Restaurarea României trebuie deci să pornească de la
Biserică deoarece Biserica a rămas singura depozitară a cuvintelor adevărate, a
cuvintelor care chiar numesc, care chiar lucrează, a cuvintelor care pot fi
rostite cu voce tare.
Mircea Platon [1]
Cei care
cunosc putina istorie stiu ca vitalitatea sectei nu se anihileaza prin
persecutii seculare si secularizante […] sau prin deschideri ecumenice si
biometrice ci prin reaproprierea ferma a limbajului ortodox care a fost sustras
din matca traditiei.
Alexandru Racu [2]
În urma celor petrecute la
mănăstirea Petru Vodă luna trecută, cînd printre cîntecele intonate de cîteva
măicuţe părintelui Iustin Pârvu s-au numărat şi imnuri legionare, am intervenit
punînd sub semnul întrebării atît îndreptăţirea celor care au condamnat
atitudinea maicilor şi monahilor prezenţi, cît şi felul în care mediul
ortodox şi/sau (filo)legionar a înţeles să apere această atitudine. [3] Din punctul meu de vedere, această
apărare, întemeiată pe trei argumente principale, [4] deopotrivă puerile de vreme ce ele amintesc mai degrabă de
felul în care copiii se grăbesc să strige „nu s-a întîmplat nimic!” de fiecare
dată cînd fac cîte o boacănă, dăunau obştii de la Petru Vodă în particular şi
creştinismului în genere. Din această fundătură, credeam că se poate ieşi doar
în măsura în care reuşim să vedem natura providenţială a întîmplării şi a
întrebărilor pe care ea ni le adresează. Întrebarea principală mi se părea a
fi, în mod firesc, cea referitoare la legătura dintre creştinism şi
legionarism. De-abia răspunsul la această întrebare ne permitea să înţelegem
povestea de la Petru Vodă. Mai degrabă decît să insist asupra elucidării
acestei legături (sarcină despre care am considerat că revine Sf. Sinod al
BOR), mi se părea important, după cum am arătat şi în intervenţiile ulterioare,
ca atît întrebarea cît şi răspunsul să fie formulate de şi în Biserică. Acest
aspect reieşea de altfel din chiar natura întrebărilor respective.
Întrebări exprimate explicit sau
implicit de cei cîţiva care contestau creştinismul ML. În definitiv, întrebarea nu e dacă
legionarismul a fost cea mai bună soluţie în epocă, nici dacă a fost singura
soluţie, ci dacă a fost o soluţie creştină. Refuzînd să admită că a fost vorba
despre o mişcare necreştină care a împrumutat elemente creştine (pentru că dacă
ar fi fost o mişcare creştină nu putea împrumuta elemente necreştine şi să
rămînă creştină), susţinătorii creştinismului Mişcării legionare consideră că a
fost vorba despre o grupare creştină care s-a purificat de orice accident
(pentru că contextual) necreştin prin suferinţa membrilor ei. Dar cît de
creştină este convingerea că îţi poţi plăti crimele – nişte greşeli
conjuncturale, în fond – prin suferinţa personală? Şi dacă sînt greşeli, de ce
trebuie plătite? Era ML creştină în epocă (dacă e să respectăm condiţia
„contextului)? Dacă da, s-a schimbat între timp canonul ortodoxiei? Este
posibilă canonizarea vreunuia dintre legionarii ucişi de comunişti, fie chiar
şi a unui Valeriu Gafencu, fără o cumpănire prealabilă a legionarismului? Poate
fi canonizat cineva rămas „legionar pînă la moarte”? [5]
Cu toate acestea, am avut
surpriza de a constata că încercarea de a discuta din perspectivă fundamental
creştină relaţia dintre creştinism şi Mişcarea Legionară (ML), aşa cum au
făcut-o Mircea Platon, Alexandru Racu şi cu mine (precum şi unii comentatori
care au intervenit pe blogul lui Al. Racu) era respinsă din capul locului
tocmai de „apărătorii” părintelui Iustin. Argumentele lor variau de această
dată de la invocarea condiţiei exclusive a „contextului” (condiţie postmodernă,
după cum bine a subliniat Alexandru Racu [6]),
ori a „complexităţii” (o nebuloasă de fapt, după cum sugestiv a descris-o
Mircea Platon [7]) fenomenului şi
personajelor care, complexă fiind, sustrage inevitabil ML oricărei analize
decisive, la solicitarea unui set de argumente multiple – teologice, istorice,
juridice, etc. Această categorie de argumente ştiinţifice, obligatorii de
altfel în abordarea oricărui fenomen sau eveniment cu implicaţii sociale, erau
anulate în fapt în cursul controversei de o categorie de obiecţii subiective,
sentimentale, invocate senin de susţinătorii creştinismului legionar în acelaşi
timp cu setul prealabil de argumente obiective, ceea ce confirmă o dată în plus
aprecierile lui Alexandru Racu legate de dimensiunea caragialescă a universului
legionar. [8]
Dar ce mi se pare surprinzător,
dincolo de faptul că cei care afirmă că ML a fost creştină în esenţa ei [9] se
declară ei înşişi creştini-ortodocşi, este faptul că punerea în discuţie a
caracterului creştin al ML a fost întîmpinată cu o ostilitate nefirească tocmai
de oameni dedicaţi cultivării rezervelor dilematice şi a preferinţei pentru
întrebare în raport cu răspunsul. [10] Sau poate că sînt preferate doar
acele întrebări care permit răspunsuri diverse, susceptibile, precum ficţiunea
postmodernă, oricăror interpretări? Sau, la fel de bine, la care nu există nici
un răspuns? Dar dacă lucrurile stau aşa, nu este just să ne întrebăm dacă nu
cumva există nişte complicităţi, sau cel puţin nişte intersecţii semnificative
între elita dilematică şi legionarii pe stil nou? [11]
Dacă în privinţa plasării lui
Mircea Platon şi Alexandru Racu (sau a mele) în tabăra „conservatorilor” lui
Voiculescu demonstraţia este forţată dincolo de limitele integrităţii
intelectuale (unde a spus vreunul dintre noi că „Biserica este ideologizată şi, prin urmare, trebuie curăţată de
legionarism”? [12] Ce am spus de
fapt este că apropierea Bisericii de legionarism poate oferi pretextul
curăţării Bisericii de creştinism), [13]
concubinajul legionarilor pe stil nou cu elita este în schimb un aspect care
merită subliniat mai ales în contextul discuţiei de faţă.
Nu
este treaba nimănui, şi cu atît mai puţin a mea, să conteste ospitalitatea
oferită lui A. Pleşu, H.-R Patapievici sau T. Baconschi de domnii Codrescu şi
Târziu pe blogurile d-lor. În ce mă priveşte, sînt de părere că ce spune dl
Pleşu, bunăoară, e demn de atenţia oricărui om normal din România; a-l respinge
din start înseamnă să-ţi refuzi prilejul unui fertil exerciţiu de gîndire. Ce
mi se pare însă problematic este prezentarea acestor personalităţi în calitate
de intelectuali creştini. Acum, sigur că dacă Mişcarea Legionară este
creştină, orice e posibil, inclusiv să-l vezi pe dl Pleşu ca pe un Vasile cel
Mare. [14] Din fericire, lucrurile
nu au ajuns încă pînă acolo, cititorii fiind avertizaţi uneori asupra unor
interpretări „amendabile teologic” [15];
cum se explică atunci că o viziune discutabilă teologic „poate deschide minţile”, fiind considerată
„acceptabil[ă] pentru cei cu dinţi de lapte”? [16]
Consider că punctul principal de
intersecţie al legionarilor de orice fel cu elita se află în cultul omului
ales, în superioritatea de natură maniheică faţă de „mulţime”, înţeleasă mai
degrabă ca o categorie antropologică decît una sociologică. Definit ca „şcoală
de caractere”, legionarismul pare să fie, oricît ar părea de paradoxal, o formă
de umanism. Este o formă de instruire, sau cel puţin de instrucţie, prin care se urmăreşte obţinerea omului ales.
[17] Dacă aşa stau lucrurile, atunci
am putea vedea în umanism rădăcina tuturor totalitarismelor, cu deosebirea că
regimul totalitar este cel care, intrat în criză de timp, dezvoltă o retorică a
faptei. [18]
Cei grăbiţi să crediteze
creştinismul dlui Pleşu nu par să aibă în vedere că dl Pleşu însuşi, în ciuda
faptului că speculează cu fineţe pe marginea temelor creştine, are onestitatea
să declare că aceasta se explică doar în virtutea contextului (sic!) creştin în
care se află: dacă ar fi trăit în India, ar fi vorbit cu tot atîta pricepere
despre hinduism. Lăsînd la o parte faptul că, într-un sens, se poate spune că
dl Pleşu vorbeşte despre hinduism de fiecare dată cînd vorbeşte despre
creştinism, a pune credinţa pe seama hazardului e totuna cu a desprinde
credinţa de harul lui Dumnezeu şi de adevăr (cu sau fără majusculă), pe de o
parte, şi de libertatea şi raţiunea omului pe de alta. Se poate însă ca atunci
cînd acordăm mai multă atenţie felului în care vorbeşte un om decît cuvintelor
rostite efectiv să ajungem să credem că „deschiderea minţii spre metafizic”
este totuna cu „introducerea între premise a Întrupării.” [19]
Retorica este un instrument util
cîtă vreme este pus, aşa cum procedau Părinţii Bisericii, în slujba adevărului.
Cînd adevărul este pus în slujba retoricii, retorica se transformă în
sofistică. Este o distincţie care pare să fie absentă din inventarul
intelectual al admiratorilor creştini ai dlui Pleşu. Sau/şi ai lui Codreanu. Nu
este întîmplător că acelaşi avocat al creştinismului legionar care îl flata pe
Mircea Platon declarîndu-i că ar fi fost bun de consilier al Căpitanului,
susţinea în altă parte că în ce-l priveşte putem folosi orice termen,
conservatorism, legionarism, distributism, etc. de vreme ce vorbim despre
acelaşi lucru. În această optică, nu e decît un accident că M. Platon respinge
pretenţia legionarismului la creştinism de pe poziţii creştine. Putea folosi la
fel de bine argumente similare pentru a demonstra creştinismul Mişcării
Legionare. Măiestria argumentării este importantă, nu adevărul unui fapt. Ce este adevărat
într-un context este fals sau inadecvat în altul. Esenţială este capacitatea de
a te folosi de limbaj. Iscusinţa sofistă. [20]
În acest caz, pare să fie totuna
dacă în loc de „consilier” spunem „consigliere”. Ambele cuvinte desemnează
acelaşi lucru. Ce uită să amintească în acest caz sofistul este că există
totuşi o mică diferenţă: unul sfătuieşte într-un cadru legal pe cînd celălalt
sfătuieşte într-o familie mafiotă. Această slăbiciune pentru sofiştii
profesionişti este de altfel comună tuturor regimurilor totalitare, şi se
regăseşte prin urmare deopotrivă la comunişti şi la legionari (în acest sens,
cred că ar merita studiate asemănările stilistice dintre limba de lemn
comunistă şi limba de lemn legionară).
După cum notează Mircea Platon
într-un text indispensabil oricărei culturi a normalităţii,
„Opusul acestei tendinţe spre
întregire socială sau personală, refuzul acestei întemeieri în adevăr a omului
şi a societăţii întregi e deschiderea către toate sofismele şi către adoptarea
ideilor neacoperite de realitate, ipostazierea fantasmelor ideologice şi
evaporarea realului.”
[…] diferenţa între sofism şi
ideologie e că sofismul transformă minciuna în adevăr, în vreme ce ideologia
transformă adevărul în minciună. Ideologia porneşte de la o observaţie sau o
premisă adevărată pe care o deturnează, o falsifică. Sofismul porneşte de la o
premisă mincinoasă pe care apoi o dezvoltă consecvent,
scrupulos-"adevărat". Ideologia falsifică raţionamentul, sofismul
falsifică premisa. Sînt simbiotice.”
“Frazeologia uşoară” impusă cu
sila corpului social românesc a adus cu sine “o atmosferă de ameţeală publică”
tipică societăţii care nu mai ascultă de impulsurile propriului ei adevăr,
propriei ei naturi şi conştiinţe colective.” [21]
Caracterul „nebulos” al ML ar
putea proveni şi din combinarea ideologiei cu sofismul, în sensul în care sînt
acestea definite de M. Platon în fragmentul de mai sus. După ce, ca ideologie,
ML a extras adevărul şi l-a izolat de realitate, ca sofism ML revine pentru a
reclama realitatea. În această a doua etapă, creştinismul şi sofiştii
profesionişti sînt ingredientele necesare procesului de traducere, adică de
transmutaţie. Mai precis, problema ML ca ideologie e cum să facă formule din
lucruri; problema ML ca filozofie sofistă e cum să facă lucruri cu formule,
pentru a parafraza o expresie celebră a unui filozof al limbajului. Sofistul,
şi mai ales sofistul teolog, e pentru legionari şi comunişti ce este făurarul
pentru alchimist:
„Făurarul este înainte de toate
un meşter al fierului şi condiţia lui de nomad – el se deplasează continuu în
căutarea metalului brut şi a comenzilor – îl pune în contact cu populaţii
diferite. Făurarul este principalul agent de difuzare a mitologiilor, riturilor
şi misterelor metalurgice.” [22]
Nu cred că numeroasele
contradicţii semnalate de Mircea Platon, Alexandru Racu şi un număr
semnificativ de comentatori de pe blogul celui din urmă în legătură cu
„argumentele” susţinătorilor creştinismului legionar sînt simple erori de
judecată. Sînt prea flagrante şi prea grave. De aceea, cred că ar fi mai corect
ca acestea să fie tratate ca sofisme, deci ca raţionamente falsificate cu bună
ştiinţă. Cum ar fi acela, de pildă, care deduce din faptul că părintele Arsenie
Papacioc nu s-a distanţat niciodată public de legionarism un argument în
favoarea creştinismului ML. Este ca şi cum le-ai reproşa miilor de monahi şi
monahii din România că nu s-au distanţat niciodată public de minciună, beţie,
curvie, etc.
Tot un raţionament sofist este
pus în funcţiune atunci cînd, în replică la menţionarea crimelor legionare,
sînt invocate vorbele legionarilor şi testamentele lor spirituale. Dar nu în
această jonglerie penibilă constă problema (probabil că ea va fi depăşită o
dată cu apariţia tradiţiei ezoterice a ML, a tradiţiei adevărate, accesibile
doar iniţiaţilor). Problema e că acoperirea dintre fapte şi vorbe nu
demonstrează decît cel mult autenticitatea unui individ sau grupări, nu şi
adevărul ei. Dacă legionarii şi-au trăit principiile, asta dovedeşte
devotament, fidelitate, onoare – dar nu credinţă creştină. [23]
Nu ajunge să trăieşti în acord cu
credinţa ta, cîtă vreme credinţa îţi este confuză. Trăirea legionară era în
acord cu credinţa legionară. Se poate spune deci că legionarii aveau o credinţă
sinceră, în măsura în care, ca şi cei de astăzi, nu erau decît victimele
liderilor sofişti. Întrebarea e însă dacă aveau o credinţă adevărată,
orto-doxă, nu una sinceră. Trăirea lor era asemenea credinţei lor: sinceră, dar
confuză. Aşa se face că legionarii împleteau actele de filantropie cu actele de
vandalizare sau de profanare a sinagogilor, aşa cum s-a întîmplat mai ales în
ianuarie 1941.
Una e că merg la Biserică pentru
că l-am ascultat sau citit pe părintele Galeriu sau Stăniloae, şi alta e că
merg pentru că am citit Cărticica şefului de cuib. Una e să asimilez viaţa unei
liturghii, şi alta e să asimilez liturghia unui program de instrucţie sau unei
reţete alchimice. [24] Contează nu
doar să mergi la Biserică, ci şi de ce te duci la Biserică, cine-ţi spune să
mergi la Biserică. Nu vorbesc despre cei care se duc la Biserică pentru că
„aşa au apucat.” Ei merg bine, calcă pe
urmele paşilor părinţilor şi străbunilor lor. Nu trebuie să le măture nimeni
poteca. Riscul apare în cazul celor care se duc la Biserică în urma întîlnirii
cu un „model”. Despre cei care se duc la Biserică ca să devină asemenea celui
care merge la Biserică. Dacă mă duc la Biserică ca să devin vertical ca
bătrînul partizan, poate că pierd şansa de a ajunge şi vertical, şi credincios.
Petru şi-a dobîndit „verticalitatea” în urma unei lepădări, a unei trădări, dar
nu i-a cîntat nimeni refrenul cu gloanţele pentru trădători. Domnul nu l-a
întrebat decît atît: „Mă iubeşti?” Am întîlnit oameni care au început să meargă
la Biserică pentru că au auzit un fragment dintr-o predică a părintelui
Galeriu, sau au văzut un interviu cu părintele Arsenie Papacioc. Sînt oameni
normali, care vorbesc aşa cum vorbeau şi înainte (deşi acum vorbesc şi despre altceva), şi care continuă să meargă
regulat la Biserică. Am întîlnit şi oameni care au început să meargă la
Biserică pentru că l-au ascultat sau citit pe Andrei Pleşu ori pe Andrei
Scrima. Nu ştiu cît de normali mai sînt, însă de vorbit vorbesc ca Pleşu sau ca
Scrima, iar pe la Biserică dau mai rar.
În Biserică este un singur
Hristos adevărat şi nenumăraţi hristoşi închipuiţi. Rolul preotului, al
duhovnicului, al fiecărui creştin şi al obştii întregi este de a-l ajuta pe
fiecare dintre noi să rămînă în – ori să-l redobîndească pe – Hristosul
adevărat. Căci nu toţi cei din Biserică sînt în Biserică, lucru pe care de
altfel dl. Codrescu i-l aminteşte necruţător unui biet energumen misolog. [25] Biserica nu este şcoală de
caractere, cum bine punctează Alexandru Racu. [26] Nu este nici „ghid spiritual”, cum consideră Anca Manolescu,
dacă prin „religii” include şi creştinismul. [27] Nu este nici instrumentul de civilizare la care o reduc
teologii diplomaţi. Sau, mai bine spus, este toate acestea la un loc şi cu mult
mai mult. Este locul unde viaţa adevărată, singura demnă de acest nume, poate
fi trăită începînd de acum.
„Daca Legiunea ar ramane la mii
de kilometrii/zile distanta de Biserica, credeti-ma ca eu nu m-as preocupa prea
mult de ea,” nota Alexandru Racu zilele trecute. Şi continua: „Dar din
nefericire, eu vad ca lucrurile nu se desfasoara chiar asa. Deci din doua una:
ori legionarul ramane la mii de km distanta de Biserica si nu ne mai bate la
cap (si nici noi pe el), ori, atunci cand intra in Biserica, leapada tot ce nu
e al Bisericii si se supune tuturor exigentelor canonice (nu supune el restul
Bisericii exigentelor lui, fie si reduse la exigenta coabitarii postmoderne
intr-o nebuloasa fascisto-ortodoxa).” [28]
Personal, îi împărtăşesc punctul de vedere. Mă tem însă că legionarul nu poate
lepăda nimic fiindcă de-abia el este „adevăratul” creştin, mai presus de
conjuncturi şi liber de compromisurile pe care Biserica „oficială” le face cu
puterea seculară (în numele salvării Bisericii, desigur). Legionarul îi
demonstrează Bisericii că ea se poate salva fără a face compromisuri. Că
Hristos o aşteaptă în celulă, singurul loc unde Biserica poate rămîne
neîntinată. Nu Hristos e cel care pregăteşte camera de ospăţ (Luca 22, 8-13),
ci legionarul. Legionarul îl opreşte pe Hristos să meargă spre Cruce: dar spre
deosebire de Petru, legionarul adaugă: „[…] să nu Ţi se întîmple Ţie aceasta,
lasă că merg eu.” Nu pentru că-i lipsea curajul nu putea spune Petru „merg eu
în locul Tău”. Ci pentru că se ştia „om păcătos” (Luca 5, 8).
Este adevărat că Iisus vine în
celulă. Mai precis, vine şi în
celulă. Aşa cum vine şi în biroul anchetatorului sau în camera de gardă a
penitenciarului. Monopolul legionar pe suferinţă nu este decît rezultatul
monopolului legionar pe Iisus. Iar cine-l are pe Iisus, poate lua ca ostatic nu
doar pe sfinţii închisorilor, ci Biserica întreagă.
Ideologia legionară se împacă cu
cea neoliberală (a „societăţii civile”) atît în privinţa valorificării
suferinţei (prin privilegierea marginalului, a minoritarului) cît şi în
privinţa privatizării credinţei. Una reduce Biserica la activism liturgic,
cealaltă la activism social, dar ambele o scot din istorie în numele „faptei”.
Biserica trebuie să fie în afara istoriei pentru că trebuie să fie în afara
faptei, adică a păcatului, este premisa principală a acestor ideologii. Şi
legionarismul, şi neoliberalismul sau comunismul îl eliberează pe om de păcat.
Fără să nege direct evenimentul Întrupării şi jertfa lui Hristos, cum o face
comunismul, neoliberalismul şi legionarismul le izolează, anulînd posibilitatea
ca această jertfă să fie eficace în Istorie. [29] Biserica este „la mii de metri distanţă” de acţiunea legionară
pentru că este la mii de metri distanţă de locul jertfei reale. Adică de locul
unde, păcatul faptei este purificat prin suferinţa personală, pentru unii, prin
toleranţă şi solidaritate socială pentru ceilalţi.
Este păcat că tocmai cînd
discuţiile despre relaţia dintre legionarism şi creştinism s-au extins, ameninţînd
să cuprindă şi relaţia dintre „legionarii pe stil nou”, ca să folosesc un
eufemism, şi personalităţi ale societăţii civile precum şi platformele politice
de dreapta folosite de acestea, dl. Claudiu Târziu declară brusc că renunţă la
polemică întrucît aceasta tinde să se reducă la o diversiune care abate atenţia
de la „problemele adevarate din Biserica si din societatea romaneasca in
general”. [30] Da, altele sînt
problemele. E bine aşadar să nu le facem jocul ălora care, de teama
corectitudinii politice şi a liberalismului stîngist, ajung să vadă cum
Biserica este prinsă în laţ din două direcţii diferite în acelaşi timp: dinspre
martirii legionari şi dinspre marginalizatul minoritar, dinspre
tradiţionalismul ortodox şi dinspre democraţia creştină. Poate că dacă am şti
de ce se cuibăresc neolegionarii în spatele creştin-democraţilor, am şti şi de
ce se pitesc neolegionarii în spatele sfinţilor închisorilor, cum bine observa
cineva pe blogul lui Alexandru Racu. [31]
Pentru că, deşi laţurile pot fi multe, mîna care le întinde e una.
NOTE:
[1] În Măsura
vremii: îndemn la normalitate, pp. 202-203.
[4] Şi anume: a.) Părintele Iustin este un bătrîn
inofensiv, s-a bucurat doar să-şi mai amintească de tinereţe, b.) la mine acasă
cînt ce vreau eu, c.) imnurile respective sînt în fond cîntece patriotice, nu
înseamnă nimic.
[5] „Or fi creştini alţi martiri ortodocşi din
timpul comunismului, ca maica Mihaela Iordache sau Valeriu Gafencu, legionari
pînă la moarte şi ei, şi consideraţi sfinţi încă fiind în viaţă?” http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html
[8] “Ar trebui deci să
ne întrebăm dacă Noica nu s-a înşelat atunci când a descris Mişcarea Legionară
ca fiind « singura mişcare românească împotriva căreia Caragiale nu poate
nimic ». Să nu uităm faptul conform căruia cel mai profund cunoscător al
spiritului naţional este cel care a brevetat formula « curat murdar coane
Fănică ! », formulă care ne luminează asupra îmbinării aberante de
sfinţenie şi crimă pe care a reprezentat-o fenomenul legionar şi care explică,
printre altele, de ce fenomenul legionar este un fenomen specific românesc.” http://alexandruracu.wordpress.com/2011/01/15/crestinism-contra-revolutie-si-fascism-eseu-despre-virtutile-dinamica-istorica-si-limitele-dreptei-4/
Dacă vorbeşti despre crimele legionarilor, ţi se reproşează 1.) că nu eşti
obiectiv şi 2.) că nu ţii cont de aspectul moral al ML, de spiritul de jertfă,
de „sfinţenia” legionarilor. Presupun că atunci cînd afirmă că stînga şi
pseudo-dreapta se întîlnesc în adversitatea lor faţă de abordările obiective ale ML („În sfîrşit, se
mai întîlnesc într-un punct stîngiştii şi dreptacii despre care am tot făcut
vorbire: îi presupun (filo-, cripto-, neo-)legionari pe toţi cei ce încearcă să
fie obiectivi faţă de legionarism” http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html),
prin obiectivitate dl Claudiu Târziu înţelege
respectarea tuturor criteriilor (atît pe cele determinate strict de context şi
„complexitate”, cît şi pe cele de ordin subiectiv şi pur ştiinţific totodată).
De fapt, argumentul principal (dacă poate fi numit argument) al susţinătorilor
caracterului creştin (pentru că românesc, sic!) al ML constă în observaţia că
prin această contestare este subminată BOR. Prin urmare BOR trebuie apărată cu
orice preţ, inclusiv cu cel al declarării creştinismului legionar. Este mai mult
decît un cerc vicios aici; cred că se poate vorbi în acest caz despre o „bulă”,
una uimitor de încăpătoare ţinînd cont de fragilitatea ei. Este important de
precizat că aici nu avem de-a face cu o bulă naturală, respectiv cu o falsă
credinţă, ci cu o bulă teologică, deci cu o credinţă falsificată. De aceea,
faptul că majoritatea celor din bulă vor sincer „să apere Biserica” nu are nici
o relevanţă pentru destinul bulei. Spre deosebire de bula naturală, bula
teologică este cu atît mai rezistentă cu cît este mai subţire.
De altfel, nu orice condamnare a legionarismului,
nu mai vorbesc de respingerea caracterului lui creştin, urmăresc să „lovească
în Biserică”. După cum observa Andrei Oişteanu în „Mircea Eliade, intre
ortodoxism si zalmoxism” (Observator
cultural, nr. 127,
iulie 2002, http://www.observatorcultural.ro/Mircea-Eliade-intre-ortodoxism-si-zalmoxism*articleID_3963-articles_details.html),
„Ceea ce vreau sa spun acum este ca, si in spatiul romanesc, pentru valorizarea
ideologiei ultranationaliste, s-a facut apel la o mistica neopagina,
precrestina sau doar noncrestina. Exceptia de care aminteam, privind fascismul
romanesc, nu este deci totala. El nu a fost nici pe de-a-ntregul crestin, nici
pe de-a-ntregul pagin. E vorba de o ideologie sincretica, pagino-crestina, asa
cum pagino-crestin este si folclorul religios romanesc.”
[9] Pentru dl. Claudiu Târziu este dincolo de orice îndoială că „între
legionarism şi fascism sau nazism (asimilat fascismului) există o diferenţă
fundamentală: credinţa în Dumnezeu. Fascismul este bazat pe mistica statului,
nazismul – pe mistica rasei, iar legionarismul pe creştinism.” http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html
[10] „cel care întreabă este mai viu decît cel care răspunde. Pentru
simplul motiv că întrebarea (chiar şi "proastă") este o deschidere,
în timp ce răspunsul este de obicei o închidere.” http://www.rostonline.org/blog/razvan/2009/02/dan-puric-la-50-de-ani.html#c6325134891847753075
[11] Diferenţa dintre legionarul pe stil nou şi
cel pe stil vechi este, ca la stilişti, tot una de calendar. Legionarul pe stil
nou „ţine” calendarul UE, calendar introdus şi actualizat de teologi precum
Teodor Baconschi, specializaţi în rîsuri apocaliptice şi sfîrşituri de ciclu.
Legionarul pe stil vechi ţine calendarul neîndreptat al celui de-al treilea
Reich, în timp ce legionarul pe stil nou ţine, evident, calendarul celui de-al
patrulea Reich. Avînd în vedere însă că UE înseamnă tot mai mult Germania, şi
că, aşa cum au arătat Radu Golban (http://news.corect.com/social/distrugerea-taranimii-romanesti-si-planurile-economice-ale-celui-de-al-treilea-reich)
şi Mircea Platon (http://mirceaplaton.com/html/articole_economia_de_piata.htm,
http://mirceaplaton.com/html/articole_prin_mahalaua_imperiului.htm,
http://mirceaplaton.com/html/articole_la_loc_telecomanda.htm),
există o continuitate între cel de-al treilea şi cel de-al patrulea Reich,
urmează că diferenţele dintre cele două biserici legionare nu sînt esenţiale.
Sărbătorile sînt aceleaşi, doar datele diferă. Oricum, şi una, şi cealaltă se
închină la zvastică. Sau la cruce. Sau la amîndouă, că amîndouă sînt simboluri,
iar simbolic vorbind, diferenţa e mică.
[12] http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html
De fapt, atunci cînd dl. Târziu le reproşează lui Al. Racu şi M. Platon condamnarea crimelor legionare
fără a ţine cont de crimele comuniste postbelice sau liberale interbelice, nu
face decît să demonstreze una din trăsăturile comune ale oricărui totalitarism
(fie de stînga, fie de dreapta): justificarea crimei în numele contextului.
[13] Prima condiţie a unei dezbateri este ca
fiecare interlocutor să fie în stare să urmărească argumentele celuilalt. Din
nefericire, replicile postate pe blogurile dlor Târziu şi Codrescu ne arată că
nu a fost atinsă nici măcar această cerinţă elementară. S-a confirmat doar că în România jurnalism înseamnă că oricine poate
spune orice despre orice.
[14] Dl Claudiu Târziu pare convins de faptul că
Alexandru Racu şi cu mine îl „urîm sincer” pe dl. Pleşu („[…] d-nii Fedorovici
şi Racu, care nesocotesc martirajul legionarilor, încep să se apropie de
viziunea d-lui Andrei Pleşu, pe care altminteri cei doi îl urăsc sincer”
Claudiu Târziu, „Ortodoxie şi legionarism de la stînga la dreapta”, nota 14, http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html
). Fermitatea aprecierilor dlui Târziu este cu atît mai remarcabilă cu cît vine
din partea cuiva care, altminteri, nu are nimic împotriva „gloanţelor pentru
trădători” (şi nu doar pentru trădători, aş adăuga, ci pentru oricine o cere
„contextul”). În România, doar indivizii măcinaţi de ură şi resentiment nu-şi
declară public iubirea (de preferinţă în piaţa endependenţi). Vezi http://convorbiri-literare.dntis.ro/FEDOROVICIoct10.htm
[17] Ideal contrazis dureros din păcate de
hăhăielile curente postate pe blogurile dlor Târziu şi Codrescu. Ele sînt în
schimb în acord cu tonusul excelent al preşedintelui Băsescu, cel în care, din
2004 şi pînă acum, se află toate în toţi.
[18] Vezi introducerea mea la eseul lui Karl
Löwith, „Poate exista un gentleman creştin?” (http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/poate-exista-un-gentleman-cretin.html)
[21] Mircea Platon, „În linie dreaptă:
Conservatorul Petru Th. Missir şi statul reprezentativ” http://mirceaplaton.com/html/articole_missir.htm
[22] Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, Humanitas, 2008, p. 24.
[23] „Nu există nici o pasiune şi acţiune
omenească care să nu fie diferite printr-o notă, un ton, un motiv şi un
înţeles; într-un fel sînt ele experimentate de un om de lume, care s-a
disciplinat pentru a le putea înfrunta, şi în alt fel sînt ele trăite de un
ucenic al lui Hristos, care le poate înfrunta fiindcă le-a biruit prin har.
Oricît de asemănătoare ar părea situaţiile la prima vedere, o înţelegere
pătrunzătoare nu poate să ignore diferenţa esenţială care le separă şi care a
fost atît de limpede expusă de Augustin în critica pe care o aduce eticii
stoice.” Karl Löwith, „Poate exista un gentleman creştin?” (http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/poate-exista-un-gentleman-cretin.html)
[24] „Dar ceea ce îi apropie pe topitor, făurar şi
alchimist este faptul că toţi trei revendică o experienţă magico-religioasă
specifică în raport cu substanţa; această experienţă este monopolul lor, iar
secretul se transmite prin rituri de iniţiere ale meseriilor; toţi trei
lucrează asupra unei Materii pe care o consideră vie şi sacră, munca lor având
drept scop transformarea Materiei, «perfecţionarea», «transmutarea» ei.” Mircea
Eliade, Făurari şi alchimişti, pp.
8-9. Vezi şi observaţia lui Alexandru Racu: “Ţinând cont de prioritatea
acordată reformei interioare am putea chiar să vorbim de o formă de personalism
eşuat datorită naţionalizării antisemite
(şi implicit eretice) a chipului şi asemănării.” http://alexandruracu.wordpress.com/2011/01/15/crestinism-contra-revolutie-si-fascism-eseu-despre-virtutile-dinamica-istorica-si-limitele-dreptei-4/
[26] „Există însă o mare diferenţă între o şcoală
a caracterelor şi Biserica lui Hristos (diferenţă care este ocultată prin înlocuirea
criteriilor ortodoxe cu criterii care aparţin, în cel mai bun caz, unui pietism
de tip protestant). Biserica nu e nici şcoală a caracterelor şi nici nivelul
trei al iniţierii masonice, în care intră cei care au parcurs cu succes
experienţa iniţiatic-formatoare legionară, continuându-şi ascensiunea către
marele secret al Căpitanului care se va revela în ceasul biruinţei legionare.
În Biserică se curăţă păcatele pentru a se putea îndumnezei omul. Diferenţa
dintre o şcoală a caracterelor şi Biserică este normal să se reflecte în
diferenţa dintre felul în care ne cinstim eroii şi felul în care ne cinstim
sfinţii. Şi asta pentru că, dacă pe de o parte caracterele se pot forma în
multe locuri (au existat şi există caractere şi la budişti, şi la hinduşi, şi la
musulmani la fel cum au existat şi comunişti, nu doar legionari, care au făcut
probă de caracter), şi dacă de suferit suferă toată suflarea omenească,
mântuirea nu poate avea loc decât în Biserică. Nici caracterul şi nici
suferinţa nu-ţi garantează mântuirea. Îmbisericirea nu reprezintă o prelungire
automată a formării caracterului, nici nu reprezintă un drept pe care ţi-l
conferă caracterul sau suferinţa personală, ci reprezintă darul lui Hristos pe
care noi nu-l merităm în niciun fel şi pe care îl putem primi doar în smerenia
lepădării necondiţionate de tot ceea ce în noi nu este compatibil cu Duhul lui
Hristos, adică doar în smerenia ascultării depline de Biserică.”
[27] „Dacă nu mai are caracter normativ în sens
legal, religia nu şi-a pierdut capacitatea normativă în sens moral, capacitatea
de a da semnificaţie destinului uman, nu şi-a pierdut caracterul de ghid
spiritual prin excelenţă.” http://www.dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/fundamentalismul
[29] Cf. Alexandru Racu (subl. mea, G.F.): “Or, nu doar o Biserică transformată în inchiziţie
şi poliţie morală perverteşte eshatologia, ci şi o Biserică care pluteşte în
aer, o Biserică ieşită din logica întrupării, care nu poate decât să invite la
varii inginerii sociale pseudoeshatologice (de tip comunist, fascist sau
globalist). La rigoare, doar o Biserică bine aşezată în istorie poate ţine în
frâu (în măsura în care este ascultată, iar în România, orice s-ar zice, ea
este încă în bună măsură ascultată)
isteriile mesianice şi ororile totalitare ce se dezvoltă pe solul politicii
seculare ; doar o Biserică ce nu negociază (nici cu svastica, nici cu
secera şi ciocanul, nici cu UE), ce nu îşi acceptă locul pe care i-l rezervă
modernitatea liberală. O Biserică care, dând dovadă de acrivie dogmatică şi
curaj, nu tace şi nu se exprimă prin comunicate de presă ambigue şi timide. O
Biserică al cărei cuvânt este rostit « cu putere multă ». O Biserică
care măsoară epoca şi politica epocii cu măsura Evangheliei şi care nu lasă ca
Evanghelia să fie acomodată măsurilor epocii. O Biserică care explică, argumentează,
povăţuieşte, dojeneşte şi, nu în ultimul rând, care anatemizează.