritate pe toți cei din jur. În definitiv, Hristos a murit pentru a-i ajuta pe ceilalți oameni să fie mai buni, mai precis să se apropie de nivelul bunătății noastre, care există cu siguranță, chiar dacă nu s-a manifestat niciodată.
Deși ortodocșii consideră că învățătura despre predestinare este falsă, în practică o asumă mai consecvent decît reformații. În variantă ortodoxă, predestinarea este înțeleasă și aplicată în împrejurările concrete ale vieții astfel: nu putem fi oameni decît cu cei asemenea nouă, predestinați să fie oameni. În ceilalți putem da cu bomba atomică avînd conștiința împăcată. Întrucît nu ne bucurăm din păcate de privilegiul rezervat comandanților militari, care au posibilitatea de a putea apăsa butonul pe care scrie „SĂ-I RADEM PE TOȚI!”, noi, oamenii simpli, am fost nevoiți să ne dezvoltăm capacități naturale de distrugere în masă, reușind să ne facem din privire și din vorbire veritabile arme de exterminare a celor mai puțin oameni decît noi, adică a celor care refuză să ne slujească, să ne admire și să ne aprobe în virtutea statului nostru superior de oameni adevărați, valoroși, buni și empatici.
Dincolo de lucrurile pe care le credem ori, cel mai probabil, pretindem că le credem despre faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și a murit pentru toți oamenii, cei mai mulți dintre creștini ne purtăm ca și cum Întruparea și Jertfa lui Hristos ar fi fost făcută mai ales pentru noi, convingere care ne ajută să ne eliberăm de obligația de a deveni oameni. Am trecut ușor de la „Dumnezeu s-a făcut om” la partea cu „pentru ca omul să se îndumnezeiască” ignorînd legătura dintre îndumnezeire și înomenire. În realitate, însă, îndumnezeirea nu ne dez-omenește, ci de-abia ea ne face cu adevărat umani. În creștinism, asemănarea cu Dumnezeu ne împlinește umanitatea, nu divinitatea noastră, cum propune actuala credință universală care se regăsește și în noua ortodoxie din România.
Celălalt nu este fratele meu pentru că seamănă ori nu cu mine; este fratele meu pentru că este făcut după chipul lui Hristos și pentru că Fiul s-a făcut frate cu toți oamenii care-l acceptă ca frate. Celălalt este fratele meu pentru că în adîncul lui seamănă cu Hristos, chiar dacă la suprafață seamănă cu un porc (este posibil de altfel ca cei care seamănă la suprafață cu Hristos să semene în adînc cu un demon). Creștinul nu vede un frate în fiecare om pentru că așa este frumos și civilizat, ci pentru că Hristos, cu Care s-a unit, îi cere acest lucru, pentru că așa vede Hristos, iar dacă suntem uniți cu El nu putem vedea altfel.
Nu știu cum se desfășoară lucrurile în prezent, dar mai demult, pe vremea copilăriei mele, cînd un copil voia să se joace cu un alt copil pe care nu-l cunoștea, îl întreba: „vrei să ne jucăm împreună?” Cu vreo douăzeci de ani în urmă, formula s-a schimbat în „vrei să fii prietenul meu?” Prin creștini, Hristos vrea să-l întrebe pe fiecare om „vrei să fiu fratele tău?” Însă nu mai poate adresa această întrebare pentru că cei mai mulți dintre noi am uitat ce înseamnă a fi creștin: „«Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei?» Și, întinzînd mîna către ucenicii Săi, a zis: «Iată mama Mea și frații Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate și soră și mamă.»” (Matei 12, 48-50)
În versiunea ortodoxă, „a-l primi pe Iisus în inima mea” înseamnă a avea o relație exclusivă cu Hristos, care ne permite să sfințim tendința noastră de a decide cine este și cine nu este om, adică cine poate și cine nu poate participa la această relație. Din păcate, nu văd cum ar putea să apară în noua ortodoxie cineva cu autoritate care să corecteze această tendință; psiho-spiritualitatea care a înlocuit în noua ortodoxie spiritualitatea ortodoxă nu face decît să ofere bule tot mai confortabile, adică tot mai bine izolate, care promit să reziste cel puțin pînă la Judecata de Apoi. Este uimitor că tocmai creștinii ajung să-și închipuie că Hristos ar putea intra în inima cuiva și să-și lase frații și surorile afară. Este ca și cum i-am cere să intre în inima noastră, dar fără inima Lui.