Caracterul unic al conflictului dintre suveraniști, fundamentaliști creștini și restul celor afectați de patologiile dreptei și ale naționalismului, pe de o parte, și adversarii lor afectați de patologiile progresului, pe de alta, prin care fiecare tabără speră că o poate nu doar învinge, ci mai ales elimina pe cealaltă dacă nu la propriu, atunci măcar la nivel politic, anunță sfîrșitul procesului de eliminare a vechiului popor român, ai cărui descendenți de nerecunoscut de astăzi se regăsesc într-una din cele două tabere.
România a încetat să mai fie un loc cîndva de-a lungul ultimilor treizeci de ani. Înainte de a fi un stat, România a fost un loc întemeiat de români pe un teritoriu pe care s-au format și în care au crescut. După cum am mai spus în alte texte, creșterea nu este posibilă decît într-un loc. În afara locului nu se poate decît supraviețui în așteptarea unui timp și în căutarea unui teritoriu care să permită transformarea lor în coordonate ale persoanei. Nu te poți așeza decît într-un loc (vezi mai mult la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/starea-locului.html și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/12/starea-omului.html).
Nu este prima dată cînd locul ocupat pur formal de România de astăzi redevine un simplu teritoriu. Acest lucru s-a mai întîmplat de două ori în trecut, mai întîi atunci cînd triburile geto-dace au eliminat populația Cucuteni și apoi cînd romanii i-au nimicit pe geto-daci. Este dificil de spus dacă tot răul a fost spre bine: este adevărat că astfel a apărut o nouă cultură, creștinată destul de rapid și care a cultivat un mod de a fi în istorie pe cît de nobil, pe atît de rar. Dar dacă nu am fi fost latinizați poate că nu am fi fost atît de vulnerabili, în special începînd cu modernitatea, la mitologiile Occidentului, de la cele păgîne legate de credința în nemurire sau reincarnare la cele strict seculare legate de progresul nesfîrșit determinat de legile evoluției.
Această nouă perioadă din istoria teritoriului peste care se mai suprapune încă fantoma statului român este marcată de apariția unei populații de tranziție de o calitate umană care nu poate fi abordată decît cu o tristețe infinită. Este o majoritate vorbitoare de o limbă română precară gramatical în zonele inferioare ale societății și deficientă moral în cele superioare. Această majoritate nu are nici o relație cu locul deoarece, așa cum se întîmplă în cazul oricărui om sau grup uman dislocat, conștiința locului îi lipsește. În România, anularea conștiinței locului a fost realizată prin două mitologii fondatoare: în zonele inferioare social, prin mitologia neamului absolut, iar în clasele superioare și de mijloc prin mitologia Occidentului salvator.
Noutatea noului ciclu prin care fostul loc, determinat prin noțiunea tot mai abstractă de „România”, redevine teritoriu constă în faptul că spre deosebire de Cucuteni și de geto-daci, locul a fost pierdut în perioada post-comunistă fără a fi fost cucerit de o forță străină superioară și chiar fără să fi fost amenințat în mod direct. În toate războaiele la care au participat pînă în prezent, românii au făcut-o nu pentru un teritoriu, ci pentru locul propriu, de la cel al gospodăriei de la țară sau al casei la curte de la oraș, la cel al satului sau al cartierului pînă la locul mai cuprinzător al țării. Românii de astăzi nu ar mai lupta însă pentru loc; unii ar face-o poate pentru teritoriu, în timp ce restul ar lupta doar pentru a putea folosi în continuare internetul.
Acesta este de altfel aspectul cel mai tragic al poveștii sfîrșitului poporului român, și anume că era atît de ușor să nu dispară. Nu-i trebuia decît o mînă de oameni cinstiți, care să nu-l lase să se cufunde în minciună în timp ce pretindeau că-l trezesc în conștiință, mințindu-se adeseori ei înșiși că nu au făcut decît să apere ultimele lucruri care au mai rămas de apărat.