Cînd am spus despre Mişcarea
Legionară (ML) că este „moartă şi îngropată”, nu am presupus că ea este
totodată şi o poveste încheiată. Fiindcă mortul se află într-un îndelungat şi deplorabil proces
de descompunere, lucru de care se poate convinge oricine are imprudenţa să treacă
pe lîngă groapă, respectiv să parcurgă comentariile recente postate pe
blogurile domnilor Târziu şi Codrescu (în special la adresele http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html
şi http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/claudiu-tarziu-despre-legiune-si.html.)
Nu mă refer la faptul că în
cadrul acestor şcoli de (de)format caractere, eu sunt numit prost iar Mircea
Platon lipsit de caracter. Înţeleg că acestea sunt reacţiile normale ale unor
personaje demne, verticale şi de regulă anonime faţă de nişte detractori
ordinari. Dacă vorbesc despre un mort aflat în descompunere, este pentru că
există în aceste reacţii ceva care le leagă nemijlocit de perioada cînd acesta
era încă viu. Acest lucru este cultul morţilor şi al sacrificiului acestora, sacrificiu
care ar fi fost pîngărit prin intervenţiile lui Mircea Platon, în special, şi
ale mele sau ale domnului Alexandru Racu în secundar.
Sigur că, aşa cum se poate
convinge oricine citeşte cu o minimă onestitate textele respective, aceasta
este o acuzaţie aberantă care nu merită prin urmare nici un răspuns. Dacă,
totuşi, voi spune ceva în această privinţă, e pentru a sublinia motivul pentru
care textul lui M. Platon (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-gogosica-sefului-de-cuib.html)
are parte de o recepţie atît de dură, în ciuda faptului că, în mare, reia pe
larg şi aplicat perspectiva critică asupra ML expusă într-un text anterior (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-primavara-aburi-si.html).
Mai ales aplicat, adică cu pasaje din sursa fundamentala a ML şi din literatura
critica serioasa, pasaje citate pe larg şi rezumate necruţător, aşa cum se şi
cuvenea în faţa unor asemenea absurdităţi tragice. Această lectură aplicată a
textului fondator al ML, însoţită de trimiterile la forma ei (amorfă, aşa cum
amorf trebuie să fie un corp care încă mai putrezeşte după mai bine de
şaptezeci de ani de cînd zace aşa în groapă) de astăzi, a determinat contorsionările
previzibile ale masei de camarazi.
Mai precis, consider că ce a
deranjat în textul lui M. Platon nu a fost atît ridiculizarea tonului
bombastic, lozincard propriu oricărei grupări formate din indivizi
înregimentaţi, ci trei lucruri:
1. A arătat sensul necreştin
atribuit de legionari jertfei (ca scop în sine, pentru legionarii de atunci, ca
valoare de schimb pentru legionarii de astăzi). [1]
2. Prin descrierea modului în
care funcţionează „triunghiului iubirii legionare”, M. Platon a reuşit să
explice de ce orice legionar este creştin, şi de ce orice creştin este
legionar. Înţelegem astfel de ce ML a trebuit sa confişte Biserica (pentru a o
transforma în Biserica Neamului). Problema nu e că BOR este Biserica Neamului
(dacă prin neam înţelegem poporul român în continuitatea lui, cu tot cu
legionari), ci că ea nu poate fi doar atît. Cît şi cum se va mai complace BOR în
aceasta suprapunere, este o problemă. Cum va ieşi din ea – în termeni creştini
sau creştin-democraţi – este o problema poate chiar mai mare.
3. A anulat totodată, pe baza
analizelor unor cercetători a căror competenţă este greu de pus în discuţie,
prezumţia de onestitate a ML („semnificaţia victoriei e [...] pura jubilaţie a
celui care a scăpat basma curata si care nu îşi face procese de conştiinţă”, „adaptarea
cîştigătoare la vremuri”).
Toate acestea sînt resimţite de
dl. Codrescu & Co, drept „flegme” (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/claudiu-tarziu-despre-legiune-si.html#c7172767431245327235).
[2] Personal, înţeleg de ce un
personaj care pretinde că apără ortodoxia de secte în timp ce recomandă diverse
personaje ezoterice, de la Pleşu la Annick de Souzenelle (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/11/intre-teologie-si-gnoza.html) atunci cînd nu susţine
o organizaţie ocultă precum Mişcarea Legionară (vezi pasajul antologic cu
legionarul necromant din Cărticica Şefului de cuib subliniat de M. Platon în
„Gogoşica şefului de cuib” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-gogosica-sefului-de-cuib.html)
ajunge să confunde un strop de apă sfinţită cu flegma. Creştineşte vorbind, nu
poate decît să-mi pară rău că, din cauza acestei confuzii, în loc să se
liniştească, legionarii neconvertiţi continuă să se chinuiască în groapă.
NOTE:
[1] Despre riscul acestei instrumentalizări
preveneam cu ceva vreme în urmă aici: „[problema raportului dintre ortodoxie şi
legionarism] este un subiect a cărui discutare este cu atît mai necesară cu cît
în spaţiul ortodoxiei româneşti contemporane această relaţie este, în genere,
ignorată în mod ipocrit, uneori tratată de circumstanţă şi în silă (concluziile
fiind însoţite îndeobşte de un gest complice cu ochiul) sau chiar celebrată în
mod iresponsabil, făcînd astfel jocul unei elite mercenare, grăbită să ne
convertească la globalism şi multiculturalism în numele „darului” sau „poverii”
(lucrul depinde, ca în sufrageria domestică, de cel la care ajunge telecomanda)
„libertăţii”.” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/05/schimbul-de-noapte-i.html
şi aici: „Mucenicii au fost omorîţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau
anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe forma luată de rău în
vremurile şi locurile respective. Unul din modurile în care mărturisirea lor
poate fi „primejduită” constă tocmai în transformarea mucenicilor în nişte
luptători anticomunişti şi în transformarea corespunzătoare a comunismului în
materializarea definitivă a răului. […] Spre deosebire de erou sau de martirul
necreştin, martirul creştin (mucenicul) are altă fire. Aceasta este distincţia
esenţială care ar putea păzi adevărul mărturisirii lui în faţa încercărilor de
a instala o telecomandă raclei cu moaşte (o astfel de telecomandă ar asigura
intrarea în joc a dreptei „creştine” care gravitează în jurul lui Teodor
Baconsky, dar nu ar lăsa indiferente nici şorţuleţele apretate din dulapul
Cercului de la Roma).” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/10/primejdia-marturisirii.html.
Vezi şi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/12/cartoful-ca-proiect-politic.html
De vreme ce anticomunismul a devenit o politica de
stat menită să legitimeze o facţiune politică cu origini cominterniste, nu este
deloc improbabil ca martirii creştini să fie băgaţi laolaltă cu luptătorii
anticomunişti pentru a legitima această facţiune şi a delegitima un posibil
conservatorism creştin în acelaşi timp.
[2] Deşi dl. Codrescu admite că M. Platon are „şi dreptate”.
Întrebarea e dacă are dreptate în chestiunile esenţiale sau doar în anumite
chestiuni, secundare. Dl. Codrescu se eschivează de la această întrebare,
afirmînd în schimb că în anuiite privinţe, nu trebuie să ai dreptate cu orice preţ. Pentru un om care face
apologia martirilor legionari, contradicţia este cel puţin curioasă. Pentru un
om care se pretinde creştin …
Puţin mai devreme, tot în subsolul aceleiaşi postări, cineva se declara indignat că „acest Platon … isi permite el sa scuipe din America pe idealul si pe mormintele unei intregi generatii care a suferit si s-a jerfit cu miile si cu zecile de mii.” (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/claudiu-tarziu-despre-legiune-si.html#c7037288097270083948). Dacă ar fi să vorbesc în spiritul şcolii Rost, l-aş întreba pe stimatul domn dacă există, în materie de scuipat pe morminte, o distanţă decentă sau dacă există măcar morminte care pot fi scuipate. Prefer să remarc în schimb în comentariul menţionat o notă tipică a ML, şi anume cultul omului nou (trăsătură descrisă de M. Platon în eseul incriminat). Legionarul împarte societatea în două: masa şi cuibul, individul egoist care vorbeşte despre sine şi eroul care vorbeşte despre Căpitan, anonimul de-o parte şi Übermensch de cealaltă. Cei care vorbesc despre Hristos nu intră încă în nici o categorie. Pentru că ăştia, fără să o ştie (dar o vor afla mai tîrziu, în „ceasul biruinţei legionare”), vorbesc tot despre Căpitan. În rest, contează cine vorbeşte şi cum vorbeşte doar dacă spune ce vrem noi să spună.
Puţin mai devreme, tot în subsolul aceleiaşi postări, cineva se declara indignat că „acest Platon … isi permite el sa scuipe din America pe idealul si pe mormintele unei intregi generatii care a suferit si s-a jerfit cu miile si cu zecile de mii.” (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/claudiu-tarziu-despre-legiune-si.html#c7037288097270083948). Dacă ar fi să vorbesc în spiritul şcolii Rost, l-aş întreba pe stimatul domn dacă există, în materie de scuipat pe morminte, o distanţă decentă sau dacă există măcar morminte care pot fi scuipate. Prefer să remarc în schimb în comentariul menţionat o notă tipică a ML, şi anume cultul omului nou (trăsătură descrisă de M. Platon în eseul incriminat). Legionarul împarte societatea în două: masa şi cuibul, individul egoist care vorbeşte despre sine şi eroul care vorbeşte despre Căpitan, anonimul de-o parte şi Übermensch de cealaltă. Cei care vorbesc despre Hristos nu intră încă în nici o categorie. Pentru că ăştia, fără să o ştie (dar o vor afla mai tîrziu, în „ceasul biruinţei legionare”), vorbesc tot despre Căpitan. În rest, contează cine vorbeşte şi cum vorbeşte doar dacă spune ce vrem noi să spună.