„A ales calea mai grea,” îşi încheie dl. Patapievici textul despre Michnik, „pentru că, simţim asta la el, a iubit cel mai mult.” Formularea este o parafrază subtilă la concluzia lui Hristos de la Luca 7, 47: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte.” Este vorba despre cunoscutul fragment evanghelic în care femeia păcătoasă îi spală cu lacrimi picioarele lui Iisus, ştergîndu-le cu părul capului ei şi ungîndu-L cu un mir preţios. Iisus foloseşte ocazia pentru a le da fariseilor o lecţie în privinţa dreptăţii divine, ale cărei criterii nu sînt regulile imprescriptibile ale dreptăţii omeneşti, ci dragostea. În cele din urmă, Iisus îi spune femeii că păcatele îi sînt iertate, lăsîndu-i pe fariseii scandalizaţi să clevetească: „Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele?” (Luca 7, 49)
Dramatizînd acest pasaj, dl. Patapievici distribuie rolurile în mod pervers, sugerînd că oricine ar comenta nemulţumit tabloul zugrăvit lui Michnik, se alătură automat fariseilor grăbiţi să lapideze în acord cu grila moralei lor ipocrite. Aşa cum arătam în episoadele anterioare, modul în care dl. Patapievici înţelege să se folosească de creştinism este pur ideologic. Dacă, în postfaţa cărţii lui Riemen, Riemen este de acord cu Steinhardt iar, în acest articol despre Michnik, Michnik este în acord cu Papa Ioan Paul al II-lea, şi reciproca este făcută să funcţioneze: Steinhardt îl aprobă pe Riemen, Papa pe Michnik. Iar Iisus Hristos pe Patapievici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu