Pagini

Oameni și Locuri

luni, 29 iunie 2009

Bunătatea Tîlharului nedrept. Continuare (III)

„A ales calea mai grea,” îşi încheie dl. Patapievici textul despre Michnik, „pentru că, simţim asta la el, a iubit cel mai mult.” Formularea este o parafrază subtilă la concluzia lui Hristos de la Luca 7, 47: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte.” Este vorba despre cunoscutul fragment evanghelic în care femeia păcătoasă îi spală cu lacrimi picioarele lui Iisus, ştergîndu-le cu părul capului ei şi ungîndu-L cu un mir preţios. Iisus foloseşte ocazia pentru a le da fariseilor o lecţie în privinţa dreptăţii divine, ale cărei criterii nu sînt regulile imprescriptibile ale dreptăţii omeneşti, ci dragostea. În cele din urmă, Iisus îi spune femeii că păcatele îi sînt iertate, lăsîndu-i pe fariseii scandalizaţi să clevetească: „Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele?” (Luca 7, 49)

Dramatizînd acest pasaj, dl. Patapievici distribuie rolurile în mod pervers, sugerînd că oricine ar comenta nemulţumit tabloul zugrăvit lui Michnik, se alătură automat fariseilor grăbiţi să lapideze în acord cu grila moralei lor ipocrite. Aşa cum arătam în episoadele anterioare, modul în care dl. Patapievici înţelege să se folosească de creştinism este pur ideologic. Dacă, în postfaţa cărţii lui Riemen, Riemen este de acord cu Steinhardt iar, în acest articol despre Michnik, Michnik este în acord cu Papa Ioan Paul al II-lea, şi reciproca este făcută să funcţioneze: Steinhardt îl aprobă pe Riemen, Papa pe Michnik. Iar Iisus Hristos pe Patapievici.

duminică, 28 iunie 2009

Bunătatea Tîlharului nedrept. Continuare (II)

 

Grăbit să implementeze „etica iubirii” a lui A. Michnik, dl. Patapievici arde etapele, ignorînd faptul că o convertire, pentru a fi reală, trebuie să fie precedată de pocăință. Nu poate exista convertire fără pocăință, adică fără recunoașterea dreptății și a îndreptățirii osîndei pentru nedreptatea proprie. Iar această pocăință se face de cineva înaintea cuiva. Fără această pocăință ne aflăm tot în stadiul, estetic dacă e să aplicăm criteriile lui Kierkegaard, al ideilor în dialog. Căci tipul de convertire despre care ne vorbește domnia sa aici nu este altul decît cel rezumat în formula lui Spinoza, dragă dlui Patapievici, amor Dei intellectualis.[1] Cu accent pe „intellectualis”.

În absența Cuiva în numele Căruia putem ierta și datorită căruia trebuie să iubim, nu poate exista nici o valoare în sine. Dacă nu este întemeiată într-o Persoană absolută, cea mai înaltă valoare nu reprezintă decît un decret arbitrar.

Michnik, ne spune dl. Patapievici, alege calea mai grea, suprinzîndu-i pe toți cei care confundă justiția cu revanșa, pe toți cei care doresc să anuleze tensiunea dintre sacru și profan. Dar aceasta înseamnă că Michnik îi provoacă, cel mult, doar pe coreligionarii săi, în măsura în care dreptul iudaic se inspiră direct din legea talionului. Creștinii știu că dreptatea este întemeiată în Patimile Domnului, și înțeleg din Predica de pe Munte care este cadrul temporal al aplicării ei. Creștinii nu dizolvă tensiunea dintre sacru și profan, ci o așază într-o poziție superioară, în planul raportului dintre Biserică și lume, dintre istorie și veșnicie. În mod caracteristic, dl. Patapievici folosește un limbaj ambiguu, aplicînd o aură religioasă unei probleme politice cu pretenția că așa va putea salva mai bine tensiunea dintre sacru și profan. Asemenea unui hasid isteț, atunci cînd este confruntat cu o problemă reală (precum temeiul dreptății sau al iubirii), dl. Patapievici ne spune o poveste.

Notă:

[1] Vezi în Postfața cărții lui Rob Riemen, Noblețea spiritului, p. 160.

Bunătatea Tîlharului nedrept

„Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23, 39-43).

Tîlharul nedrept (nepocăit) din evanghelie consideră că toţi oamenii merită să fie pe cruce. Dar nu din pricina aceasta este el rău. La fel de bine putea să afirme, precum o face dl. H.-R. Patapievici într-un articol recent,[1] că nimeni nu merită să ajungă pe Cruce. Tîlharul cel rău este rău pentru că dispreţuieşte dreptatea; şi dispreţuieşte dreptatea pentru că, asemenea tuturor arhitecţilor unei lumi „mai drepte”, nu se teme de Dumnezeu.

În schimb, Tîlharul cel bun ştie că merită să moară pentru faptele sale. Dar nu asta îl face bun, ci credinţa într-un Dumnezeu drept, a Cărui dreptate depăşeşte dreptatea oamenilor, adică dreptatea morţii.

Amatorii de ironii şi paradoxuri socratice trec apatici pe lîngă acest fragment care conţine poate ironia supremă a istoriei umane: un tîlhar îi ia apărarea Celui Drept, venit să-i apere pe toţi oamenii. Tîlharul pocăit îi reprezintă aici pe toţi oamenii, de vreme ce, prin păcat, toţi oamenii sunt osîndiţi la moarte. Recunoaşterea acestui fapt înaintea Celui venit să-l caute pe om precum odinioară Tatăl pe Adam şi Eva, îi aduce Tîlharului pocăit iertarea: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.” Astăzi, pentru că în momentul Răstignirii se făcea de fapt judecarea întregii lumi. A lumii care s-a lepădat de Făcătorul ei, şi care acum îşi judecase Judecătorul. Însă lumea era cea care era judecată, „iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sînt săvârşite.” (Ioan 3, 19-21)

Dl. Patapievici ne spune, în această recenzie pe care o face cărţii lui Michnik,[2] că importanţa ei constă în soluţia adusă resortului revanşard: trebuie să ucidem revanşa, propune Michnik, în numele iertării.[3] Dar în numele cui şi a ce trebuie să iertăm? În numele „cui”, nu aflăm, cel puţin nu din recenzia elogioasă a dlui Patapievici. Ci doar în numele „a ce” – în numele „milosteniei”. Însă creştinismul (căruia dl. Patapievici se străduieşte vizibil să-i asocieze curente, mişcări şi atitudini tipice secularismului religios) afirmă iertarea în numele dreptăţii lui Dumnezeu.[4] Acesta este temeiul în numele căruia putem cere şi dărui iertarea.

Asemenea Tîlharului nedrept însă, dl. Patapievici pare să considere că iertarea poate fi la fel de bine cerută şi acordată şi în absenţa dreptăţii lui Dumnezeu sau, mai precis, tocmai datorită absenţei dreptăţii lui Dumnezeu. Acest tip de înţelegere este, evident, cît se poate de secular. Dar un secularism religios, fiindcă fostele idealuri creştine rămîn investite cu valoare maximă, valoare desprinsă la rîndul ei din valoarea supremă a fiinţei umane (căreia îi este acordat un statut mai degrabă postulat decît demonstrat). Probabil că dl. Patapievici doreşte să salveze creştinismul secularizîndu-l, urmînd modelul aplicat iudaismului de generaţiile evreieşti de după Holocaust. Astfel, recenzia făcută acum cărţii lui Michnik pare că se află în perfectă continuitate cu volumul lui Rob Riemen, Nobleţea spiritului. Un ideal uitat (Curtea Veche, 2008, Argument de Vladimir Tismăneanu, Postfaţă de H.-R. Patapievici) unde tradiţia umanismului european este secţionată fără şovăire – şi într-o ignorare flagrantă a istoriei culturii europene – de tradiţia creştină în scopul de a arăta că Europa poate funcţiona onorabil şi în condiţiile dispariţiei creştinismului.[5] Dacă, în postfaţa dedicată cărţii lui Riemen, dl. Patapievici era interesat de adevăr, curaj şi libertate,[6] acum, în legătură cu volumul lui Michnik, domnia sa vorbeşte despre iubire:

„Ceea ce este extraordinar la Michnik este efortul supraomenesc de a rămîne fidel unei idei de societate care nu este doar o idee, ci este în mod ireductibil o experienţă a inimii, prin iubire, prin fidelitate, prin rezistenţa în faţa minciunii, a trădării şi a torturii.”

Concluzia articolului dlui Patapievici este că nu putem defini dreptatea astfel încît ea să poată fi urmărită în mod legitim. Orice astfel de definire este nerealistă şi duce la totalitarism. Iubirea trebuie căutată, nu dreptatea. Emoţionat, dl. Patapievici nu mai vede clar conturul unei istorii de un secol în care estul Europei a trăit teroarea iubirii dintre popoare. Se pare că de-atîta iubire au trebuit să fie pînă la urmă desfiinţate. Acesta e însă un amănunt de care se agaţă doar indivizii vindicativi, şi de care „comuniştii nepocăiţi” nu trebuie să se teamă, de vreme ce s-a trecut la faza a doua a Manifestului umanist, la iubirea dintre indivizi.

Cei care au avut prilejul să-l întîlnească pe Iisus Hristos au avut numeroase ocazii să-i cunoască iubirea: cînd a prefăcut apa în vin la Cana Galileii; cînd a vindecat bolnavi şi demonizaţi; cînd a înmulţit pîinile şi peştii; cînd i-a înviat pe Lazăr şi pe fiica lui Iair. Nicăieri şi niciodată în altă parte însă nu au putut cunoaşte oamenii mai deplin iubirea lui Hristos decît pe Cruce, cînd Fiul întrupat al lui Dumnezeu moare pentru oameni pentru ca oamenii să nu mai moară. Crucea este singurul loc unde poate fi cunoscută iubirea adevărată. Este locul unde iubirea desăvîrşită izvorăşte din dreptatea absolută. Crucea este locul dreptăţii, este singurul loc unde osînda poate fi suspendată sau aplicată – pentru veşnicie.

Secularismul religios (creştin) al dlui Patapievici pare că repetă modelul secularismului religios iudaic. De pildă, aşa cum Martin Buber îi acorda literaturii idiş rolul de înlocuire a sinagogii în dimensiunea ei religioasă), tot astfel dl Patapievici pare să privească tradiţia umanistă ca pe un succesor demn al creştinismului. Astfel, cultura europeană se poate dispensa de Biserică tocmai pentru că a preluat-o cumva.[7]

Aşa s-ar putea explica de ce, la puţin timp după ce a publicat un articol întitulat „Creştinismul: vocea care lipseşte”, dl. Patapievici a publicat un altul întitulat, de această dată, „Umanismul: vocea care lipseşte”. Este dreptul domnului Patapievici să creadă, dacă într-adevăr despre asta este vorba, că umanismul ar putea apăra creştinismul mai decît s-ar putea apăra creştinismul pe sine. Dar este obligaţia mea – într-adevăr, a fiecărui creştin – să observe că prin această apologie binevoitoare, creştinismul riscă să fie deformat pînă la a deveni de nerecunoscut. Creştinul trebuie să le spună celor opriţi pentru o clipă de apelul generos adresat astăzi de dl. Patapievici – „astăzi veţi fi cu mine în rai!” – că acest rai nu poate fi, ca orice paradis lipsit de Crucea lui Hristos, decît un rai al fărădelegilor nepedepsite, al păcatului nemărturisit şi al nedreptăţii veşnice.


[1] H.-R. Patapievici, „Adam Michnik şi etica iubirii”, Evenimentul Zilei, 25 iunie 2009, http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/856394/SENATUL-EZV-Adam-Michnik-si-etica-iubirii/

[2] Adam Michnik, Mărturisirile unui disident convertit, Polirom, 2009, prefaţă de Vladimir Tismăneanu.

[3] Despre înţelegerea creştină a răzbunării, ca revendicare anamnetică, am scris în Postfaţa cărţii lui O. Hurduzeu şi M. Platon, A treia forţă: România profundă, Logos 2008, p. 361.

[4] Precizare formulată deja de Ilie Catrinoiu pe blogul său.

[5] Pentru o recenzie lămuritoare a cărţii lui Riemen, vezi Mircea Platon, „Nobleţea spiritului”, în Ziarul de Iaşi, 26 iunie 2009, http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/nobletea-spiritului~ni5ihb?cp=1

[6] Urmînd argumentarea lui N. Steinhardt despre valoarea absolută a libertăţii, dl. Patapievici încheia: „Atunci ce o poate garanta? Răspunsul e categoric: libertatea nu poate fi garantată, în momente de criză, decît de curajul fizic în faţa morţii al celor care o apără de asaltul barbarilor. Aceasta este lecţia lui Steinhardt şi aceasta este, în viziunea lui Riemen, şi înţelepciunea supremă a umanismului.” H.-R Patapievici, Postfaţă, în R. Riemen, Nobleţea spiritului, p. 167.

[7] Vezi şi H.-R. Patapievici, „Valorile Europei”, în Mihail Neamţu, Bogdan Tătaru-Cazaban (coordonatori), O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu, Humanitas, Bucureşti, 2009. În privinţa secularismului religios iudaic, vezi Saul L. Goodman, The Faith of Secular Jews (Ktav Publishing House, 1976). „Pentru Goodman, secularismul religios este un mod de a asigura viitorul evreilor seculari în America.” Tracy Fessenden, ”Disappearances: Race, Religion, and the Progress Narrative of U.S. Feminism”, în Janet R. Jakobsen, Ann Pellgrini (eds.), Secularisms, (Duke U. P., 2008, p. 130).

luni, 15 iunie 2009

Schmitt şi Smith

de Mircea Platon

În ţările Europei de Vest, absenteismul de la recentele alegeri europarlamentare a provocat o generală spăşire a clasei politice care a recunoscut că prezenţa slabă la vot se datorează deficitului de substanţă şi de reprezentativitate al Parlamentului European. În România însă, atunci când nu se acuză unii pe alţii, membrii clasei politico-ideologice tind să se plângă la unison de prezumtiva lipsă de spirit civic, de patriotism şi de recunoştinţă a românilor faţă de condiţiile de muncă şi de viaţă create de mult-iubitul şi stimatul nostru conducător împreună cu tovarăşa sa de viaţă, UE.
Deşi nu ne-a lăsat să votăm pentru “constituţia europeană”, respinsă prin referendumuri în ţări mai cu moţ şi ratificată pe furiş în debaralele parlamentare din România, oligarhia noastră politico-intelectuală a propus o măsură energică pentru combaterea, pe viitor, a absenteismului: votul obligatoriu. Aştept, pe lângă amenda de rigoare, şi introducerea altor măsuri, specifice, de civilizare a “ţăranului” român: spânzurarea cu capul în jos, afumarea cu fum de ardei roşu, exproprierea, Canalul, Piteştiul şi poate chiar, într-un viitor şi mai luminos, cipul electoral: un mic implant care, în caz de neprezentare la vot, unde urmează să fie citit şi dezactivat automat, să explodeze în craniul electorului român absenteist.
Ieşit astfel din arealul drepturilor cetăţeneşti, votul comunitar îşi dezvăluie adevărata natură punitiv-milenaristă, de instrument poliţienesc al instaurării “raiului” pe pământ. Inchiziţia UEurosocialistă ne vrea la cuminecarea cu votul cu febrilitatea rezervată cândva doar cuminecării cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Dar, vorba aceea, dacă nu noi (la vot), atunci cine? Şi dacă nu ei (cu salarii şi beneficii de parlamentari europeni de sute de mii de euro pe an), doar nu noi?!
Noi. Şi ei. Trăim, de douăzeci de ani, într-o relaţie ambiguă. Mulţi dintre ei sunt urmaşii celor care ne-au decimat. Sistematic. Şi care au beneficiat de această decimare. Sunt golurile care au pretins să astupe golul lăsat de masacrarea, exilarea şi persecutarea celor care au fost şi sunt capabili şi doritori să-şi slujească ţara, nu doar să trăiască de pe urma ei. De douăzeci de ani, poporul român le stă în gât acestor oameni care nu recunosc drept legitimă îngrijorarea românilor faţă de rarefierea suveranităţii naţionale, a identităţii naţionale şi a economiei naţionale. Ei ar vrea şi să ne civilizeze, şi să ne facă prosperi, şi să ne facă ecumenici, şi să ne facă toleranţi, şi buni, şi frumoşi, şi devreme acasă. Dar noi suntem prea “fundamentalişti”, “naţionalişti”, “ortodocşi” şi “păşunişti” pentru a ne lăsa creierii spălaţi, scrobiţi, călcaţi şi înnodaţi, la gât, drept papion.
Citind vaierele analiştilor împotriva “electoratului” român, mi-am amintit că această oligarhie politico-intelectuală trăieşte, mărturisit, sub semnul lui Carl Schmitt şi al lui Adam Smith. Pe baza lui Schmitt, politicienii şi analiştii lor de buzunar au redus politica la ecuaţia “prieten/duşman”. De aici, instrumentalizarea neruşinată a tuturor criteriilor, spiritul facţional, manipularea istoriei sau a memoriei recente, dublul standard şi corupţia generalizată aşezată pompos sub semnul machiavelienei “virtu”. Nu contează ce spui, ci al cui eşti. Şi în funcţie de al cui eşti ştii şi ce trebuie să spui.
Pe baza lui Smith (citit complet aiurea), se operează o reducţie economică a vieţii româneşti. Totul devine economie. Omul, ni se spune, trăieşte pentru profit. Nu vrea nimic altceva. Identitatea naţională, tradiţia, religia, natura, cultura, totul trebuie să fie profitabil. Pentru că aşa e natural. Aşa e normal. Şi ce nu e profitabil trebuie să dispară, chiar dacă aparenta ineficienţă e fie rezultatul corupţiei politice care sabotează un mic întreprinzător sau un ţăran, fie al unui calcul pe termen scurt, care nu ţine cont de durata lungă, de istorie, de priorităţile naţionale sau de morala creştină. După cum bine spunea un prieten al României profunde, economistul american John Medaille, vorbind despre incompatibilitatea dintre democraţia americană şi antropologia neoliberală: “Am reuşit să avem 200 de ani de democraţie fără eutanasie. ‘Dreptul’ la avort l-am căpătat după 160 de ani, dar doar după ce capitaliştii şi tovărăşii lor de drum din şcoala economică austriacă au convins pe toată lumea că oamenii (reificaţi ca ‘munca’) sunt doar o ‘comoditate’, cu un preţ de piaţă ca orice altă comoditate, care e ‘proprietatea’ cuiva care poate dispune de ea după bunul-plac.”
Această reducţie economică a vieţii româneşti e operată, la nivel discursiv, de o armată de “experţi” care produc necontenit o versiune strict utilitaristă a realităţii româneşti şi justificări mercenare ale “sistemului”. La nivel practic, reducţia economică a vieţii româneşti cade în sarcina corporaţiilor multinaţionale, aceste veritabile forme de camping economic şi braconaj cultural, care au în comun cu România cât are sonda cu straturile geologice pe care le perforează sau acul unei seringi cu vena pe care o străpunge. La prima furtună, corporaţiile îşi strâng corturile şi pleacă, lăsând în urmă doar deşeurile, şomerii şi datoriile contractate sub şantajul lor de către statul român.
Smith vede viaţa cetăţii ca pe o competiţie sportivă, în care nu există inamici, ci doar competitori şi fair-play. Schmitt vede viaţa politică/socială ca pe un război, în care nu există competitori, ci doar inamici. Pentru Smith, adeptul armoniei naturale deiste, important e ceea ce ne uneşte. Pentru Schmitt, susţinătorul unei teologii politice care urmăreşte menţinerea “purităţii” azimei sociale, important e ceea ce ne desparte. Pentru membrii oligarhiei noastre intelectual-politice, important e că îi uneşte între ei, smithian, ceea ce îi desparte, schmittian, de poporul român: interesul. Clasa intelectual-politică românească e o facţiune.
Pornind de aici, putem înţelege reproşurile aduse de “elita” românească poporului român. Poporul român e ineficient (Smith). Deci poporul român e duşmanul (Schmitt). Neprezentându-se la vot, poporul român nu a mai slujit intereselor “oligarhiei” noastre politico-ideologice. Care nu vrea decât ca poporul român să o legitimeze. Ei nu fac politică pentru noi. Ei fac politică pentru ei. Dar pe spinarea noastră. Noi suntem ghergheful pe care-şi înţeapă ei broderiile cu ponei roz şi svastici. Dar dacă noi refuzăm să îi mai slujim drept pretext, atunci “oligarhia” politico-ideologică face exact ceea ce spune Smith că fac “negustorii” care, urmărindu-şi propriul interes, vor să-i păcălească pe boieri şi pe ţărani şi ca atare încep să le vorbească de interesul general.
Dar, în opinia lui Smith, categoriile al căror interes particular coincide cu interesul general sunt doar două: boierii şi ţăranii/meseriaşii. Adică acele categorii sociale legate istoric-organic de soarta ţării. Interesul “negustorilor”, în opinia lui Smith, e invers proporţional interesului general, deoarece ei vând scump în ţări sărace şi ieftin în ţări bogate. Cu alte cuvinte, atât timp cât ne vom lăsa prostiţi de această “elită” care ne vorbeşte de interesele naţiunii doar atunci când interesele ei particulare o cer, vom fi săraci: săraci material şi săraci sufleteşte. Pentru că interesul lor, ca negustori de suflete, e să ne menţină săraci, economic şi cultural, ca să poată să ne vândă scump dubioasele lor merite. Interesul lor e să-şi menţină monopolul asupra noastră. Fie şi vorbindu-ne de “interesul naţional/european/global”.
Interesul oamenilor obişnuiţi, al oamenilor legaţi nu doar economic, ci identitar, de România, coincide cu interesul general al României. Interesul României care nu se vede la televizor, al României pe spinarea căreia trăieşte “România” elitelor televizate, acela e interesul României. România profundă nu a votat pentru că interesele ei nu corespund cu interesele clasei politice, care cere votul unei ţări pe care nu înţelege să o apere şi să o reprezinte, ci doar să o folosească. Cred că România a început să realizeze că, de douăzeci de ani încoace, “elita” o consideră “duşman”. Şi acţionează în consecinţă. Deocamdată, întorcându-i spatele.

(Text publicat în Convorbiri literare, iunie 2009)