Într-un text de anul trecut,
întitulat „Hijackeri şi kidnapperi” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/07/hijackeri-si-kidnapperi.html)
vorbeam despre duşmanii adevărului, pe care-i comparam cu cei care deturnează
diverse mijloace de transport sau răpesc oameni în mod direct. Acţiunile lor,
arătam cu un alt prilej (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/07/evaluatorii-europei.html),
nu ar fi posibile fără complicitatea autorităţilor, de la cea a poliţiei, în
planul realităţii sociale imediate, la cea a puterii politice şi a elitei
corupte, în ordinea adevărului istoric, politic şi metafizic. Iată însă că presiunea
realităţii depline, a ordinii spirituale, care apasă cu mai multă forţă asupra
istoriei în intervalele ei privilegiate precum cel al Postului Mare în care
tocmai ne aflăm, a scos la iveală o categorie specială de potrivnici ai
adevărului. Mă refer la Debarasatori, cleaners
în jargonul englezesc, a căror sarcină este aceea de a „distruge sau înlătura
orice dovadă incriminatoare de la locul crimei, ca şi cum
aceasta nu ar fi avut loc.” Pentru a fi eficient, Debarasatorul trebuie să se
familiarizeze rapid cu locul crimei şi cu împrejurările săvîrşirii ei;
totodată, „el trebuie să acţioneze cu sînge rece, fără să se lase împiedicat de
autorul crimei, de obicei agitat şi confuz” (http://en.wikipedia.org/wiki/Cleaner_%28crime%29)
După cum toată lumea ar trebui să
ştie deja, istoria comunismului este istoria unei crime. Nu a unor crime, ci a
unei crime: crima împotriva unui întreg popor. De aceea, crimele comunismului
sunt imprescriptibile. Iată însă că tocmai cînd o mînă de oameni conduşi de
Marius Oprea erau pe punctul de a scoate cadavrul la lumină, Criminalii,
Răpitorii, Evaluatorii (elita coruptă) şi Debarasatorii s-au unit într-un ultim
efort de a scăpa de crimă. Dacă de această dată efortul lor va avea succes nu va
fi doar pentru că Debarasatorii îi vor scăpa de cadavru şi vor şterge orice
indiciu care ar putea sugera măcar existenţa unei crime, ci, mai ales, pentru
că în România nimănui nu pare să-i mai pese. Cu excepţia celor ucişi, în
România nu mai este aproape nimeni în viaţă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/01/sensul-istoriei-si-sentimentul.html).
Mărturiile de mai jos aparţin celor cîţiva care simt că adevărul nu este decît
un alt nume al Vieţii.
*
Marius Oprea: „Se schimbă filozofia instituţională a
Institutului. De acum înainte, trebuie să mutăm morţii în bibliotecă.
[…] Actualul regim, pe de o
parte, a condamnat comunismul, pe de altă parte, tot acest regim nu vrea să
vadă nici un activist sau securist în puşcărie. La toate dosarele pe care noi
le-am înaintat spre Parchet, dosare bazate pe expertize diverse, de natură
arheologică, medico-legală, i-am identificat şi pe cei care au ucis, torturat
sau răpit. I-am identificat cu nume, prenume, funcţia de atunci, am prezentat
faptele. Şi, în toate cazurile, ni se dau soluţii de NUP (neînceperea urmăririi
penale) şi SUP (suspendarea urmăririi penale). Asta înseamnă fie că
autorităţile judiciare nu înţeleg că în ţara asta a fost condamnat comunismul,
fie că această condamnare a comunismului a fost una de faţadă. O condamnare
politică, fără consecinţe, fără vinovaţi care să răspundă în faţa legii.
[…] Cu mare greutate i-am
descoperit pe securiştii care l-au răpit şi torturat pe Vasile Paraschiv,
celebrul disident al regimului comunist, cel care a creat primul sindicat liber
din România, neafiliat PCR-ului. Soluţia dată de DIICOT, de departamentul din
Parchetul General care se ocupă de aceste cauze, a fost SUP, suspendarea
urmăririi penale. Fapta la care au fost încadraţi cei care l-au torturat pe
Vasile Paraschiv a fost „abuz în serviciu“, apoi s-a dat SUP. Prin aceasta,
DIICOT dă liber la răpirea oricui în România. Actul în sine este un simplu
„abuz în serviciu“.
Noi, la IICCR, am făcut dosare
referitoare la torţionari, le-am înaintat justiţiei, le-am trimis la Parchetul
General. Din nefericire, nici unul dintre cei prezentaţi de noi în dosare cu
probe serioase nu este adus în faţa instanţei. Şi nici nu cred că va fi adus.
De acum încolo, din cîte am înţeles eu din spusele domnului profesor
Tismăneanu, Institutul se va ocupa de condamnarea comunismului în latura ei
ideologică. Aici este o diferenţă clară de opinie între mine şi domnul profesor
Tismăneanu. Eu nu cred că o ideologie poate fi adusă în faţa instanţei
judecătoreşti. Eu cred că oamenii care au comis crime pot fi aduşi în instanţă.
Şi nu sînt aduşi, deşi noi furnizăm probe, dosare, mărturii. Eu cred că asta a
supărat, că am arătat, împreună cu toţi colegii mei de la Institutul de
Investigare a Crimelor Comunismului din România, inconcreteţea măsurilor
practice de condamnare a comunismului. Comunismul este condamnat la nivel
teoretic, în simpozioane. Eu sînt sătul de simpozioane de condamnare a
comunismului. După ce ţii în mînă oasele celor ucişi şi-ţi închipui lacrimile
lor înainte de a fi ucişi nu mai poţi judeca doar după o paradigmă
epistemologică. Ce au morţii şi ce are moartea cu epistemologia? Toţi cei care
organizează simpozioane, care vorbesc judicios şi eclatant despre ideologii, ar
trebui să se îndrepte spre aceste poveşti adevărate. Pentru mine, atunci cînd
dezgropăm morţi ucişi în comunism, este impresionantă solidaritatea
comunităţilor locale, a primarului, ne ajută cu toţii. Aceste dezgropări, care se puteau extinde în toată ţara, ar fi arătat
faţa ascunsă a unei alte Românii despre care nu s-a vorbit.
[…] Domnul profesor Tismăneanu,
cu Hotărîrea de Guvern alături, ar trebui să schimbe titulatura instituţiei, cu
domnia sa în fruntea institutului nu se vor mai face investigaţii, se va
discuta teoretic despre comunism, va fi un institut care nu va mai deranja pe
nimeni, vor face multe, multe simpozioane, seminarii, iar ucigaşii, deşi avem
probe pentru aducerea lor în justiţie, se vor plimba liniştiţi printre noi.
Aici se va ajunge. Iar eu înţeleg să spun aceste lucruri, să nu tac, chiar dacă
voi ajunge muritor de foame.
[…] În România, există o
concurenţă absolut abjectă, la care nu vreau să particip. E vorba de concurenţa
în a fi anticomunist. Este o concurenţă care creează şi labilitatea condamnării
comunismului. Sînt amestecate aici prea multe orgolii, prea multe personalităţi
puternice.
Mircea Platon: „La alegerile din 20 mai 1990, anticomuniştii obţineau
aproximativ 10% din voturi (PNT 2% si PNL 7%). Comuniştii şi anti-anticomuniştii
obţineau 80%. În rândul celor din urma se afla şi Traian Băsescu. Confruntarea
de acum douăzeci de ani s-a transformat, şi datorită experimentului CNSAS, într-o
bătălie dintre anticomunismul ca lupta pentru adevăr şi anticomunismul ca
afacere. Pe primul îl sabotează călăii. Împotriva celui de-al doilea striga sângele
martirilor.
Struţocămila rezultată din împerecherea
mai multor generaţii de comunişti, „anticomunismul” oficial din România are
cearcăne furişat-cominterniste, mâini mercenare şi picioare, bugetare, de lut.
Un întreg sistem politico-economic bazat pe ticăloşie, jaf şi minciună are
nevoie de justificare, de poveste, de identitate. După cum au nevoie toţi
dictatorii. Unii dictatori sunt comunişti. Alţi dictatori sunt anticomunişti.
Dar toţi dictatorii mint.”
Herta Müller: „Pe Marius Oprea îl cunosc ca scriitor, unul
dintre cei mai tineri ai generaţiei ’80, ca istoric, din intervenţiile şi
acţiunile sale îndreptate împotriva rămăşiţelor totalitare din România, care,
din păcate, continuă, cum afirmă el şi cum cred şi eu, să exercite o puternică
influenţă. În presa germană acţiunile institutului pe care îl conduce sînt
privite cu respect şi chiar cu admiraţie.
Înlăturarea sa de la conducerea
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc nu o pot considera decît încă o bătălie cîştigată de aceste structuri
ale vechiului regim. De aceea m-am decis să îl susţin public, pentru ca el să
poată continua, alături de echipa sa, acţiunea de deconspirare a crimelor
comunismului. Adresez acest apel de a ne alătura lui Marius Oprea, pentru a
sprijini demersul lui, public şi instituţional, de a arăta ce s-a întîmplat cu
noi, de a ne aminti cum am trăit în acei ani trişti şi tragici şi de a ne putea
elibera astfel de frica trecutului.”
„Îi solicit actualului guvern
român, să dea dovadă de suficientă maturitate pentru a
înţelege întreaga importanţă a IICCR pentru viitorul ţării
şi necesitatea de a păstra în fruntea acestuia, pe omul
care îi este sufletul.”
Stephane Courtois
Doinea Cornea: „În loc să fim invitaţi, în calitatea noastră de
membri ai Consiliului Ştiinţific, la o întîlnire pentru a dezbate strategia
noii instituţii create, sîntem în situaţia tristă de a descoperi că şi aici la
un institut de cercetare a crimelor comunismului, se caută un nou preşedinte,
dislocîndu-l fără temei pe Marius Oprea, cel care într-adevăr, cu tenacitate,
cu profesionalism şi cu mult curaj, a slujit memoria foştilor deţinuţi
politici, a tuturor victimelor comunismului.
Aştept ca societatea civilă
românească să nu îngăduie schimbarea lui Marius Oprea.”
Lucia Hossu Longin: „La o biată echipă de 40 de
persoane (prin comasarea a două instituţii) se construieşte un organism de
conducere de circa 20 de persoane. Cinci dintre cele mai importante atribuţii
ale Institutului nostru – art.3 (paragrafele b, c, d, e, f) – au fost radiate
pentru a fi înlocuite cu formulări „tip Tismăneanu“, de natură să nu ne mai
permită investigarea şi identificarea principalilor vinovaţi din sistemul
represiv şi sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu crimele
săvîrşite. Este o tăiere brutală, făţişă, a obiectivelor pentru care a fost
creat Institutul.
Eu îi propun domnului
prim-ministru Emil Boc să schimbe denumirea acum improprie a Institutului
nostru şi să-l numească Comisia Tismăneanu II, de îngropare a crimelor
comunismului.
Personal, nu doresc să lucrez sub
tutela domnului Tismăneanu. Îi cunosc virtuţile şi încovoielile de istoric al
tranziţiei, dar de curînd am descoperit într-un dosar al CNSAS cu titlul
„Patrimoniu“ (pe care îl voi publica), cum familia Tismăneanu şi-a mobilat casa
cu mobilier şi valori de artă confiscate de la foştii deţinuţi politici, de la
evreii şi germanii vînduţi de regimul comunist. Cu averea lor furată au fost
pricopsiţi securiştii, demnitarii comunişti şi uneltele lor. Este ceva dureros,
inacceptabil, în lista celor „împroprietăriţi“, care apar în documentul
„Patrimoniu“, şi în odraslele lor care azi condamnă comunismul. Este o situaţie
care duce la incompatibilitate morală, chiar dacă se spune că fiii nu trebuie
să fie responsabili pentru faptele părinţilor lor.”
„Marius Oprea şi colaboratorii
săi au oferit Procuraturii nume de torţionari, autori ai unor crime oribile pe
care numai inconştienţa unei societăţi bolnave le poate considera prescrise.
Prin tot ce a întreprins în aceşti ani, Marius Oprea, el însuşi anchetat în
tinereţe, a scos la lumină chipul hîd şi concret al represiunii îndreptate
împotriva celor care se opuneau dictaturii. Noul şef de la IICCMER, Vladimir
Tismăneanu, intenţionează, totuşi, să schimbe filozofia metodologică a
cercetării trecutului comunist, în sensul în care aceasta să nu se mai rezume
la crime. Cu alte cuvinte, Tismăneanu sugerează că Marius Oprea şi ale lui
cadavre scoase la suprafaţă din gropi comune – uneori cu mîinile goale, din
cauza lipsei banilor pentru mănuşi – ar funcţiona într-o paradigmă depăşită. Pe
de altă parte, guvernul democrat-liberal invocă nevoia raţionalizării
cheltuielilor publice în argumentarea deciziei de restructurare a celor două
institute.
Puterea actuală de „dreapta“ a
ignorat protestele şi declaraţiile de susţinere pentru Oprea, venite anterior
demiterii sale de la numeroase personalităţi, printre care Doina Cornea, Herta
Müller, Stéphane Courtois şi Catherine Durandin. Mai mult, a justificat,
ipocrit, prin constrîngeri bugetare un gest de epurare politică, urmat de
clasica recompensă acordată tovarăşilor de drum.”
Despre “transformarea
comunismului într-un obiect muzeal lipsit de corespondent în realitate, pentru
care victimele şi crimele sînt abstracţiuni marţiene, fără greutate în destine
frînte şi vieţi luate” vezi aici: http://www.observatorcultural.ro/Lasati-tortionarii-sa-si-traiasca-batrinetile*articleID_23327-articles_details.html
„Toate aceste manevre umilitoare
se petrec sub ochii îngăduitori ai unei vaste părţi a aşa-zisei noastre elite
intelectuale. Coruperea ei este la fel de gravă ca toate celelalte crime
săvîrşite de reprezentanţi de frunte ai democraţiei abuzive. Pentru că şi
trupul, şi creierul naţiei sînt batjocorite de urmaşii asasinilor noştri, iar
„farurile călăuzitoare“ ale intelighenţiei le duc caii de dîrlogi.”
“IICCR a rămas, pînă la
desfiinţarea sa acum cîteva zile, dovada vie a faptului că, în guvernarea de
coaliţie instalată după alegerile din 2004, Traian Băsescu nu a avut nici
întîietatea, nici exclusivitatea iniţiativelor de condamnare a regimului
comunist. Gesturilor publice de condamnare a comunismului ale dlui Băsescu,
care nu au depăşit niciodată limitele retoricii electorale, IICCR le-a opus
cercetări şi dosare concrete, descoperirea unor sinistre gropi comune şi a
autorilor lor – evidenţe pe care Parchetul le-a refuzat, dînd din colţ în colţ.
În vara acestui an, Marius Oprea a descoperit nu numai urmele crimelor din
primii ani ai regimului, ci şi gropi comune datînd, pe cît se pare, din anii
’80.”
„În sfîrşit, conform tuturor
previziunilor lucide, Marius Oprea a fost înlocuit din funcţia de director al
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc. Echipa lui Oprea pleacă, se pregătesc tinerii de nădejde şi alţi
copii de casă pe care anticomunismul AB (Aripa Băsescu) i-a format cu sîrg pînă
acum. Printre ei, dacă planurile anterioare ale lui Vladimir Tismăneanu privind
preluarea IICCMER se vor adeveri în totalitate, şi Mihail Neamţu, şef la
Departamentul de Nostalgie.
Odată cu Oprea dispare însă şi
programul său de investigare concretă a crimelor comunismului, inclusiv de
dezgropare a victimelor neştiute ale acestuia.
Intelectualii implicaţi în
condamnarea oficială a comunismului şi afiliaţi puterii executive (prin fosta
Comisie Tismăneanu, prin orice alte forme de afiliere politică) şi-au distrus
credibilitatea ca membri ai societăţii civile. Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman
Patapievici, Ioan Stanomir, Mihail Neamţu şi toţi cei care populează
încrengăturile acestui imens grup de autopromovare/condamnare nu mai sînt voci
ale societăţii civile, ci voci ale unei propagande politice. Acesta este
efectul trist, dar inevitabil al afilierii intelectualilor la putere.”
„În această operaţie, dl Băsescu
a fost ajutat de unii specialişti reputaţi, care vor fi crezut sincer în faptul
că Raportul prezentat Parlamentului României la 18 decembrie 2006 va fi
începutul unor acţiuni recuperatorii concrete. Nu a fost aşa, raportul a rămas
o simplă operaţie de propagandă, în vreme ce însuşi preşedintele Băsescu a
continuat să se înconjoare de foşti activişti UTC şi mai ales de foşti
securişti. Lor li s-au alăturat o serie de persoane interesate de funcţii şi
beneficii materiale care nu pregetaseră să cocheteze oportunist cu regimul
preşedintelui Iliescu.
De fapt, istoricul Marius Oprea
deranjează pentru că este unul dintre cei mai incomozi martori ai manevrelor pe
care regimul Băsescu le orchestrează pentru a-şi atribui în exclusivitate
meritul simbolic al denunţării regimului comunist fără ca această condamnare să
aibă vreun efect practic."
„Personalităţi marcante ale
militantismului anticomunist din Europa şi din lume şi-au exprimat vineri, 26
februarie 2010, la Praga, în cadrul conferinţei internaţionale Crimes of
the Communist Regimes, îngrijorarea faţă de modificarea misiunii
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc, prin eliminarea, de către guvernului României, a funcţiilor de
investigare a crimelor comunismului şi de depunere de sesizări penale, în
vederea anchetării vinovaţilor pentru aceste crime.”
„Tot Mihail Neamţu, după ce ne
informează că muza Clio e „reprezentată în picturile clasicilor mereu cu o
carte în mînă“, depune eforturi considerabile să ne convingă de faptul că „în
comunism s-a murit, dar s-au spus şi glume“ – probabil că principala vină a lui
Marius Oprea este de a se fi încăpăţînat să investigheze crimele
comunismului, şi nu glumele din acea epocă. Dar, probabil că va avea grijă
Mihail Neamţu să cerceteze dimensiunea nostalgică a comunismului românesc. Date
fiind calificările sale înalte, ar trebui, probabil, să trecem cu vederea unele
scăpări de condei din eseul care îngînă, punct cu punct, ideile enunţate de
Vladimir Tismăneanu pe blogul său.
Un astfel de demers, bombastic şi
caraghios, în fond, prin discrepanţa dintre pretenţii şi rezultate, este el
însuşi o mostră de „amatorism demagogic“ şi e amuzant că dl Tismăneanu îl
propune ca etalon de profesionalism. Scîrbit şi revoltat de limbajul folosit de
Marius Oprea într-un interviu din Academia Caţavencu – dar ignorînd cu
bună ştiinţă un alt interviu, în registru serios, pe care Marius Oprea l-a dat
ziarului Adevărul din 22 ianuarie 2010 –, dl Tismăneanu nu pare
deranjat de modul în care se exprimă Mihail Neamţu la adresa lui Marius Oprea:
formulări precum „scrîşnitul din dinţi şi spumele la gură“, „tunelul strîmt al
unor minţi egolatre, rudimentare şi revanşarde“ transcriu, de fapt, un dispreţ
absolut la adresa unui om care şi-a pus întreaga energie în slujba condamnării
responsabililor concreţi ai represiunii comuniste. „Ce fel de ţară e aceea unde
istoria comunismului e dată pe mîna unui personaj care vede în săpăliga
arheologului un înlocuitor al cărţii, al studiului şi al bibliotecii?“ se
întreabă retoric Mihail Neamţu, uitînd (sau poate neştiind, ce să-i faci) că
arheologia este o parte integrantă a istoriei, pe care numai un semidoct o
poate desconsidera. În logica lui Mihail Neamţu, cei care au dezgropat
victimele de la Katyn s-au făcut vinovaţi de ignorarea „disciplinei
intelectuale pe marginea unui canon şi a unei metodologii exigente“ şi au redus
istoria la „un hibrid între necrologie, spiritism şi frenologie“.
„Domnule Prim-Ministru,
Sînt istoric. Îmi dau seama de
dificultăţile pe care le presupune revenirea la un trecut care implică actori
in viaţă. Sînt, ca şi dumneavoastră, cetăţean al Europei şi înţeleg răspunderea
pe care o avem: să facem lumină asupra trecutului, pentru că este vorba de
memoria oamenilor şi de dreptul la adevăr.
Marius Oprea lucrează, în mod
remarcabil, în sensul voinţei şi al transparenţei. Nu opriţi acest proces
salutar pentru ţara dumneavoastră şi pentru Europa.”
„Faptul că de aproape trei luni,
după fuzionarea cu Institutul pentru Memoria Exilului Românesc, primul ministru
Emil Boc nu a catadicsit să-l confirme pe Marius Oprea ca director al noului
IICCMER spune foarte multe despre sinceritatea anticomunismului profesat de
actuala putere. Un anticomunism de operetă, articulat strict retoric, lipsit de
consecinţe imediate şi subminat de persistenţa relelor năravuri ale potentaţilor
comunişti, obişnuiţi să numească în poziţii de conducere doar oameni „de casă“.
Puterea are nevoie de un cadru de
nădejde, care să nu-i tulbure tihna şi să nu-i provoace memoria. De cineva uns
cu toate alifiile şi trecut pe la toate curţile împărăteşti postbelice sau de
un lup tînăr, dispus să cînte în strună celui mai tare pentru a intra în clubul
„select“ al invitaţilor la OTV şi la B1TV.”
Vedeţi şi aici:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu