Oricine face experiența cultivării unei bucăți de pămînt devine în scurtă vreme mai atent la pămînt, la locul unde calcă. Relația cu pămîntul ne ajută să ne vedem altfel în lume: ne loc-alizează, ne susține printr-un sentiment de stabilitate și de siguranță pe care numai pămîntul le poate oferi. Această manifestare îmbogățită a conștiinței de sine nu provine doar din puterea pe care o descoperim prin lucrarea pămîntului și nici numai prin roadele sau ordinea apărute prin efortul nostru. Încrederea pe care o dobîndim prin îngrijirea pămîntului vine mai ales din sentimentul încurajator că pămîntul are încredere în noi, că ni se oferă și ne așteaptă, că ceva atît de mare, de puternic și de viu în mod misterios are nevoie de noi.
Cultivînd pămîntul reușim să vedem o dimensiune a realității pe care altfel am fi continuat să o ignorăm, cu prețul agravării înstrăinării noastre de lume și de noi înșine. Este o realitate din care face parte nu doar pămîntul, ci și noi împreună cu pămîntul. Cine vede pămîntul se vede și pe sine. O demonstrează criza de identitate care afectează lumea odată ce aceasta a refuzat să mai vadă pămîntul concret, imediat, preferînd să-l perceapă în termenii abstracți și generali care permit în egală măsură exploatarea lui industrială sau, dimpotrivă, contemplarea lui idolatră în ecologismul ideologizat sau în neopăgînismul contemporan.
Ordinea pămîntului este nu doar temelia realității, ci și unul dintre criteriile ei fundamentale. Ironia este că încercările rare de recuperare a pămîntului ca mediu al unei vieți umane sunt condamnate ca utopism romantic de susținătorii dezvoltării comunităților umane prin orașe cognitive hiperconectate între ele și complet deconectate de pămînt. Dar este important de înțeles că această dezvoltare a orașului transurban nu este posibilă decît prin dezvoltarea transumanistă a locuitorilor viitorului oraș cognitiv. Această dezvoltare transumanistă a omului nu doar promite depășirea limitelor biologice și genetice actuale ale omului (îmbătrînirea, neputințele fizice, suferința fizică) cu ajutorul tehnologiei, ci le cere ca pe o condiție obligatorie pentru realizarea unei lumi viitoare perfecte:
„Ce presupune în mod concret formarea unei punți între transumanism și orașele inteligente? În linii mari, transumaniștii își imaginează o integrare perfectă a tehnologiilor în corpul uman, care va conferi umanității abilități care astăzi sunt dincolo de posibilitățile noastre.
Bostrom articulează aceste îmbunătățiri ca abilități corporale (durată de viață mai lungă, îmbunătățire fizică și senzorială), abilități cognitive și stări emoționale.
[…] Cele două domenii – transumanismul și orașul inteligent – sunt, așadar, mai apropiate decît pare, deoarece avem, pe de o parte, oameni îmbunătățiți și, pe de altă parte, un mediu antropic îmbunătățit.
[…] Orașele viitoare vor trebui, așadar, să-și permită noi forme de mobilitate. Accesibilitatea nu va mai fi o problemă (cel puțin într-un viitor transumanist idealist în care toate îmbunătățirile vor fi disponibile pentru toți și nu numai pentru cei mai bogați), deoarece cetățenii cu dizabilități își vor putea înlocui părțile corpului pentru a deveni capabili de o viață normală.
Mobilitatea personală se va schimba dramatic: oamenii ar putea călători rapid în oraș fără a avea nevoie de vehicule. În același timp, ar putea avea nevoie de centrale electrice răspîndite prin oraș pentru a-și reîncărca regulat implanturile artificiale. Deoarece mobilitatea este un aspect cardinal al orașelor, este dificil chiar și a înțelege modul în care astfel de tehnologii vor avea impact asupra paradigmelor de design urban, reglementărilor de trafic, logisticii, turismului și asupra multor alte aspecte ale vieții urbane.
Transumanismul nu se referă doar la îmbunătățirea corpului, ci și a minții. În viitor, îmbunătățirile cognitive ar putea crește dramatic „puterea de procesare” a creierului nostru cu procese de dezvoltare a creierului, inclusiv încărcarea minții noastre pe computere. Implanturile cerebrale ne-ar putea extinde capacitatea de memorie, ne-ar crește reflexele și chiar i-ar permite minții să fie conectată la un depozit reciproc care ne va permite să ajungem la orice fel de informații foarte rapid, în mod similar cu sistemele cloud de astăzi, un fel de „Internet of Minds”.
[…] După cum susține Bostrom, atunci cînd abilitățile fizice și cognitive ale oamenilor sunt stimulate, emoțiile lor se vor schimba inevitabil: trans-oamenii vor experimenta emoții care nu există astăzi. De asemenea, este probabil să experimenteze emoții mai puțin negative datorită tehnologiilor de stabilizare a emoțiilor cu toate laturile pozitive asupra sănătății mintale și riscurile de represiune pe care le presupune o astfel de operație. În plus, trans-oamenii vor lăsa urme ale unor astfel de emoții, deoarece senzorii împrăștiați în corpul lor vor produce cunoștințe despre reflectările corporale ale stărilor lor emoționale (niveluri de adrenalină și endorfine, bătăi ale inimii, stres, sînge, presiune etc.). Prin urmare, cetățenii viitorului nu numai că vor interacționa cu orașele lor în moduri noi și le vor înțelege și experimenta diferit, dar rezultatele acestor interacțiuni vor lăsa urme. Dacă încă din prezent emoțiile produse de oraș au fost folosite pentru a înțelege modul în care cetățenii reacționează la medii urbane specifice, într-un viitor transuman acest tip de cartografiere emoțională ar putea fi continuă și întotdeauna disponibilă în mod public.” (Mattia Thibault, ș.a., „Transurbanism: Smart Cities for Transhumans”, Proceedings of the 2020 ACM Designing Interactive Systems Conference, 2020, https://www.researchgate.net/publication/342704516_Transurbanism_Smart_Cities_for_Transhumans )
Cînd omul își pierde măsura, fie își abandonează locul, fie îl distruge, desființîndu-i măsura. Lumea este creată după măsura omului, dar cînd omul își pierde măsura, el nu-și mai găsește locul în lume pentru că nu se mai regăsește în el însuși. De aceea, nu are nevoie doar de o nouă lume, ci și de o nouă umanitate.
„Patria este un dor de a sta locului. Dorul, la români, nu e un dor de emigrare, ci este chiar dorul de a sta locului. Așa au apărut și întemeietorii, așa au apărut și plugarii, așa au apărut și ostașii” observa Nichita Stănescu (Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, 1990, p. 393). „A sta” este complet diferit de „a sta locului”. „A sta locului” implică o relație cu locul, „a sta” o relație cu mișcarea și cu spațiul. Starea pe loc este doar nemișcare; în schimb, a sta locului înseamnă a sta pentru loc, înseamnă atît starea locului, cît și a ta în relație cu locul, nu cu mișcarea. „A sta locului” nu este o stare de repaus, ci o stare de atenție care presupune capacitatea de recunoaștere a locului, adică a posibilității întemeierii lui și a datoriei de a-l lucra și apăra. Și chiar de a-l sfinți prin grija recunoscătoare față de loc: „ca să poți să te fii, stai locului și sfințește-l, iar în călătorie trimite-ți numai ochiul” (Nichita Stănescu, Respirări, Editura Sport-Turism, 1982, p. 275). La rîndul ei, recunoașterea locului depinde de recunoașterea propriei măsuri, a propriilor hotare:
„Închiderea cîmpiei în hotare
o separă de nemărginitul
din care a fost – și este – o parte,
hotărînd-o îngrijirii.
Hotarele cîmpului leagă
mintea de el.”
(Wendell Berry, A Timbered Choir: The Sabbath Poems, 1979-1997, Counterpoint, 1999, poemul IX din perioada 1979, p. 17) [1]
Omul modern își leagă mintea de realitatea fără hotare a ordinii virtuale. Noua lume nu are nevoie de îngrijirea omului și de aceea nu-i poate oferi omului sentimentul de împlinire. Omul nu se poate împlini prin absența limitei; nu poate emigra din realitatea pămîntului decît în măsura în care reușește să emigreze din realitatea umanului.
Locul viitorului promite să fie un fel de rai realizat prin intermediul tehnologiei: un „loc luminat, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea”… Iar în măsura în care mișcarea va fi eliminată (orașul smart venind la om și mișcîndu-se pentru el și în locul lui prin rețeaua virtuală), starea omului nu va fi nici măcar una de repaus. Atît mersul, cît și statul sunt în raport cu locul: „Merg de parcă aș sta locului/ și stau locului de parcă aș merge” (Nichita Stănescu, „Nod 7”). Se merge dintr-un loc sau spre un loc și se stă într-un loc.
Grija omului pentru loc va fi înlocuită cu grija locului inteligent pentru om pe măsură ce locul omului va fi preluat de sistemul întemeiat pe inteligența artificială; modestia și sentimentul de împlinire care se nășteau în omul care mai păstra o relație cu pămîntul chiar și la oraș au fost înlocuite deja de o conștiință a puterii reale, nu doar simbolice, oferită de noile tehnologii. Capacitatea de a folosi instrumente tot mai performante îi oferă omului de astăzi impresia că poate controla realitatea însăși. Pentru că nu mai aparține de un loc precis, omul se loc-alizează cu ajutorul aplicațiilor din smartphone. Siguranța lui este dată nu de pămîntul ferm și stabil de sub picioare, ci de atingerea smartphone-ului pe care-l simte în buzunar atunci cînd nu-l ține în permanență în mînă.
Notă:
[1] „Enclosing the field within bounds
sets it apart from the boundless
of which it was, and is, a part,
and places it within care.
The bounds of the field bind
the mind to it.”
