„It's easy to describe the leaves in the autumn/ And it’s so easy in the spring/ But down through January and February it’s a very different thing”, ne previne Van the Man în „A Sense of Wonder”. Dar de cînd localitățile mari sau mici sunt conduse de primari tot mai gospodari, aproape că ne-am obișnuit cu dispariția anotimpurilor, eliminate odată cu frunzele.
În trecut, înainte ca realitatea să fie curățată, fasonată și toaletată de la arbori la oameni și de la peisajul natural la cel social, natura însoțea viața din oraș prin mirosuri și culori. Toamna mirosea a frunze arse, a struguri și a crizanteme, în timp ce frunzele ruginii ofereau ultimul mare spectacol înainte ca iarna să-și coboare cortina.
Îmi lipsesc castanele, care mă surprindeau întotdeauna prin nuanțe, forme, desen, un fruct cu două rînduri de coajă, una țepoasă pe dinafară și încă una netedă pe dinăuntru care-l fac să pară în același timp familiar și neașteptat. O simplă castană luată în mînă îți deschidea înțelegerea anotimpurilor nu ca cicluri naturale, ci ca perioade ale unei vieți sortită rodirii.
Fiecare anotimp ne întreținea în felul său special un sentiment comun al minunii, pe care cei mai în vîrstă îl păstrează doar în niște amintiri care se ofilesc pe măsură ce sunt tot mai greu de comunicat într-o lume din care nu a mai rămas decît coaja. Crengile anului au fost toaletate, iar din toate lunile au fost lăsate să crească doar ianuarie și februarie.
