Oricît de înfricoșător este să ne pierdem sufletul, a nu ni-l putea pierde este și mai înfricoșător, căci asta poate să însemne și că nu ni-l putem nici salva. Poate să însemne că nu mai avem un suflet de salvat.
Dacă am căzut atît de grav încît nu mai suntem capabili să ne ridicăm singuri, înseamnă că cineva trebuie să se aplece și să ne ridice sau cel puțin să ne ajute să ne ridicăm. Nu putem fi salvați fără să-l atingem și fără să fim atinși de cel care ne poate salva.
De aceea, nu ne putem salva încercînd să ne păstrăm feriți de atingerea timpului în memoria de neatins a unui computer, capabil să ne salveze și pe noi tot așa cum salvează diverse documente. Căderea noastră nu este cădere în timp și de aceea salvarea noastră nu poate fi salvare de timp. Credința noii ortodoxii românești în natura noastră nemuritoare este la fel de creștină ca și credința în Valhalla. Căderea noastră este mai puțin cădere în ceva, chiar și în moarte, și mai mult cădere din ceva. Trebuie să știm din ce am căzut pentru a ști ce anume ne salvează, readucîndu-ne la starea din care am căzut. Din fericire, starea din care am căzut nu a fost o stare definitivă, precum a fost cazul îngerilor și de aceea o putem redobîndi. Starea din care am căzut a fost o stare intermediară, care ne permitea să dobîndim ori să pierdem lucrul pentru care am fost făcuți. De aceea, se poate spune că salvarea începe cu o restaurare, dar împlinirea scopului ei începe de-abia după ce această restaurare a fost realizată.
În măsura în care am uitat care este lucrul din care am căzut și ne concentrăm în schimb asupra lucrului în care am căzut riscăm să ne pierdem timpul în acțiuni de salvare sortite eșecului indiferent de caracterul lor eroic. De pildă, nu ne salvăm urmînd idei, valori și principii, oricît ar fi de corecte; ideile nu pot fi urmate, deși sunt indispensabile dacă vrem să-i facem pe alții să ne urmeze pe noi.
Dacă este de neatins, adevărul este doar o iluzie, fapt pe care de altfel oamenii îl recunosc atunci cînd îl denumesc ideal. Pruncul care își pipăie fața în pîntecele mamei are însă un instinct mai bun decît majoritatea adulților. Pruncul vrea să se cunoască pentru că vrea să cunoască adevărul. El formulează astfel întrebarea salvatoare.
Întrebarea salvatoare este „cine?” Mai precis, ea este constituită de două întrebări legate între ele. Începe cu „cine sunt eu?”, dar răspunsul este oferit de-abia de răspunsul la o altă întrebare, fără de care aceasta este absurdă. Cealaltă întrebare este: cine ești tu?
Dacă „cine sunt eu?” ar fi doar o întrebare psihologică, ea nu ar putea fi salvatoare decît în sensul în care salvarea înseamnă confortul spiritual oferit de ortodoxia surogat din noua BOR. În realitate, „cine sunt eu?” este o întrebare existențială, fiind un reflex al conștiinței noastre. Întrebarea lui Hamlet, „a fi sau a nu fi?”, este determinată tocmai de dificultatea lui de a răspunde la întrebarea „Cine sunt eu? Sunt fiul regelui legitim ucis sau fiul actualului rege uzurpator și criminal?” O întrebare existențială este o întrebare capitală, în sensul că o percep ca pe spectrul unei pedepse capitale: exist cu adevărat doar dacă am un răspuns. Întrebările conștiinței sunt astfel de întrebări. O conștiință sănătoasă nu ne spune doar că suntem, ci și cine suntem. Animalul știe doar că este, nu și cine este și de aceea nu are nici conștiință, nici suflet, nici libertate, nici capacitatea limbajului, ci doar o inteligență limitată tocmai prin absența acestor atribute exclusiv umane.
Conștiința înseamnă cunoaștere împreună, înseamnă că nu pot cunoaște decît împreună-cu, ceea ce-mi impune obligația prealabilă de a-l cunoaște pe cel fără de care nu pot cunoaște. Dacă a fi conștient ar însemna doar a fi treaz și capabil de recunoașterea realității imediate, atunci ar trebui să admitem că un păianjen este mai conștient decît un om. Părintele Stăniloae ne explică însă că, pentru om, a fi conștient înseamnă a fi conștient de Dumnezeu, iar modelele noastre de conștiență și de conștiință ar trebui să fie de fapt inspirate de cel trinitar:
„Dacă n-ar fi iubirea treimică, n-ar fi cunoaștere în Dumnezeu și n-ar fi nici posibilitate de cunoaștere și de iubire intre El și persoanele create. Năzuința cunoașterii vine din iubirea interpersonală, iar aceasta vine din Sfânta Treime. Etimologia cuvântului latin cognosco (cum + gnosco) arată că oamenii și-au dat seama din timpuri străvechi despre caracterul interpersonal al cunoașterii. Același lucru ni-l atestă și cuvântul «con-știință». Eu nu mă cunosc pe mine fără o relație cu ceilalți. În ultimă instanță eu cunosc sau sunt conștient de mine în relație cu Dumnezeu. Lumina cunoașterii mele privitoare la lucruri, sau la mine însumi, se proiectează peste chipul uman comunitar din comuniunea personală supremă. Nu suntem conștienți de noi înșine decât în relație cu altul și, în ultimă instanță, în fața lui Dumnezeu. Eu-ul singur n-ar mai avea conștiință; prin conștiință, el știe de un «loc» spiritual al său în relație cu alții. În conștiința de sine el sporește odată cu sporirea în cunoașterea de sine, iar aceasta sporește odată cu sporirea în cunoașterea lui Dumnezeu și a semenilor săi și a lucrurilor.” (Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, București, EIBMBOR, 1996, p. 163)
De aceea, părintele Stăniloae considera că expresia „persoană conștientă” este un pleonasm (ibid., p. 14), ceea ce înseamnă că putem trata ca pleonasm și expresia „individ inconștient” de vreme ce individul este conștient doar de sine și trăiește doar pentru sine, ceea ce îl face în realitate inconștient și totodată iresponsabil întrucît nu-și răspunde decît lui însuși. Românii de astăzi își declară de altfel admirația pentru acest model de inconștiență prin observația „și-a asumat-o!” în legătură cu toți cei care, trăind potrivit unei conștiințe sugrumate, și-au ruinat propria viața și pe a altora. De fapt, pentru că individul și-a devenit reper existențial unic, el nu poate trăi fără sine așa cum persoana nu poate trăi fără alții.
Putem spune atunci că, din perspectivă creștină, conștiința omului este o conștiință personală și, mai precis, o conștiință pascală (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/natiune-si-crestinism.html). Aceasta înseamnă că prin conștiință ar trebui să înțelegem mai mult decît o putere de cunoaștere a binelui și răului. De fapt, atunci cînd au acceptat cunoașterea fără Dumnezeu propusă de diavol, Adam și Eva și-au fragmentat, slăbit și corupt conștiința originară fără să se gîndească mai mult decît o fac creștinii ortodocși români de astăzi la faptul că noua cunoaștere promisă nu este nici măcar o cunoaștere specifică sinelui, nu este o eliberarea a puterilor cunoașterii proprie omului, ci este mediată de o știință, precum știința dezvoltării personale, adică de o tehnică care, deși este exterioară conștiinței, i se poate substitui, luînd chipul conștiinței la fel de ușor cum diavolul se poate preface în înger luminos.
Conștiința autentică este o putere care asigură integritatea omului prin cunoașterea de sine determinată de cunoașterea lui Hristos înviat. Din acest motiv, reducerea conștiinței la o dimensiune psihologică, biologică, politică, culturală, morală, religioasă (în sensul larg cu care operează ortodoxia românească de astăzi, căreia i se tolerează orice aberație, de la ecumenism la anti-ecumenism, de la ideologizare fie pe stil nou, woke, fie pe stil vechi, legionar, la escapismul cosmic strămoșesc, de la secularizarea sub pretextul actualizării mesajului creștin la spiritualizare păgînă sub pretextul recuperării gîndirii patristice, cu atît mai ușor de falsificat cu cît i-a devenit mai străină noilor generații de ortodocși), civică sau naționalistă, reprezintă o falsificare gravă a conștiinței. La rîndul ei, aceasta are ca efect dezintegrarea interioară a omului confirmată de altfel de o limitare tot mai accentuată a capacității lui exterioare de a-și duce viața de zi cu zi, criza existențială universală din ultimul secol fiind rezultatul direct al crizei de identitate cauzată de aceste încercări tot mai reușite de falsificare a conștiinței. Mai precis, orice raportare la conștiință care exclude caracterul ei personal în sensul descris mai sus nu face decît să paraziteze membrul divin al perechii om-Dumnezeu introducînd în mod nepermis în cercul conștiinței unul dintre elementele menționate, și anume neamul absolut, societatea civilă caracterizată de o claritate morală absolută, energiile cosmice (care sunt întotdeauna pozitive, spre deosebire de cele negative care, după cum știe orice drept-credincios român, nu bîntuie decît prin istorie, față de care însă ortodocșii sunt la fel de imuni precum budiștii și hindușii) și, după cum se poate vedea în formele terapeutice specifice de dedublare a personalității recomandate în noua BOR, sinele însuși.
Conștiința se manifestă chiar înainte de dezvoltarea rațiunii, și anume încă din viața intrauterină. Este adevărat că pruncul nu are destulă minte pentru a dori să afle unde este și cum se poate elibera din ceea ce mulți adulți raționali consideră că este fie o închisoare, precum gnosticii și maniheiștii, fie un spațiu ocupat în mod ilicit, precum cred adepții religiei progresului. Pruncul nu vrea să știe nici măcar de ce el este și cu atît mai puțin de ce, în general, este ceva mai degrabă decît nimic. El vrea să știe cine este el. Și, pentru a afla, începe deja să-l caute pe tu.
Însă cu cît conștiința este mai coruptă, cu atît capacitatea ei de a pune întrebarea sau întrebările salvatoare este mai redusă. De aceea, ajungem să îi lăsăm pe alții să pună această întrebare și totodată să răspundă în locul conștiinței noastre cu atît mai mult cu cît răspunsul ne convine, lăsîndu-ne iluzia salvării doar pentru că ne face să ne simțim bine. Orice ne oferă o stare de bine devine un înlocuitor valid al lui Dumnezeu, inclusiv suferința, care, precum în mistica legionară, nu mai este văzută ca un efect al lepădării de lume și al urmării lui Hristos, ci este prețuită în sine, ca rit de trecere și dovadă de caracter moral legionar. Cînd conștiința trece de la o stare personală la una individuală, absența lui Dumnezeu nu mai rănește iar prezența Lui devine imposibil de sesizat întrucît este perceput drept exterior conștiinței.
Odată ce am reușit să ne acomodăm cu starea de cădere și să vedem în ea starea neutră în care ne aflam înainte de cădere, șansele noastre de a ne salva sunt drastic limitate, întrucît nu mai simțim nevoia salvării. Ne-am individualizat pe măsură ce ne-am depersonalizat și de aceea ne aflăm într-o stare de opacitate față de har mult mai profundă decît cea proprie păcătosului. Adevărata opoziție nu este între sfînt și păcătos, ci între sfînt și individ, sfîntul fiind omul care s-a unit cu celălalt „cine?” într-un mod care nu anulează caracterul dublu, participator, al conștiinței. Unirea cu Hristos nu înlocuiește cine-le uman și deci nu amputează conștiința umană așa cum se întîmplă atunci cînd responsabilitatea pentru cele două întrebări salvatoare („cine sunt eu?” și „cine ești tu?”) este preluată de autorități fără conștiință care încearcă să-l înlocuiască pe Hristos cu orice altceva.
Din fericire, creștinii ar trebui să dispună, în măsura în care mai cred în Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, ceea ce este limpede că nu mai este valabil cel puțin în cazul ortodocșilor români, de un instrument destul de sigur de determinare a capacității salvatoare a unui lucru: posibilitatea de a-l atinge și mai ales de a-l mînca și bea. Îmi este imposibil să-i cred pe cei care pretind că se salvează prin lucruri pe care nu le pot asimila decît intelectual sau spiritual. Nu cred că omul se poate salva prin idei, prin cultură, prin energii, prin spiritualitate sau religie, prin credința în neamul absolut din trecutul arhetipal sau prin credința într-o umanitate perfectă din viitorul ideal. Dincolo de faptul că nici măcar mintea lui nu se poate salva așa (iar cine este convins de contrariul s-a salvat deja într-un fel care complică teribil orice încercare de salvare reală), adevărul este că omul nu a căzut doar cu mintea lui în timpul ce restul părților din care este făcut i-a rămas în siguranță în Paradis – sau invers, omul nu a căzut doar cu trupul, în timp ce mintea sa i-a rămas la fel de inocentă ca cea a unui copil.
Cu toate acestea, omul continuă să creadă că se poate sătura urmărind o emisiune culinară sau că se poate salva dacă aduce mai mult „eu” în propria sa viață, înlocuind dialogul și unitatea eu-tu a conștiinței cu cea coruptă și auto-distructivă a lui eu-eu sau eu-ceva impersonal. Omul căzut se dăruiește singur lui însuși, a învățat să-și facă singur daruri de cînd și-a confundat tu-ul conștiinței cu unul fals, el se vede în același timp Cei Trei Magi și Pruncul din iesle oferit pentru salvarea altora, dar nu și a lui.
În scurtul dialog dintre Eva și șarpe, Eva îi permite șarpelui să se strecoare în propria ei conștiință și să răspundă în locul lui Dumnezeu atunci cînd pune la îndoială cuvintele lui Dumnezeu. Iar Eva are deja o conștiință coruptă atunci cînd îl ispitește pe Adam. O conștiință coruptă este o conștiință dublă, în care vocea șarpelui este, dacă nu mai puternică, atunci cel puțin mai atrăgătoare decît cea a lui Dumnezeu – sau cel puțin așa pare. De aceea, în aspirația către integritate a omului căzut, existența lui Dumnezeu din centrul conștiinței sale și vocea Lui sunt percepute fie ca o vibrație stinsă, inofensivă, fie ca o amenințare la adresa acestei integrități. În conștiința omului căzut, locul lui „tu” este acoperit de șarpe, care rămîne încolăcit în conștiința noastră pînă cînd este alungat la botez.
Omul căzut de astăzi înțelege la fel de greșit ca Adam și Eva chemarea lui Dumnezeu. Pentru unii care tocmai dobîndiseră o mare știință, sau cel puțin așa credeau ei, ideea de a se ascunde într-un tufiș nu pare să fie chiar una genială, iar ideile omului contemporan nu sunt cu mult mai subtile. Tot Dumnezeu a trebuit să le facă haine pentru a reduce din efectele unei integrități pierdute, să-i pregătească pentru condițiile dificile ale supraviețuirii într-o lume căzută și să-i încurajeze asigurîndu-i că are deja un plan de salvare. Dar pentru realizarea lui, trebuia să ne lăsăm atinși de Cel trimis să ne salveze. A durat atît pentru că oamenilor le-a fost greu să înțeleagă și să fie de acord cu un plan care li se părea prea simplu pentru a putea funcționa. Nu avea în schemă nici eroi mitologici, nici magicieni, nici rachete și nici măcar un microcip. Pentru ca după două mii de ani să-l abandoneze din nou, preferînd în schimb să se lase atinși fie de ei înșiși, fie de realități ideale, de aceeași natură imaterială și ireală ca și bula în care s-au izolat nu doar de realitate, ci și de propria lor conștiință.
Acum poate că se vede mai limpede de unde am căzut. Am căzut din cerul chemărilor și răspunsurilor tainice schimbate între un eu și un tu personali. Am căzut din conștiință și nu putem reveni în cerul ei decît în măsura în care vrem să-l cunoaștem pe Cel care ne cunoaște și Care ne-a făcut înainte de a ne pipăi noi singuri în pîntecele matern, căutîndu-ne pe noi și pe El.