Petersburgule,
eu mai am încă adrese, mai am porţi
Prin care
pot găsi, eu, glasul celor morţi.
Osip Mandelştam [1]
Noaptea trecută, postul TVR
Cultural a difuzat filmul lui Wim Wenders, Alice
în oraşe [2], film pe care am reuşit să-l văd graţie unei prietene care
mi-a semnalat evenimentul din timp. În ciuda orei nepotrivite (filmul a fost
difuzat aseară, de la ora 23:15 şi va fi reluat în această noapte tot pe TVR
Cultural de la ora 02:35), Alice în oraşe
trebuie văzut şi mai ales revăzut. Fiindcă el ne vorbeşte despre situaţia
tragică pe care românii, atîţia cîţi au mai rămas, o împărtăşesc astăzi cu
protagonistul filmului la mai bine de treizeci de ani de la realizarea acestuia:
este vorba despre dificultatea întoarcerii acasă şi a vederii chipului propriu.
Dificultate care, de la o zi la alta, ameninţă să devină o imposibilitate.
Filmul este despre istorie
fiindcă este despre sfîrşit. Frica de frică, mărturisită de protagonistul
filmului, este frica de a nu se molipsi de această frică a oamenilor de sfîrşit
(chiar la începutul filmului, un semn indicator anunţă: „Dead End”). Frica de
sfîrşit nu este doar frica de moarte, ci mai ales frica de o moarte fără
sfîrşit. Este frica de un sfîrşit continuu. În NY, spune un şofer de taxi,
pierzi percepţia timpului. Dar ce înseamnă a avea percepţia timpului dacă nu a
avea percepţia, presentimentul sfîrşitului? Problema omului nu este că îşi uită
trecutul, ci că-şi uită sfîrşitul. De aceea casele vechi sînt distruse în Germania,
pentru a scăpa de sentimentul sfîrşitului. „Distrugeţi tot ce nu puteţi
suporta”, spune la începutul filmului Philip Winter, un scriitor-fotograf
(„mîzgălitor”, potrivit lui Alice) care se întoarce în Germania pentru a-şi
încheia povestea cerută despre universul american, o poveste „despre lucruri pe
care le vezi – despre semne şi imagini”. Este o poveste pe care nu a reuşit să
o încheie în America pentru că America refuză sfîrşitul, încheierea.
Sigur, în măsura în care filmul
vorbeşte despre sfîrşitul omului (adus de refuzul ideii de sfîrşit), despre
dezumanizarea lui, el ne vorbeşte despre toate cele ale omului. Ne vorbeşte
despre cultură, de pildă, nu doar ca despre capacitatea de a arăta ceea ce
vezi, ci de a transmite acea privire care vrea să vadă lumea aşa cum este ea.
Şi pentru a vedea lumea aşa cum este ea, trebuie să aştepţi, să ai răbdare
(opusă nerăbdării oamenilor de a vedea fotografia developată cît mai repede, pe
loc). Iar pentru a avea răbdare, trebuie să te afli într-o anumită relaţie cu
timpul, deci cu istoria: fie să o accepţi, adică să admiţi că istoria are sens,
fapt ce presupune sentimentul sfîrşitului. Fie să consideri că sensul este în
afara istoriei. Fie să refuzi sensul pur şi simplu. Ultimele două tipuri de
atitudine sînt în egală măsură cauze ale alienării, în măsura în care ignoră
adevărul creştin al istoriei, acela că Dumnezeu s-a făcut om.
Nu este întîmplător că lumea
occidentală îşi reprimă acest sentiment pe măsură ce se decreştinează. În mod
normal, ortodoxia s-ar fi cuvenit să fie
eshatologică, adică să aibă pre-sentimentul sfîrşitului. Din păcate, cel puţin
în cazul ortodoxiei româneşti, acest sentiment lipseşte. Tipul ortodox de
reprezentare a istoriei pare să fie unul care refuză istoria, mai precis
responsabilitatea faţă de istorie, faţă de lume. Răspunsul ortodoxiei româneşti
contemporane la întrebarea legată de sensul istoriei este unul de tip mesianico-mitologic,
pentru care (re)venirea lui Mesia şi împlinirea istoriei au loc doar în afara
istoriei. Această poziţie (care, fiind indiferentă faţă de orice interpretare a
istoriei, le permite în mod egal pe toate, de la cele ciclice la cele lineare
sau nihiliste), explică în bună parte şi concubinajul vesel dintre gnostici şi
ortodocşii tradiţionalişti din România.
În acest caz, rămîne ca sensul
istoriei să fie definit de profeţi şi de inginerii sociali. [3] Sentimentul
sfîrşitului este prost pentru afaceri, şi cu atît mai prost acolo unde afacerea
este istoria însăşi. Mesianismul este continuat de altfel în anumite forme de
milenarism creştin (în teologiile dispensaţionaliste, de pildă), pentru care
istoria nu se încheie o dată cu Parusia, ci continuă încă o mie de ani
(interval în care adevăraţii creştini vor fi răpiţi la ceruri unde vor domni
împreună cu Iisus Hristos). În fapt, aceasta nu este decît o adaptare a
mesianismului iudaic, în cadrul căruia venirea lui Mesia înseamnă sfîrşitul
umilinţei pentru Israel, reprezentînd momentul istoric cînd calitatea sa unică
de popor ales ajunge să fie recunoscută de toate neamurile.
Aplicat la cazul românesc, Alice în oraşe ne spune că trebuie să
plecăm de la un sfîrşit. De pildă, de la recunoaşterea faptului că poporul
român este în cimitir. Rolul elitei actuale este comparabil cu cel al unei
anumite elite de acum două mii de ani, şi anume, să se asigure că mortul rămîne
în groapă. Iar pentru asta ne spune ba că, în realitate, nu există ceva precum
poporul român (sau „România profundă”), ba că poporul român este aşa cum se
vede, adică aşa cum a fost dintotdeauna – atunci cînd nu ne consolează, precum
Claudius, regele uzurpator şi regicid din Hamlet,
amintindu-ne despre „firescul” morţii. Adică al crimei.
Elitei îi convine de fapt
interpretarea „tradiţională” a istoriei (zîmbetul trist evocat de „Coasta
boacii”). Deloc surprinzător, elitei îi place coliva. Iar ortodocşii
tradiţionalişti consideră că aceasta este, pînă la urmă, semnul unei atitudini
creştine. Că le oferă posibilitatea unei „recuperări” a elitei. Cînd, în
realitate, elita ne îndoapă cu colivă pentru ca noi să nu mai dorim Euharistia.
Prin liturghia inversată a unei culturi scoasă din rosturile ei, elita a
prefăcut în „tradiţie” tot ceea ce ar fi putut învia.
Fiindcă în istorie nu există doar
această tradiţie mitologică, ci şi o tradiţie teologică. Este tradiţia, adică
transmisiunea, Învierii. Deci moştenirea ei. Aceasta este tradiţia de care
elita doreşte să ne îndepărtăm. Şi pentru că ştie foarte bine că există deja un
precedent neplăcut, elita a renunţat la serviciile soldaţilor obişnuiţi pentru
a păzi ea însăşi mormîntul în care acest popor a fost zidit. Din perspectiva
sensului creştin al istoriei, poporul român se naşte mai ales din apă şi sînge prin creștinare, iar
România începe, teo-geografic, de la Golgota. Coliva nu are sens decît în contextul
Euharistiei. Mai corect spus, așa cum fiecare creștin este în Hristos, așa cum fiecare biserică locală ortodoxă are plinătatea Bisericii, tot astfel orice țară creștină ar trebui să fie o țară sfîntă orientată spre Ierusalimul ceresc.
Putem pune început bun doar dacă
ştim să punem un sfîrşit bun. Doar dacă ştim că anumite realităţi au sfîrşit şi
că ele nu pot continua aşa, sub forme simbolice, ci că ele trebuie să învie.
Dacă e să mai existe vreodată un popor român, trebuie să ştim mai întîi că
acesta nu mai este aici, ci suspină şi este în dureri, aşteptîndu-ne să fim
părtaşi cu el la „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).
NOTE:
[1] Osip Mandelştam, „M-am întors în oraşul meu,
pînă la lacrimi ştiut numai mie”, Silentium,
Univers, 1980, p. 89.
[2] Alice in den Städten (1974), r. Wim Wenders,
cu Rüdiger Vogler (Philip Winter), Yella
Rottländer (Alice), Lisa Kreuzer (Elisabeth Kreuzer, mama lui Alice).
[3] În timpurile noastre, cele două categorii se
suprapun: vezi eseul meu „O carte profetică?” din Măsura vremii: îndemn la normalitate, de M. Platon şi Gh.
Fedorovici, Predania, p. 284-297.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu