(Nota mea, G. F.: Textul de mai jos este preluat
de pe blogul autorului, la adresa
Postmodernism în cămaşă verde
Într-o postare recentă de pe
blogul său (http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html),
Claudiu Târziu ne calomniază pe mine, pe Mircea Platon şi pe Gheorghe
Fedorovici, atunci când insinuează că, alături de „oamenii de stânga”, noi i-am
include automat în categoria „legionari” pe cei care „resping ecumenismul, se
opun încălcării libertăţilor civile, propagandei gay şi pe cei care-şi iubesc
ţara”, adică „pe ortodocşii autentici”. Acuzaţia trădează lipsa unei minime
onestităţi, ţinând cont de faptul că, nu doar că nu am făcut niciodată aşa ceva
ci dimpotrivă, unul dintre noi, mai exact Mircea Platon, a fost acuzat în mod
aberant de legionarism tocmai datorită poziţiei sale ortodoxe şi conservatoare.
La fel cum aberantă este includerea în categoria conservatori marca Dan
Voiculescu a celor ca noi care punctează pozitiv (conform criteriilor lui
Claudiu Târziu) la rubricile de mai sus dar negativ la rubrica legionarism. În
acest sens, nu văd nicio diferenţă între Mihail Neamţu care deducea
legionarismul lui Mircea Platon din ataşamentul acestuia pentru România veche
şi Claudiu Târziu care deduce „voiculescianismul” lui Mircea Platon din
distanţarea elegantă (şi argumentată teologic) de legionarism a acestuia din
urmă. Ţinând cont de toate cele de mai sus, nu pot decât să concluzionez că,
potrivit lui Claudiu Târziu, cine critică legionarismul (sau, mai exact, cine-i
contestă „esenţa” creştină, cine contestă capacitatea acestei „esenţe” de a
rămâne pură în ciuda amestecării ei cu diverse esenţe sau reziduuri cu caracter
obscur) nu este „ortodox autentic” şi, pe cale de consecinţă, nici bun român.
Mai mult, nu ştiu cum se face că de fiecare dată, tributul pe care Mircea
Platon trebuie să-l plătească pentru cerbicia sa dogmatică este acuzaţia de
complicitate la crimă. Din fost complice al „Decemvirilor”, Mircea Platon a
devenit, ca să parafrazez un vers socialist al lui George Bacovia, complice la
„crimele burgheze”.
Mai mult, Claudiu Târziu susţine
că eu critic legionarismul când de pe poziţii creştine când de pe poziţii
antifasciste, de parcă poziţia creştină nu ar fi prin definiţie atât
antifascistă cât şi anticomunistă, iar poziţia legionară nu ar fi prin
definiţie profascistă şi pronazistă (intersectându-se ideologic cu fascismul
italian şi naţional-socialismul german din mai multe, necreştineşti, puncte de
vedere), adică pseudocreştină. Dacă preopinentul susţine că anticomunismul
legionarilor era fundamentat teologic, îmi poate răspunde pe ce fel de teologie
se fundamenta pronazismul legionarilor (care, în opinia tuturor „istoricilor de
calibru” pe care îi invocă Claudiu Târziu, fără să-i citeze, şi a oricărui om
cât de cât obiectiv care a citit texte fundamentale de doctrină legionară, se
justifica nu doar printr-un calcul geopolitic ci întâi de toate prin afinităţi
ideologice mărturisite şi asumate ca atare de doctrinarii Legiunii)? Pe
teologia intersectării preferenţiale dintre svastică (simbol stângist conform
lui Claudiu Târziu dar de dreapta conform lui Răzvan Codrescu, ambii autori
tratând de altfel în mod reducţionist un fenomen politic a cărui complexitate
îi depăşeşte) şi cruce? Atât cuplul Răzvan Codrescu/Claudiu Târziu cât şi
actuala elită neoconservatoare, cu care se interesectează ocazional, cultivă,
după cum îmi spunea Mircea Platon, libertatea de a acţiona fără criterii.
Astfel, azi contează ceea ce ne uneşte, nu ceea ce ne desparte, iar mâine e
invers: contează ceea ce ne desparte, nu ceea ce ne uneşte. Contează ceea ce ne
convine. Privirea de ansamblu a realităţii care clarifică atât ceea ce ne
desparte cât şi ceea ce ne uneşte nu contează. Când, năzuim (dar nu la fel ca
legionarii) să ne suim şi noi pe un pisc de unde se poate vedea întreaga
panoramă, suntem acuzaţi că flegmăm pe morminte. Legionarii în schimb flegmau
pe placa comemorativă a lui I. G. Duca de la Sinaia şi „călcau pe mişei”.
Aşadar, contează decupajul. Iar de decupat, decupăm după cum ne convine.
Noi (eu, Gheorghe Fedorovici şi
Mircea Platon) nu am zis că, la capitolul creştinism, legionarii stăteau bine
în teorie şi prost în practică. Legionarii au stat prost atât la capitolul practică
cât şi la capitolul teorie. Mai mult decât atât, erorile practice ale
legionarismului sunt intrinsec legate de viziunea lor religioasă eronată.
În ciuda celor afirmate de
Claudiu Târziu, legionarii nu s-au aflat nici în legitimă apărare şi nici în
stare de război. Pentru Claudiu Târziu, nu este nevoie de nicio instanţă
legitimă obiectivă, politică sau religioasă, care să decreteze starea de război
sau să confirme starea de legitimă apărare. Este suficient ca legionarul „să se
considere într-un război sau în legitimă apărare”. Dacă e să mergem pe
principiile acestui subiectivism anomic, că tot veni vorba de lipsa de criterii
(subiectivism care se transformă automat, urmând logica proprie oricărui
totalitarism, în autoritate infailibilă a Căpitanului) atunci orice paranoic,
precum a fost Corneliu Zelea Codreanu, poate decreta cu de la sine putere că
„fiinţa neamului este ameninţată”, poate face o listă neagră cu duşmani ai
poporului (aşa cum au făcut legionarii care plănuiau să asasineze rabinii,
politicienii şi bancherii din Bucureşti, pe baza probelor extrase din Protocoalele
Înţelepţilor Sionului) şi poate acţiona în consecinţă. Atât eu cât şi
Claudiu Târziu, ca şi oricine pe lumea asta, putem, teoretic, să devenim
ţintele unor astfel de indivizi, care sunt ferm convinşi de faptul că noaptea
ne transformăm în vârcolaci şi intrăm prin casele oamenilor cu scopul de a
consuma carne şi sânge de creştin. În astfel de condiţii, orice stat are nu
doar dreptul ci şi datoria să ia măsuri de protejare a cetăţenilor săi precum
şi a reprezentanţilor statului. Că în relaţia cu Mişcarea Legionară statul
român de la acea vreme a dat deseori dovadă de lipsă de înţelepciune şi de
exces de zel (mergând până la samavolnicie), fiind motivat deseori nu (sau nu
doar) de dorinţa de a proteja drepturile democratice ale cetăţenilor ci de
interese oligarhice, acesta este un fapt pe care s-ar putea să-l nege
conservatorii lui Dan Voiculescu. Dar nu eu. Nu m-am revendicat niciodată de la
liberalismul interbelic (singurul lucru pe care îl afirm este că a fost în cele
din urmă mai puţin nociv decât alternativa legionară, deşi liberalismul a
reprezentat teza care a împins întreaga Europă interbelică către antiteza
fascistă [1]) şi am criticat în mod
sistematic liberalismul. Nici nu am afirmat că istoria PNŢ-ului ar fi
neîntinată. Este doar mult mai puţin necreştină ca istoria Mişcării. Distincţia
simplistă – stat democratic interbelic bun/legionari răi – nu îmi aparţine. În
schimb, este evident faptul conform căruia Claudiu Târziu operează cu reversul
acestei distincţii care este la fel de simplist. Potrivit lui Claudiu Târziu,
legionarii buni (de esenţă creştină) au fost ,,împinşi către nişte accidente
sângeroase” (Doamne ce mai seamănă cu discursul lui Lenin!) de către nişte
democraţi care nu erau cu adevărat democraţi pentru că nu îi lăsau să se
manifeste pe „paşnicii” legionari care mărturiseau deschis că vor să
desfiinţeze democraţia românească interbelică (atâta câtă era) şi să
„îndepărteze primejdia jidănească”.
Situându-se pe terenul aceloraşi
reducţionisme istorice la care adaugă şi reducţionismele teologice, Claudiu
Târziu nu înţelege că obiecţia creştină faţă de legionarism nu ţine de violenţă
ci de condiţiile canonice în care aceasta are loc. Confuziile lui Claudiu
Târziu nu sunt străine de un antisemitism teologic siropos cu tentă marcionistă
(a se vedea insultele la adresa reginei Estera, cinstită de Biserică şi în
care părinţii Bisericii văd o prefigurare veterotestamentară a Maicii
Domnului, insulte postate pe blogurile domnilor Codrescu şi Târziu anul trecut
cu ocazia zilei internaţionale a femeii [2]),
care îmbină pacifismul antiveterotestamentar cu toleranţa faţă de extrem de
agresivul antisemitism legionar. Ca atare, rânduiala canonică e înlocuită de
sentiment şi de şantajul sentimental (aceeaşi dispoziţie retorică pe care o
întâlnim şi în discursul ecumeniştilor), iar sentimentalismul a convieţuit
întotdeauna foarte bine cu formulele autoritare aberante. Însă Vechiul
Testament şi Noul Testament nu se exclud ci se completează (mai exact, primul
se desăvârşeşte prin cel de-al doilea). Astfel, Noul Testament conţine pe lângă
îndemnul lui Hristos de a întoarce obrazul celui care îţi trage o palmă şi
acest text al Sfântului Pavel din Epistola către Romani: „Tot sufletul să se supună
înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce
sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte
stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc
îşi vor lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru
cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea
laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar
dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este
slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce
săvârşeşte răul” (Romani 13, 1-4).
Ca atare, nu este nimic păcătos
în faptul că autoritatea politică (şi cu atât mai mult cea care a conlucrat cu
Biserica în cadrul simfoniei bizantine) foloseşte forţa pentru a pedepsi
fărădelegea, pentru a apăra suveranitatea legitimă în faţa uzurpatorilor şi
pentru a apăra hotarele ţării. Păcatul apare doar atunci când violenţa
suveranului este îndreptată împotriva unor oameni nevinovaţi din punct de
vedere legal şi moral sau când este folosită într-un război de agresiune. Iar
dacă e să vorbim de politică creştină, distincţia între om vinovat şi om
nevinovat, între război legitim şi război ilegitim se face după canoanele Bisericii,
nu după cum îl taie pe fiecare capul sau după cum rezultă din Protocoale.
Aceste principii au fost
întotdeauna afirmate de Biserică. În acest sens, contrar celor crezute de
relativistul de dreapta Claudiu Târziu, în Biserică nu s-a schimbat nimic (chiar
dacă în „civilizaţia creştină”, pe care atât Teodor Baconsky cât şi Răzvan
Codrescu o confundă cu Biserica, rânduielile Bisericii nu au fost întotdeauna
respectate). Nu am fost cândva medievali iar acum suntem „europeni”. Am fost
tot timpul şi vom rămâne creştini ortodocşi, independent de faptul că în Evul
Mediu aveam pedeapsa cu moartea iar acum nu o mai avem, pentru că, în ciuda a
ceea ce crede Răzvan Codrescu, continuitatea tradiţiei nu ţine de continuitatea
pedepsei cu moartea, ci de continuitatea limitelor prin care Biserica
circumscrie sfera de autoritate a statului (apărându-şi astfel contituţia
dogmatică, deturnată în mod pervers de cei care, asimilând Biserica
civilizaţiei, deviază implicit de la hristologia ortodoxă şi o iau pe calea
pseudoeshatologiei) [3].
În măsura în care
Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a recurs la violenţă în
neascultare faţă de Biserică sau pentru satisfacerea unor porniri păcătoase
(vorbesc la nivel ipotetic deoarece nu sunt expert în subiectul Ştefan cel
Mare), sfinţenia voievodului trece în mod inevitabil prin focul curăţitor al
pocăinţei, pocăinţă care presupune şi să recunoşti, ortodox, păcatul ca păcat
şi nu să-l asimilezi jertfei, aşa cum făceau în logică gnostică legionarii.
Trebuie să ştii cum să te pocăieşti iar Biserica trebuie să te înveţe. Nu să
tacă. Altminteri, aşa cum bine sublinia domnul Gheorghe Fedorovici, păcatul
nepocăit rămâne păcat în veci, iar într-o astfel de ipoteză atât Ştefan cel
Mare cât şi orice alt creştin, nu numai că nu poate deveni sfânt dar nici nu se
poate mântui. În fine, aspectul esenţial care îl diferenţiază pe Ştefan cel
Mare de Corneliu Zelea Codreanu este faptul că primul acţiona în interiorul
paradigmei teologico-politice bizantine în timp ce cel de-al doilea acţiona în
interiorul unei paradigme teologico-politice care a fost caracterizată în mod
inspirat de Mircea Platon drept „nebuloasă” (în care se îngrămădesc de-a valma
elemente ortodoxe, catolice, fasciste, naziste, gnostice, etc.). Există aşadar
o diferenţă radicală între un suveran creştin care acţionează cu binecuvântarea
Bisericii şi un terorist, adept al unei doctrine cel puţin bizare, care, pe
fondul vidului de legitimitate teologico-politică al democraţiei moderne şi în
baza fixaţiior lui maniacal-paranoice, porneşte fără binecuvântarea Bisericii,
o cruciadă îndreptată împotriva sistemului democratic şi a „jidanilor”,
cruciadă al cărei scop final este instaurarea unui regim ultramodern. Această
diferenţă nu este anulată de faptul conform căruia Corneliu Zelea Codreanu se
revendică de la Ştefan cel Mare. Ea există dincolo de bunele intenţii (bune
intenţii cu care, spun englezii, este pavat drumul către iad) ale lui Codreanu
şi dincolo de calităţile lui personale. Nu este nimic necreştinesc în a a face
politică, dar nu orice politică este creştină. Iar pentru ca o politică să fie
creştină, ea trebuie să pornească din deplinătatea Bisericii şi să sfârşească
în aceeaşi deplinătate; nu de la o icoană abţibild, decupată din întregul
Ortodoxiei (dogmatic, canonic şi liturgic) şi ataşată ca „logo” creştin
pe corpul unei gnoze a cărei finalitate este ingineria socială totalitară.
Despre natura criminală a
antisemitismului legionar, care a debutat cu asimilarea cuzistei „ştiinţe a
antisemitismului” de către Corneliu Zelea Codreanu şi a sfârşit cu apelul lui
Traian Herseni la „purificare rasială a poporului românesc” prin eugenie, am
scris şi nu am de gând să mai repet [4].
La fel ca în multe alte cazuri, în loc să demonteze argumentele oponenţilor săi
cu eventuale contra-argumente, Claudiu Târziu (ca de altfel toţi neolegionarii
cu care am avut ocazia să polemizez) se face că nu aude (sau poate chiar nu
aude?) şi contiună să-şi repete mantrele extrase din Cărticică. După cum bine a
subliniat Mircea Platon, nu ştiu ce dezbatere intelectuală s-ar putea purta cu
cineva care face referire la „istorici de mare calibru” dar citează doar de pe
mişcarea.net. La fel, deşi i s-a tot repetat (cu trimiteri precise) faptul
conform căruia condamnările interbelice ale antisemitismului legionar nu au
fost nici puţine şi nici irelevante, Claudiu Târziu continuă să repete faptul
conform căruia antisemitismul legionar nu era condamnabil „în epocă” şi, pe
cale de consecinţă, nu este condamnabil nici în sine. De unde ar putea rezulta
că sunt condamnabili oameni ca Maniu care au condamnat „în epocă” ceea ce
potrivit criteriilor lui Claudiu Târziu nu era condamnabil. Condamnabili sunt
doar oamenii care refuză să meargă cu valul. De aici şi până la dispreţul faţă
de fraierii care nu ştiu să se descurce nu mai este decât un pas.
Claudiu Târziu mă (ne) acuză că
aş suferi de scenarită atunci când indic faptul că Fundaţia Creştin Democrată a
lui Teodor Baconsky primeşte sprijin din zona Asociaţiei ROST. Nu sufăr de
scenarită şi nici de hipermetropie, astfel încât să nu pot să citesc pe blogul
domnului Răzvan Codrescu faptul că acesta declară că „îl susţine necondiţionat
pe Teodor Baconsky” [5]. Evidenţele
vorbesc de la sine. Nu mai trebuie să speculez eu. Ajunşi la acest punct, mi se
va spune din nou că Răzvan Codrescu îl susţine pe Teodor Baconsky deoarece sunt
prieteni şi mi se va reproşa că n-am cunoscut niciodată sublimul sentiment al
prieteniei, că am o inimă de piatră, că nu sunt duhovnicesc, etc. Mă rog,
aceeaşi miorlăială penibilă.
Nu am făcut o statistică cu
legionarii din Biserică. Ceea ce a semnalat domnul Gheorghe Fedorovici a fost o
lipsă de reacţie din partea Sinodului şi a multor creştini care sunt datori să
spună lucrurilor pe nume. Fapt care nu echivalează cu aderarea la legionarism.
Oricum ar fi, cert este că în Biserică, legionarii au fost întotdeauna o
minoritate. Pe de altă parte, argumentul numeric (fie că vorbim de mulţi sau
fie că vorbim de majoritatea, atât în ceea ce priveşte numărul clericilor care
au aderat la Legiune cât şi în ceea ce priveşte proporţia de legionari dintre
preoţii arestaţi de către comunişti) nu spune nimic despre creştinismul
Mişcării Legionare (la fel cum irelevant este celebrul argument al
„intelectualilor”), întrucat nu există nicio relaţie necesară între număr şi
adevăr, nici nu a fost teoretizată o astfel de relaţie în învăţătura Bisericii
Ortodoxe. Adevărul nu se află neapărat acolo unde este majoritatea şi cu
siguranţă nu se află acolo unde este minoritatea care ţipă mai tare. De altfel,
au mai existat şi alte mişcări care s-au dedat la acţiuni criminale (şi pe o
scară mult mai largă) în care au fost implicaţi mulţi clerici, ca de exemplu
mişcarea ustaşilor din Croaţia, mişcare ai cărei membrii au fost la rândul lor
persecutaţi de regimul comunist. Dar cum comuniştii i-au persecutat atât pe
creştini, cât şi pe democraţi, cât şi pe fascişti/legionari (iar în contextul
de după război, principalele victime ale represiunii comuniste au fost mişcările
de extremă dreaptă), arestarea unui mare număr de preoţi legionari nu implică
automat (desigur, nici nu exclude) faptul că acei preoţi au fost arestaţi
pentru mărturisirea creştină şi nu pentru activitate legionara (lucrurile
trebuie cercetate de la caz la caz). Şi chiar dacă ar fi fost arestaţi sub
pretextul aparteneţei la Mişcarea Legionară, dar în realitate pentru mărturia
lor creştină (aşa cum s-a întâmplat deseori), sau dacă au fost arestaţi pentru
ambele motive (care în mintea cominterniştilor şi falangiştilor de ieri şi de
azi se reduc la unul singur, căci nu-i aşa, svastica însăşi este o cruce, doar
că un pic mai întortocheată?), eventualitatea acestor cazuri nu presupune nici
consubstanţialitatea şi nici compatiblitatea crezului creştin şi a crezului
legionar. Avem de-a face cu o evidentă eroare de logică. Ceea ce nu neagă
faptul că tratamentul aplicat legionarilor de către comunişti a fost unul
criminal, nici nu neagă faptul că mulţi dintre legionari, independent de
relaţia lor cu creştinismul şi sfinţenia, au făcut proba unui caracter deosebit
în timpul represiunii comuniste. Iar în noile condiţii, când nu se mai punea
problema impunerii unei guvernări legionare ci doar a rezistenţei naţionale
(armată, duhovnicească sau doar psihică) în faţa totalitarismului impus de o
armată invadatoare, sigur că legionarii care au ales calea rezistenţei (în
condiţiile în care mulţi alţii au ales să intre în structurile represive ale
regimului comunist) se cuvine să fie consideraţi eroi ai neamului (aşa cum de altfel
sunt consideraţi, în ţările lor, şi comuniştii din mişcările de rezistenţă din
ţările ocupate de Axă, comunişti printre care s-au găsit de altfel şi multe
caractere).
Există însă o mare diferenţă
între o şcoală a caracterelor şi Biserica lui Hristos (diferenţă care este
ocultată prin înlocuirea criteriilor ortodoxe cu criterii care aparţin, în cel
mai bun caz, unui pietism de tip protestant). Biserica nu e nici şcoală a
caracterelor şi nici nivelul trei al iniţierii masonice, în care intră cei care
au parcurs cu succes experienţa iniţiatic-formatoare legionară, continuându-şi
ascensiunea către marele secret al Căpitanului care se va revela în ceasul biruinţei
legionare. În Biserică se curăţă păcatele pentru a se putea îndumnezei omul.
Diferenţa dintre o şcoală a caracterelor şi Biserică este normal să se reflecte
în diferenţa dintre felul în care ne cinstim eroii şi felul în care ne cinstim
sfinţii. Şi asta pentru că, dacă pe de o parte caracterele se pot forma în
multe locuri (au existat şi există caractere şi la budişti, şi la hinduşi, şi
la musulmani la fel cum au existat şi comunişti, nu doar legionari, care au
făcut probă de caracter), şi dacă de suferit suferă toată suflarea omenească,
mântuirea nu poate avea loc decât în Biserică. Nici caracterul şi nici
suferinţa nu-ţi garantează mântuirea. Îmbisericirea nu reprezintă o prelungire
automată a formării caracterului, nici nu reprezintă un drept pe care ţi-l
conferă caracterul sau suferinţa personală, ci reprezintă darul lui Hristos pe
care noi nu-l merităm în niciun fel şi pe care îl putem primi doar în smerenia
lepădării necondiţionate de tot ceea ce în noi nu este compatibil cu Duhul lui
Hristos, adică doar în smerenia ascultării depline de Biserică. În Biserică nu
poţi intra dacă pui condiţii, nici nu poţi impune ceva sau pe cineva
conştiinţei Bisericii în virtutea meritelor personale (ale tale sau ale
persoanei pe care vrei să o impui) care pot fi titanice, dar care, merite
fiind, întotdeauna coabitează cu defectele şi, mai presus de toate, nu mântuiesc.
La fel cum nici părintele Justin nu va reuşi să ne impună, nouă tuturor care
formăm trupul lui Hristos, fixaţiile sale legionare, în ciuda meritelor şi
harismei sale indiscutabile (care, în treacăt fie spus, îl face mult mai
agreabil, chiar şi atunci când greşeşte, decât legionarii de a doua sau a treia
generaţie). Va reuşi (dacă va continua pe aceeaşi linie) în schimb să provoace
nişte tragedii în rândurile unor oameni curaţi la suflet dar slabi şi să ajungă
instrumentul unor oamenii rău intenţionaţi şi care în sinea lor socotesc
curăţenia sufletească drept o dovadă de prostie. Adică va reuşi să perpetueze
tragedia legionară.
Pe de altă parte însă, Biserica
„impune” condiţii (termenul fiind impropriu pentru că, în fapt, Duhul Sfânt nu
impune nimic ci invită doar şi se retrage de îndată ce este respins, de îndată
ce o dată cu smerenia dispare şi dragostea) celui sau celei care devine fiu sau
fiică a ei. În fapt, impune o singură condiţie: ascultarea desăvârşită
manifestată prin lepădarea completă şi necondiţionată a orice este în tine
(concepţie sau atitudine) care nu este compatibil cu Duhul lui Hristos şi cu
tradiţia Bisericii, aşa cum nu este compatibil legionarismul integral (adică
legionarismul real) sau restul de legionarism care rămâne după ce decupăm din
acesta din urmă experienţa temniţelor comuniste sau munca voluntară şi
acţiunile caritabile din perioada interbelică (metoda istorică a lui Claudiu
Târziu şi a tuturor neolegionarilor pe care i-am întâlnit). Hristos spune că
acela care „pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru
Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 62), la fel cum acela „care iubeşte pe mamă
sau pe tată” (Matei 10, 37) mai mult decât pe El nu este vrednic de dragostea
Lui. Deseori, însăşi familia căreia îi datorăm cei şapte ani de acasă sau, mai
exact, adevărata formare a caracterului, ne lasă drept moştenire lucruri care
nu sunt compatibile cu învăţătura Bisericii şi poate deveni piatră de poticnire
pe calea către Hristos. Iar dacă aşa stau lucrurile cu familia, care este o
comunitate organică şi baza oricărei existenţe umane, cu atât mai mult ne putem
aştepta la efecte pernicioase clocite în cuib, cuib care nu este o comunitate
organică, fiind în schimb o invenţie sectantă (după cum bine a subliniat Mircea
Platon) a lui Corneliu Zelea Codreanu.
Acest adevăr fundamental (deplina
smerenie, tradusă în deplina lepădare a sinelui, care include lepădarea
rătăcirilor veacului de care se întâmplă să ne fi ataşat) l-au înţeles şi l-au
pus în practică toţi sfinţii. Altfel nu ar fi fost sfinţi. Iar pentru ca faptul
cu pricina să poată căpăta transparenţa mărturisitoare ce i se cuvine, avem
nevoie de o Biserică ce mărturiseşte şi de o ierarhie ce îşi apără turma de
rătăcire, nu de o Biserică care ştie să se acomodeze la „spiritul epocii” şi să
condamne cam ceea ce condamnă şi epoca. Nu avem nevoie nici de o biserică trendy,
nici de o biserică „nostalgică” (şi cu atât mai puţin de duhovnici nostalgici),
ci de o Biserică ancorată în „veacul ce va să vie”. Ca atare, canonizările se
pot complica şi pot deveni smintitoare, deseori nu din vina unor suflete
sincere gata să renunţe la tot, ci din vina unei Biserici (în primul rând a
unei ierarhii) care nu le învaţă la ce anume trebuie să renunţe. Care nu le
învaţă la timp, iar atunci când le spune, ei deja s-au mutat dincolo. De lucrul
acesta trebuie ţinut cont şi nu trebuie uitat că, într-adevăr, Dumnezeu caută
la inima omului. Pe de altă parte, românii, inclusiv Biserica Ortodoxă, trebuie
să înveţe să-şi asume atât responsabilitatea colectivă cât şi responsabilitatea
istorică. Iar concepţia unei istorii segmentate foucaltian în paradigme
incomensurabile, nu doar că ne absolvă de orice responsabilitate (ceea ce mulţi
îşi doresc) ci ne şi deconectează de la orice comuniune autentică pe care o
putem avea cu sfinţii din trecut.
Recurgând la un şantaj
psiho-emoţional care nu ar avea niciun efect dacă aş fi un „voiculescian” care
a) nu respectă caracterul, b) nu respectă suferinţa, c) nu se teme ca nu cumva
să socotească drept sfânt un om care nu a fost sfânt sau, dimpotrivă, să nu
acorde cinstirea cuvenită unui sfânt (în ciuda a ceea ce ar putea să creadă
Claudiu Târziu, aceasta este altminteri singura mea temere, care nu este de
dată recentă şi se trage direct din frica de Dumnezeu), Claudiu Târziu mă acuză
că aş fi un educator care urmează tradiţia reeducatorilor din anii ’50. Atacul
este brutal. Mai mult, aici intrăm într-o zonă pentru a cărei parcurgere
mărturisesc că nu mă simt pregătit duhovniceşte şi nici măcar psihologic,
ţinând cont de faptul că sunt confruntat cu oameni trecuţi la cele veşnice sau
oameni foarte bătrâni (nişte bătrâni care sunt instrumentaţi sistematic în
lipsa argumentelor teologice şi de bun simţ) care au îndurat zeci de ani
torturi la care eu este foarte posibil să cedez în câteva ore. Dacă punem
problema în termenii aceştia, dar nu văd în ce măsură este îndreptăţit Claudiu
Târziu să o facă (mă rog, Dumnezeu cunoaşte măsura fiecăruia), lupta este
inegală iar eu nu pot să o port. Va trebui să mă retrag într-o sihăstrie (ceea
ce nu intră în planurile mele) iar, cu ajutorul lui Dumnezeu, după vreo
patruzeci de ani să revin asupra subiectului. Pentru moment nu pot să spun
decât atât (şi consider că, în ciuda neputinţelor şi păcatelor mele, este de
datoria mea să o spun). Biserica Ortodoxă Română (şi nu mă refer aici doar la
ierarhie, nici nu judec ex-cathedra, aşa cum am mai fost acuzat)
poartă responsabilitatea faptului că încă nu abordează transparent şi canonic,
printr-un studiu teologic şi istoric extrem de bine documentat şi de riguros, o
problemă pe care trebuia să o abordeze de acum şaptezeci de ani (dacă ar fi
făcut-o, ferm şi părinteşte, poate ar fi prevenit tragedia multor oameni care
au vieţuit pe parcursul ultimelor două generaţii) şi de care nu se poate
eschiva la nesfârşit: problema Mişcării Legionare.
În momentul în care B.O.R. va
face acest lucru, implicit va putea să abordeze în mod transparent fenomenul
legionar cu criterii dogmatice şi canonice (criterii care să înlocuiască
autoritatea lui Mircea Eliade sau a unor filozofi talentaţi şi sinceri, dar
care altminteri ne mărturisesc cu candoare că relaţia lor cu Tainele Bisericii
este „sublimă dar lipseşte cu desăvârşire”). Astfel, pe baza acestor criterii
(nu pe baza teoriei lui Claudiu Târziu conform căreia „Mişcarea e creştină”) se
vor putea începe cercetările de la caz la caz pentru a se putea stabili în mod
clar unde anume a fost Duhul desăvârşitei lepădări de sine (care implică
lepădarea de tot ceea ce este necreştinesc în legionarism) şi a desăvârşitei
ascultări de Biserică. Acest Duh, cred eu, trebuie dibuit, dincolo de
afirmaţiile mai mult sau mai puţin conjuncturale, mai mult sau mai puţin clare,
mai mult sau mai puţin informate sau a căror autenticitate este mai mult sau
mai puţin chestionabilă, afirmaţii cu care altminteri pot să jongleze toţi
oportuniştii.
Personal, eu cred că mai trebuie
să avem răbdare până la acest ceas al maturităţii ecleziale româneşti, care ne
va elibera definitiv de timpul mitic al biruinţei legionare şi va inaugura
timpul înţelegerii episodului legionar, care coincide cu timpul asumării
păcatelor noastre colective, ca neam creştin ortodox confruntat cu
dificultăţile sau chiar aporiile inerente modernizării. Cert este că în
Biserica Ortodoxă Română nu se poate încă discuta despre Mişcarea Legionară cu
calm şi cu cărţile (de teologie) pe masă. Nu se poate discuta cu oameni care
mai întâi afirmă că singura miză este adevărul iar apoi când li se spune,
documentat, adevărul (care unora le provoacă inevitabil durere iar altora doar
le strică socoteala), în loc să îţi demonstreze unde ai greşit (îţi spun de
fapt că ai greşit pentru că ai spus prea mult adevăr, că ai aprins becul în
miez de noapte în camera în care dorm copiii sau bătrânii) te flegmează pe
motiv că, ţinând morţiş să ai dreptate (a se citi: ţinând morţiş să spui
adevărul) răneşti sentimentele bătrânilor. Nu se poate discuta atâta timp cât
se schimbă tot timpul criteriile de judecată şi se amestecă în continuu
conceptele, atâta timp cât, asemeni Mitropolitului Corneanu, neolegionarii nu
fac distincţie între sentiment şi adevăr. Motiv pentru care consider că trebuie
să mai aşteptăm niţel şi să ne rugăm. Se spune că bufniţa Minervei zboară în
amurg dar noi încă ne găsim în plină forfotă a amiezii. Ba mai mult, o forfotă
care în ultima vreme tinde să degenereze în atmosferă de balamuc. Blogosfera
ortodoxă se fărâmiţează pe zi ce trece şi vibrează de injurii scrâşnite, pe
anumite bloguri au început deja să se posteze demisii din B.O.R. de către
anumiţi absolvenţi de teologie, a reînviat stilismul iar unele obşti se
refugiază în Grecia, iar duhovnicul neamului îndeamnă la ruperea căsătoriei pe
motiv de cip. Adăugăm la acestea criza economică şi presiunea tot mai
accentuată (şi care va continua să se accentueze) a globalizării precum şi faptul
că în ultimii ani s-au mutat la Domnul o serie de duhovnici renumiţi. În fine,
Patriarhia pare mai puţin interesată să abordeze în mod temeinic tema legionară
(şi să apere turma de minciună pentru a putea canoniza ulterior sfinţii care au
lepădat acea minciună) care în ultima vreme a provocat dezbateri atât de
pătimaşe, atât în societatea civilă cât şi în Biserică, şi mult mai interesată
de chestiunea creditului menit să finanţeze construirea Catedralei Mântuirii
Neamului. Este adevărat pe de altă parte că trebuie ţinut cont şi de faptul că,
în ceea ce priveşte chestiunea legionară, ierarhia are de dezamorsat o bombă.
Drept pentru care, trebuie să dea dovadă şi de multă atenţie pastorală şi, mai
presus de toate, de multă dragoste.
Închei aici asigurându-i pe
cititori de faptul că am fost bine intenţionat în cele pe care le-am scris şi
cu speranţa (însoţită de rugăciune) că efectul va fi pe măsura intenţiei. Îi
asigur de asemenea pe cei cu care am polemizat că, dincolo de dezacordurile
noastre, nu există, în ceea ce mă priveşte, resentimente de ordin personal.
Cred sincer că ne-ar prinde bine tuturor o pauză în care să ne concentrăm mai
mult pe post, rugăciune şi slujbele Bisericii, mai ales că vedem şi cum bate la
uşă Apocalipsa japoneză (că tot veni vorba de torpilele japoneze îndreptate
împotriva Apocalipsei). Eu îi întind prieteneşte mâna fratelui Claudiu Târziu
(deşi voi fi acuzat fie de ipocrizie, fie de naivitate) invitându-l nu să se
supună judecăţilor mele, invitându-l nu la o împreună-supunere faţă de
judecăţile vreunui Căpitan, ci la smerită ascultare comună faţă de judecata
Bisericii, care, prin intermediul Sfântului Sinod, este mult mai îndreptăţită
decât noi doi să lămurească chestiunea care face obiectul polemicilor noastre
de ceva vreme. Inevitabil, va veni şi ziua în care lucrul acesta se va face
după care se va trece la următoarea etapă. Însă nu se pot sări etapele. Mai
mult, trebuie să înţelegem faptul conform căruia consecinţa inevitabilă a
încercării de a eluda ordinea firească a lucrurilor este dezordinea
generalizată. Atâta timp cât se înlocuieşte raţiunea ortodoxă cu isteria
sentimentală, atâta timp cât se cultivă în numele iubirii ecumenice (fie ea
internaţională sau naţională) libertatea de a acţiona fără criterii, atâta timp
cât se operează cu mistificări istorice jenante şi se recurge la tehnica
autismului în lipsă de contra-argumente, atâta timp cât subiecte extrem de
delicate încap pe mâna unor grupuri de oameni care au vieţuit toată viaţa în
amestecul obscur de teoria combinaţiei şi teoria conspiraţiei, atâta timp cât
incultura dogmatică şi cultura antidogmatică îşi dau mâna, rezultatul nu poate
fi decât smintitoarea repetare la nesfârşit a tragicomediei legionare.
(Alexandru Racu)
NOTE:
[1] Acesta este modul în care Karl Polanyi interpretează fascismul: o
reacţie instinctivă de autoapărare a societăţii în faţa propriei dezintegrări,
reacţie ce ese cauzată de revoluţia capitalistă care duce la dezintegrarea
societăţii. Altminteri, o reacţie „neinspirată”, dacă e să privim realitatea
sociologică a fascismului cu ochi creştini.
[2] A se vedea http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/02/n-loc-de-8-martie.html,
text preluat şi de către Claudiu Târziu: http://c-tarziu.blogspot.com/2010/03/dragi-femei-n-aveti-ce-sarbatori-pe-8.html
[3] Pentru mai multe detalii, vezi şi articolul meu intitulat Hristologia
Ortodoxă şi Ideologiile Politice ale Modernităţii: http://rostonline.org/p547-Numarul+91+92+%28septembrie+octombrie+2010%29
pp. 33-44.
[4] A se vedea pentru mai multe detalii, notele de subsol 27, 30, 34 de la
articolul meu „Creştinism, Contra-Revoluţie şi Fascism” ( http://alexandruracu.wordpress.com/2011/01/15/crestinism-contra-revolutie-si-fascism-eseu-despre-virtutile-dinamica-istorica-si-limitele-dreptei-4/
), în care abordez cu exemple de citare trunchiată şi chestiunea
„obiectivităţii” unor „istorici de mare calibru” ai Legiunii de pe la noi.