*
Schmemann, Nellas, Stăniloae se
numără printre cei cîţiva teologi ortodocşi cărora le datorăm salvarea
ortodoxiei atît de la împietririle ideologice, cît şi de la înfierbîntările
gnostice, cele două căderi (de-a stînga, respectiv de-a dreapta) care, în
virtutea contribuţiei ortodocşilor înşişi, devin tot mai greu de evitat. Starea
jalnică a ortodoxiei româneşti actuale se poate explica şi prin faptul că
aceşti teologi ortodocşi nu sînt nici măcar citaţi, cît despre citiţi… [1] Dar,
pe lîngă aceştia, găsesc încurajatoare existenţa unui număr, la fel de
restrîns, de creştini catolici şi evanghelici conservatori (protestanţi, dar
mai ales neoprotestanţi). Întîlnirea cu oricare din aceştia poate fi, pentru un
creştin ortodox, cu mult mai folositoare pentru „minte, inimă şi literatură”
şi, mai ales, credinţă, decît cea cu spiritele (interesat) dilematice care ne
erodează sistematic certitudinile. Cine ştie? Poate că pentru unii evanghelici
sau catolici, teologia reformată şi cea catolică se dovedesc drumul cel mai
scurt pe unde pot ajunge la ortodoxie. Totodată, aceste teologii ne pot ajuta
pe noi să facem ca ortodoxia să nu devină pentru non-ortodocşi un drum lung de
întoarcere la vechile adrese, şi nici, pentru ortodocşi, doar o rătăcire
agreabilă prin nirvana „trăirilor”, a „stărilor” de pace realizate între
zidurile impenetrabile ale unui suflet care şi-a zidit ferestrele de la stradă
pentru a contempla mai bine frumuseţile întrezărite, atunci cînd nu sînt doar
imaginate, prin ferestrele dinspre grădină.
În acelaşi timp, întîlnirea cu
non-ortodocşii ne forţează să ne punem unele întrebări incomode, pe care altfel
am prefera să le evităm. Aceste întîlniri ne ajută să ne vedem mai bine
suficienţele şi insuficienţele, putinţele şi neputinţele. Avem astfel
posibilitatea de a ajunge la nişte răspunsuri de care, uneori, noi avem mai
multă nevoie decît ei. Răspunsuri legate nu doar strict de credinţă, ci şi de
tot ceea ce implică credinţa, adică viaţa în întregul ei. Din acest punct de
vedere, mi se pare salutar faptul că dl. Marius Cruceru, pastor baptist şi
Decan al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Emanuel din
Oradea, pune deschis problema raportului
dintre ortodoxie şi legionarism. Este un subiect a cărui discutare este cu atît
mai necesară cu cît în spaţiul ortodoxiei româneşti contemporane această
relaţie este, în genere, ignorată în mod ipocrit, uneori tratată de
circumstanţă şi în silă (concluziile fiind însoţite îndeobşte de un gest
complice cu ochiul) sau chiar celebrată în mod iresponsabil, făcînd astfel
jocul unei elite mercenare, grăbită să ne convertească la globalism şi
multiculturalism în numele „darului” sau „poverii” (lucrul depinde, ca în
sufrageria domestică, de cel la care ajunge telecomanda) „libertăţii”. [2] Am
rezerve însă în privinţa uşurinţei cu care dl. profesor Cruceru prelungeşte
responsabilitatea pentru crimele din timpul „Pogromului de la Iaşi” asupra
întregului popor român. Astfel, domnia sa pare convins de faptul că
„Românii sînt al doilea neam din istorie,
probabil, în topul celor care au omorît evrei. Ieşenilor trebuie să le fie
ruşine pînă vor recunoaşte public şi îşi vor cere iertare pentru Pogromul care
a rămas în istorie ca Pogromul de la Iaşi.” (http://mariuscruceru.ro/2010/03/20/negarea-holocaustului-p/).
Şi că
„Românul reacţionează «bine» la
ură. Dacă îi dai să toace ţigani, evrei se ordonează.” (http://mariuscruceru.ro/2010/05/01/imagini-incomode-crucea-%C8%99i-zvastica-de-pe-cununiile-lui-zelea-codreanu/#comment-26815).
Sînt de acord că violenţele
îndreptate împotriva unei categorii de oameni (etnică, socială, sau de „opţiune
sexuală”), nu pot fi nici scuzate, nici explicate. La fel ca violenţa gratuită
faţă de un om oarecare, aceasta depăşeşte puterea de înţelegere a minţii
omeneşti. Tocmai de aceea, cred că doar un astfel de tip de perplexitate în
faţa răului îl poate face pe un om cumsecade să cadă pradă unei violenţe
(verbale, din fericire) asemănătoare, atunci cînd ajunge să acuze o întreagă
populaţie, cea românească, de acţiunile criminale întreprinse pe teritoriul românesc
de trupele germane şi româneşti (subordonate celor germane) împotriva
populaţiei evreieşti. Altminteri, e greu de înţeles cum, trăind în mijlocul
unui neam atît de fioros, domnul profesor poate pronunţa nevătămat sentinţe
irevocabile.
*
Ca unul care a avut şansa de a-l întîlni pe
părintele Ghelasie de la Frăsinei, nu pot decît să confirm descrierea făcută de
dl. Florin Caragiu, atunci cînd spune că
„Părintele Ghelasie a îndemnat
mereu pe toţi să fie oameni cu conştiinţă eclezială şi liturgică, în comuniune
cu întreaga Biserică, dezvoltandu-se, in specificul traditional propriu, în
consonanţă cu Sfinţii Părinţi.”
Personal, mărturisesc că nu sînt
atît de familiarizat cu scrierile părintelui Stăniloae, şi cu atît mai puţin cu cele
ale părintelui Ghelasie, cum pare să fie dl. Caragiu. De aceea, nu pot contesta
de pe poziţii teologice concluzia entuziastă a domniei sale, atunci cînd spune
că
„Pe de altă parte, Pr. Staniloae,
ale carui cuvinte la adresa Pr. Ghelasie, spuse foarte in treacat si lipsite de
argumentatie, sînt invocate ca argument, a recunoscut ca nu a citit decat
cateva pagini din scrierile Parintelui Ghelasie, ca nu a aprofundat scrierile
lui si prin urmare nicidecum nu a fost in masura sa dea vreun verdict
argumentat. Sunt sigur că dacă Pr. Staniloae ar fi citit mai mult s-ar fi
convins de ortodoxia autentică, plină de har, a Părintelui Ghelasie. Este
adevărat că scrierile Părintelui Ghelasie nu sînt, pe alocuri, uşor de parcurs
şi de înţeles, din cauza bogăţiei de sensuri şi legături, care nu se lasă
epuizată.” (http://florincaragiu.blogspot.com/2010/03/raspuns-de-aparare.html)
Eu nu sînt chiar atît de sigur. Ţinînd
cont de atenţia acordată de dl. Caragiu argumentării în genere, precizez că îmi
bazez argumentaţia pe simţul comun: Părintele Stăniloae i-a tradus, tălmăcit,
comentat şi interpretat cam pe toţi marii mistici şi asceţi creştini răsăriteni,
de la fragmentele atribuite Sfîntului Antonie în Filocalia, la Sfîntul Simeon Noul Teolog. Mă îndoiesc că ar fi avut
nevoie de opera integrală a unui autor pentru a vedea dacă e sau nu ceva de
aprofundat acolo. Oricine a dobîndit o experienţă rezonabilă cu un anumit gen
de texte (literar, teologic, tehnic), îşi poate da seama în scurt timp dacă e
ceva sau nu într-un text ce aparţine genului respectiv. De aceea, pe cît de
respectabilă este apărarea pe care o aduce dl. Caragiu profunzimii teologice a
părintelui Ghelasie, invocînd „bogăţia de sensuri şi legături” a scrierilor sale,
pe atît de ofensatoare este ea la adresa capacităţii teologice a părintelui
Dumitru Stăniloae, care, după ce a făcut experienţa scrierilor Sfîntului
Grigorie de Nyssa ori Maxim Mărturisitorul, s-ar fi cuvenit să zăbovească mai
mult în faţa dificultăţii, „pe alocuri”, a scrierilor părintelui Ghelasie. Din
fericire, nu este totul pierdut: chiar dacă părintele Stăniloae „nicidecum nu a
fost in masura sa dea vreun verdict argumentat”, ne putem bucura de
generozitatea domnului Caragiu, care, după ce a petrecut un timp în adîncul
teologiei părintelui de la Frăsinei, este pregătit acum, este „în măsură” să ne
îmbogăţească duhovniceşte.
*
O veste pentru cei care nu văd
din diavol decît coada, vorba lui Denis de Rougemont: Diavolul nu este doar corect politic. Este şi incorect politic. Cine ştie dacă nu cumva diavolul a
inventat corectitudinea politică pentru a se putea ascunde mai bine în spatele
incorectitudinii politice? Dacă nu a condamnat comunismul în aşa fel încît a
făcut imposibilă condamnarea comunismului?
Faptul că volumul Diavolul este politic corect are ca subiect eutanasierea oamenilor trecuţi de vîrsta de 65 de ani, precum şi „avortul, distrugerea familiei nucleare, promovarea
homosexualităţii, reducerea populaţiei” (http://www.librariasophia.ro/carti-Diavolul-este-politic-corect-Savatie-Bastovoi-ierom.-so-4720.html) trebuie să aibă o legătură cu faptul că este prezentat de dl. Radu Moraru, unul
din „agenţii electorali” importanţi ai
lui Traian Băsescu, adică agentul unuia dintre principalii responsabili de
criza morală, economică şi culturală în care ne aflăm: într-adevăr, de la
avorturi la legalizarea prostituţiei, de la tratamentul cu cianuri la reducerea
pensiilor unor bătrîni şi aşa aflaţi la limita subzistenţei, nici o procedură
nu a fost ratată de oamenii în halat ai preşedintelui Băsescu. Părintele
Savatie Baştovoi a procedat bine, aşadar, invitînd un om competent, un
specialist adică, care poate vorbi despre eutanasierea României din
interiorul problemei.
Informaţii suplimentare la
şi la
NOTE:
[1]
De pildă, nici unul dintre aceştia nu a fost inclus în antologia Living
Orthodoxy in the Modern World. Orthodox Christianity and Society, (Andrew Walker, Costa
Carras, editori), apărută la St.
Vladimir’s Seminary Press în 2000 (şi, sub titlul Cum să trăim Ortodoxia astăzi, în versiune românească la editura
Sophia în 2010). Pe de altă parte, atunci cînd aceşti teologi sînt invocaţi,
pasajele respective sînt fie pur decorative, fie sînt folosite pentru a
justifica o interpretare cu care autorii respectivi nu ar fi fost de acord. Aşa se întîmplă de pildă cu un pasaj din scrierile
părintelui Schmemann citat în introducerea lucrării Encounter Between Eastern Orthodoxy and Radical Orthodoxy: Transfiguring the World Through
the Word
(editată de Adrian Pabst şi Christoph Schneider şi apărută
la Ashgate în 2009), unde aflăm că „cea mai rodnică abordare a ecumenismului din secolul XXI o putem
realiza începînd să subliniem faptul că toate denominaţiunile creştine se
confruntă cu ameninţarea comună a secularismului. Alexander Schmemann a definit
secularismul ca pe «o viziune asupra lumii şi, implicit, un mod de viaţă în
cadrul căruia toate aspectele vitale ale existenţei umane – precum familia,
educaţia, ştiinţa, activitatea profesională, arta – nu numai că nu sînt
înrădăcinate sau legate de credinţa religioasă, ci în care însăşi necesitatea
sau posibilitatea unei astfel de legături este negată. Domeniile seculare ale
vieţii sînt considerate ca fiind autonome, i.e., guvernate de propriile lor
valori, principii şi motivaţii, diferite de cele religioase»” (Encounter …, p. 2). În fapt, părintele Schmemann a subliniat
insistent faptul că această autonomie a spiritului secular are un caracter
esenţial religios, mergînd pînă acolo încît l-a numit „copilul vitreg al creştinismului”
(A. Schmemann, Pentru viaţa lumii,
EIBMBOR, 2001, p. 157.) Consider că autoritatea părintelui Schmemann a fost
invocată aici printr-un citat care exprimă trunchiat modul lui de înţelegere a
secularismului în scopul legitimării unei anumite versiuni de ecumenism.
[2]
Vezi o
abordare responsabilă a acestei relaţii la Mircea Platon, „Cum poţi fi
conservator fără să fii legionar şi fără să fii de stînga” în A treia forţă: România profundă (autori
Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, Logos, 2008), pp. 302-328. Despre presiunea de
instrumentalizare politică exercitată asupra ortodoxiei româneşti, se vorbeşte,
direct sau indirect, în întreaga lucrare. Vezi, în această privinţă, în special
articolul lui M. Platon, „Gînduri despre ortodoxul român, astăzi, în lume” (pp.
329-342). Despre răspunsurile proaste date de ortodocşii români la această
presiune (în sensul „ieşirii din istorie”), vezi, pe lîngă aceste două
articole, şi „Deasa îmbrobodire” (op. cit.,
pp. 343-348). Pentru relaţia dintre ortodoxia românească şi stat, vezi Mircea
Platon, „Dan Botta: vocaţia libertăţii cu Dumnezeu”, Convorbiri literare, decembrie 2009
