Pagini

Oameni și Locuri

luni, 21 martie 2011

Mircea Platon: În linie dreaptă



„Poţi să fii nobil şi mic în acelaşi timp,” observă Christopher Plummer într-un interviu extins despre teatru şi în particular despre Lear-ul lui Jonathan Miller (unde Plummer l-a interpretat pe Lear). [1] Cei care cred că nobleţea înseamnă maiestate iar maiestatea înseamnă grandoare probabil că habar nu au ce sunt alea, continuă actorul canadian: Lear este în fond un rege ţăran („a peasant king”), dar asta nu-l face mai puţin rege sau mai puţin nobil. Sigur, Plummer nu-i decît un actor; prin urmare nu ştie, cum ştie elita românească, că un neam merită dispreţuit mai ales pentru performanţele sale istorice modeste. Că dacă eşti mic se pişă pe tine cine vrea, după cum o lăsa să se înţeleagă H.-R. Patapievici („Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”, în Politice, Humanitas, 2002, p. 58). În primul rînd, este posibil ca pe pămînturile noastre să fi curs mai mult sînge de vrăjmaş decît urină; iar cît o fi fost urină, destulă trebuie să fi curs mai degrabă de groaza răzeşilor, decît din dispreţul faţă de ei. Iar dacă admitem că au fost şi unii care au urinat peste noi, asta nu s-a întîmplat pentru că au vrut ei şi i-am fi lăsat noi, ci pentru că au voit-o alţii. Lumea bună, neamurile mari, ne-au dat nouă şi celorlalte ţări din Est o memorabilă lecţie de nobleţe.
În continuare, am postat un fragment dintr-un text mai întins al lui Mircea Platon de unde putem înţelege, pe urmele unui conservator român de la răscrucea dintre veacurile XIX şi XX, că destinul unei ţări nu ţine de dimensiunile şi isprăvile ei istorice, ci de capacitatea şi voinţa elitei de a înţelege, reprezenta şi asuma corect realitatea ţării respective.
(Gheorghe Fedorovici)

NOTĂ:      

[1] “You can be noble and small at the same time” http://www.youtube.com/watch?v=_UWldAzUroY&feature=related . Interpretarea lui Christopher Plummer este apreciată de critici drept una de referinţă.


În linie dreaptă: Conservatorul Petru Th. Missir şi statul reprezentativ

(Capitol din cartea, în curs de apariţie, Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ. Textul integral al acestui capitol se găseşte la http://mirceaplaton.com/html/articole_missir.htm)

Ca sistem de târguială generalizată, de minciună organizată propagandistic-electoral, democraţia reprezentativă definită de Missir e inferioară Vechiului Regim.[32] Dacă singurele garanţii pe care le are poporul în faţa abuzurilor guvernanţilor sunt, în realitate, dincolo de mecanismele constituţionale care pot fi uşor corupte sau aservite puterii, tot garanţiile morale, atunci Vechiul Regim e preferabil pentru că: 1. e mai ieftin, de vreme ce nu întretine un întreg aparat de stat inutil protejării de fapt a cetăţenilor; 2. e organic legat, prin religie, de morala care garantează siguranţa cetăţeanului. Cu alte cuvinte, dacă totul se reduce la morală, atunci e mai bine ca morala să fie constitutivă şi nu adiacentă sistemului de guvernare: adică să fie un principiu de guvernare şi nu o contribuţie benevolă, personală, a unui ministru care se întâmpla să fie om cu frica lui Dumnezeu. Dacă moralitatea funcţionează ca garanţie publică de ultimă instanţă a libertăţii cetăţeanului, atunci morala nu poate fi privatizată şi nici religia interiorizată. Când “frica de Dumnezeu” e condiţie a supravieţuirii sociale, atunci cultivarea acestei virtuţi (în forme oricât de diverse confesional, dar nu adverse scopului propus) nu poate rămâne neprotejată de stat.
Dependenţa politicii de partid de accesul la surse de finanţare duce la: 1. confiscarea maşinilor electorale numite partide de către oligarhiile financiare; 2. confiscarea şi politizarea aparatului de stat de către partide, care trebuie să-şi răsplătească activiştii. Voinţa poporului e deci voinţa “claselor dirigente”, “voinţa reală a unei minorităţi”. Orice guvern e doar o formă de “consimţământ tacit la tot ce vrea acea minoritate.”[33] Controlul exercitat de oligarhie asupra partidelor se reflectă în controlul exercitat de partide asupra aparatului de stat, politizat, întesat cu oameni credincioşi, care consimt tacit la voinţa oligarhiei. Voinţa oligarhiei devine lege şi “legalitatea ajunge a fi instrument de partid”: “În ţările lipsite de un regim moral, guvernul de partid cedează trebuinţelor politice ale întreprinderii din care a ieşit şi care-l susţine până la aşa grad, încât închina acestora toate ramurile activităţii statului. Tot organismul statului funcţionează după inspiraţii politice. Aceste apucături merg câteodată atât de departe, încât chiar şi legalitatea ajunge a fi un instrument de partid. Cele mai vederate acte arbitrare, hatâruri pentru prieteni şi devotaţi, prigoniri în contra adversarilor se învelesc cu perfectă rea-credinţă în aparenţele legale, pentru ca însasi legea să servească exigenţelor politice.”[34] Lipsa unor principii clare duce la un soi de feudalism parlamentar, la crearea unei piramide de putere bazată pe loialitate jurată şefului şi nu principiilor sau naţiunii: “Din practicarea acestui sistem au derivat deocamdată următoarele consecinţe: de-o parte funcţiile statului, până la cele mai inferioare, au fost date din mână în mână ca să fie ocupate de oameni mai devotaţi aceloraşi principii – de altă parte membrii majorităţilor parlamentare, care în toate ţările uzează de influenţa ce o au asupra guvernului, au căpătat un pretext foarte bun de a impune miniştrilor pe oamenii lor, şi în fine – putinţa de a ajunge şi de a fi ţinut în slujbe şi de a avea avantaje de la stat prin asemenea mijloace a introdus în societate gustul de a se înrola în partide politice. Aceste efecte odată existând, ele devin la rândul lor cauze determinante pentru menţinerea continuă a aceleiaşi stări de lucruri.”[35] Consecinţele lor oligarhice fac din politica liberală şi din economia politică cele mai mare inamice ale “statului liberal” în întelesul lui clasic: “Existenţa unui regim de guvernământ onest, a unui regim de guvernământ bazat pe integritate şi dreptate, a unui guvern care e cu adevărat liberal în sensul dat de Guicciardini acestui termen, e cea mai bună garanţie pe care o putem avea că drepturile pe care le numim private vor fi apărate cu adevărat. Guicciardini defineşte libertatea politică drept ‘domnia legii şi a hotărârilor publice asupra poftelor indivizilor‘.”[36]
Construirea unui partid-stat clientelar şi coruperea electoratului de către stat prin mituire sunt fenomene denunţate de teoreticieni clasici ai politologiei, precum Tocqueville, Robert Michels sau Mosca, şi forme de corupţie puse în practică, cu rezultate notabile, de guvernul Laburist al lui Tony Blair în Marea Britanie,[37] şi de către diversele ramuri ale FSN – de la PDSR, la PDL - în România. În opinia lui Missir, confirmată de peisajul politic românesc (sau britanic) actual, consecinţele sunt devastatoare: 1. proliferarea unui corp de birocraţi incompetenţi şi de slujbaşi publici corupţi şi insolenţi, care ştiu că nu datorează nimic naţiunii şi că datorează totul patronilor lor; 2. demonetizarea principiilor, invocate la tot pasul şi nerespectate niciodată, dispariţia criteriilor de judecată şi selecţie, cinismul şi demagogia, în fine prăbuşirea moralităţii publice şi mai apoi, sub impactul acestei surpări, şi a moralităţii private; 3. inflaţia legislativă, motivată de neaplicarea legilor deja existente. Missir enunţă cu mare claritate: “1) Statul îsi vede serviciile sale rău îndeplinite de către nişte funcţionari care n-au avut vreme să capete cunoştinţele speciale ramurii în care servesc. Zelul funcţionarilor buni se scoboară atunci la nivelul colegilor lor şi astfel nici o ameliorare a serviciilor publice nu este cu putinţă. Legile cele mai bune pot deveni nelegiuiri \n mâinile lor. Aceasta pentru funcţionarii cari sunt cel puţin oneşti. 2) În societate se creează deprinderea de a se vorbi de principii ca de un mijloc ordinar de trai şi se încurajeaza specula neonestă. se toceşte sentimentul natural care reprobă minciuna şi astfel neonestitatea trece din politică în viaţa privată. Cuvântul nu mai este cuvânt ca odinioară. Generaţiile tinere, văzând ce întrebuintare se face cu principiile, pierd încrederea în ideile apropiate şi realizabile şi îsi caută mângâiere în utopii mai vaste. 3) Reprezentanţii naţiunii, în orele lor de cugetare la viitorul ţării şi la mandatul lor, văd că lucrurile merg tot mai rău şi fac legi peste legi ca să meargă mai bine.”[38]
Fidel întelesului şi cerinţelor statului reprezentativ, Missir nu se mulţumeşte să tragă concluzia, la modă astăzi în România, că un popor corupt va da naştere unei elite corupte şi că, deci, “avem elita pe care o merităm”. Missir arată cum poporul se căptuşeşte în cele mai multe cazuri cu elita pe care nu o merită. Cu o elită care ajunge la putere datorită voinţei unei minorităţi capabile, sub masca “voinţei populare”, să influenţeze, falsifice şi chiar neglijeze voinţa unui popor şi interesele reale ale unei societăţi. Missir arată cum elita politică poate să nu reprezinte poporul. Dar o elită are nu doar rolul de a reprezenta poporul, ci şi de a reprezenta, de a întruchipa anumite valori, poporului. Elita reprezintă un popor doar în măsura în care îi reprezintă valorile, doar în măsura în care, asemenea lui Moise care îi mustra pe evrei că au uitat de Dumnezeu şi se închina la Viţelul de Aur, îsi respectă funcţia profetică: aceea de a-i aminti poporului de adevăr. Elita reprezintă adevărul unui popor şi îi reprezintă poporului adevărul, atunci când poporul l-a uitat şi decade. “Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi consecinţa neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte”, scrie Mihai Eminescu.[39]
Missir e conştient de acest lucru şi, de aceea, ajungând la concluzia că îmbunatatirea situaţiei din România nu se va face pe cale de inflaţie legislativă după modele împrumutate, ci doar “printr-o practică onestă îndelungata”[40], refuză să tragă concluzia atât de la modă astăzi, mai ales în mediile dominate de ideea chietistă a “bisericii interioare”, cum că trebuie să aşteptăm pentru ca schimbarea să vină “din interior” şi de la popor. Argumentul acesta e bazat pe  ideea că, de vreme ce elita coruptă e expresia poporului corupt, singura metodă de a schimba elita e să schimbăm, din interior, poporul. Până atunci, putem sta liniştiţi în cinismul şi relativismul nostru justificat de context. Dar, se poate răspunde, din moment ce mica noastră ticăloşie, personală, e justificată de marea ticăloşie generalizată, din moment ce socializăm răul, cum de privatizăm virtutea? Din moment ce recunoaştem existenţa unor condiţii de viaţă care justifică oarecum sau acordă circumstanţe atenuante răului, ticăloşiei, oportunismului, furtului, atunci de ce nu recunoaştem că există anumite circumstanţe care pot ajuta la dospirea binelui. De ce nu identificăm acele circumstanţe şi de ce nu încercam să îmbunatatim orizontul social care colorează libertatea noastră?  În mod paradoxal, “interiorizarea” religiei şi a moralei nu a dus la reglementarea mai justă, mai consecventă şi mai energică a spaţiului public, ci a spaţiului privat. Politica neoliberală de astăzi nu a evacuat religia şi morala din spaţiul public pentru a putea veghea mai eficient-neutru la ordinea publică. Haosul şi corupţia publice sunt acompaniate de legiferarea din ce în ce mai intruzivă a “interiorului” persoanei. Corupţia de stat şi corporată rămâne necombătută, în schimb se combat bancurile “xenofobe” şi “intoleranţa”, sau se supraveghează cu mijloace poliţieneşti raporturile dintre părinţi şi copii, sau predicile din biserici. Neutralizarea spaţiului public nu a avut ca urmare normalizarea lui, tot aşa după cum eliminarea din spaţiul public a elitelor interbelice (intelectuale, profesionale, ţărăneşti, bisericeşti) nu a avut drept scop construirea unei “societăţi mai bune şi mai drepte”, ci pur şi simplu uciderea acelor elite. Hristos nu a fost răstignit în mijlocul, ci în afara cetăţii, separat de ea. Neoconservatorii/neoliberalii de astăzi par a fi abandonat complet noţiunea de “ordine publică” şi datoria statului de a apăra, chiar şi cu preţul “ipocriziei”, această ordine. Ordinea e “interiorizată” doar pentru a oferi statului şi elitelor de putere pretext de intruziune în sufletul omului.
Missir, de exemplu, refuza să aştepte schimbarea din interior a poporului şi atribuia elitei sarcina de a deschide drumul, de a da un exemplu de onestitate, de a crea un cadru, de a furniza un model de abnegaţie, având în vedere că oricum oamenii elitelor sunt mai vizibili. Nu e ciudat cum aceeaşi oameni care argumentează că morala şi legea, că păcatul şi infracţiunea sunt două lucruri diferite, că aşadar viciile private nu au influenţă asupra (i)moralităţii publice, şi că deci nu poţi legifera chestiuni de morală, îsi justifică mai apoi putreziciunea publică prin putreziciunea privată a cetăţenilor care i-au votat şi pe care se presupune că îi reprezintă? Dacă bordelul interior nu are legătură cu sublima moralitate publică neoliberală, atunci de ce elitele îsi scuză sau îsi găsesc argaţi care să le scuze turpitudinea publică prin turpitudinea privată a cetăţenilor? Turpitudinea privată, ascunsă, a cetăţenilor, nu îi dezleagă pe membrii elitei de datoria de a întruchipa un mod de viaţă exemplar.[41]
Missir e conştient de această misiune, de această datorie. El judecă elita de putere (politică, economică sau culturală) nu din perspectiva calităţii poporului, ci din perspectiva datoriei pe care o are o elită de a întruchipa anumite valori. Elita, de exemplu, trebuie să dea pildă de ceea ce Missir numea “practică onestă îndelungata”. Orice amânare a îndeplinirii acestei îndatoriri din raţiuni de contemplare a schimbării din interior a poporului e ilegitimă. Regenerarea trebuie să vină şi de “sus în jos”: prin exemplu personal, nu prin inginerie socială. Dacă evoluţia, prefacerea, unei societăţi trebuie să fie organică, datoria morală a elitelor reprezentative e stringentă şi imediată. Fără sensul datoriei morale urgente nu există evoluţie organică, ci doar “anarho-tiranie” (Sam Francis). Pentru conservatorii României monarhice, moderaţia politică era condiţionată de fermitate morală. Pentru “dreapta” elitei româneşti post-comuniste, radicalismul politic – proiectul de “modernizare” a statului, de transformare a lui în “stat minimal” – e cuplat cu oportunismul moral, cu acceptarea corupţiei partizane, cu instrumentalizarea statului în scopuri partizane. “Moderaţia” morală e justificată prin radicalismul politic, când de fapt realismul politic ar trebui să meargă mână în mână cu fermitatea morală. Missir însa arată clar că adevărata “moderaţie” constă în realism, în grijă faţă de context, nu în amânarea datoriei morale. Cu alte cuvinte, conservatorismul înseamna să ai tăria de caracter de a adapta, de a traduce modernitatea în termeni româneşti. Falsul conservatorism de astăzi are doar josnicia de a fi atât de corupt încât să traducă România în termenii unei (post)modernităţi global-bursiere.[42] Şi să mai ia şi comision. În loc să fie îngaduitori cu România şi severi cu ei însisi, conducătorii noştri de astăzi – de “dreapta” - sunt nemiloşi cu România şi indulgenţi cu ei însisi. O adevărată sensibilitate conservatoare cuplează organicismul politic de jos în sus cu fermitatea morală de sus în jos. Cu alte cuvinte, elita reprezintă poporul şi dă exemplu poporului. La noi, astăzi, elita se reprezintă pe sine şi corupe poporul. Missir e ferm în această privinţă, a urgenţei datoriei morale a elitei: “Trebuie oare ca lumea să aştepte ca o asemenea schimbare a moravurilor publice să se întâmple de la sine, până când curentul de regenerare va pătrunde din jos în sus, ca un rezultat îndepartat al răspândirii culturii? Credem că nu va fi nimeni care să prefere a lăsa această misiune unui viitor îndepartat, când ea poate începe a se îndeplini, în mod foarte energic, chiar sub ochii noştri, însa din sus în jos.”[43]
Soluţia preconizată de Missir pentru reformarea democraţiei reprezentative în România constă în reaşezarea vieţii politice româneşti pe baze cât mai apropiate de nişte criterii sigure şi larg consimţite de selecţie, pe competenţă şi onestitate. Dar Missir e deosebit de clar în a preciza că această competenţă nu se dovedeşte prin mijloace propagandistice în timpul campaniei electorale. Psihologia procesului electoral modern tinde să asimileze momentul selecţiei momentului alegerii, să apropie momentul deciziei de a vota pentru un candidat sau altul de momentul votului propriu-zis. De aici, de exemplu, bombardamentul mediatic partizan pe ultima sută de metri dinaintea scrutinului. Acest lucru se petrece doar datorită faptului că alegătorii şi aleşii nu au în comun, în genere, decât comunitatea mediatică, vecinătatea virtuală ţesută de campania electorală.  Ubicuitatea de campanie a candidatului e menită să creeze o vecinătate, o intimitate chiar, virtuală cu alegătorii. O uniune care se dizolvă imediat după alegeri.
(Mircea Platon)

NOTE:

[32]    Eminescu era şi el de aceeaşi părere. Vezi “În şedinţa adunării...” (Timpul, 28 mai 1880), Opere politice, II, 437-439.

[33]    Missir, Scrieri literare şi politice, 215. Missir îmi aminteşte aici de critica pe care o făcea Mosca “relelor parlamentarismului” pentru că ambii l-au citit pe Prins. Vezi Gaetano Mosca, The Ruling Class (Elementi di Scienza Politica), trad. Hannah D. Kahn, ed. Arthur Livingston, New York, McGraw-Hill, 1939,260-261.

[34]    Missir, Scrieri literare şi politice, 200.

[35]    Missir, Scrieri literare şi politice, 23.

[36]    Mosca, The Ruling Class, 130. Pentru o analiză a modului în care statul modern nu cere doar obedienţă, ci întelegere, aprobare şi colaborare benevolă de la cetăţeni, precum şi pentru modul în care această “democratizare” a dus la o creştere a activităţilor manageriale, de inginerie socială, ale statului, vezi John Plamenatz, Democracy and Illusion: An Examination of Certain Aspects of Modern Democratic Theory, London, Longman, 1973, 52-92. Altminteri, Plamenatz, un boier balcanic anglofil, era un “cold-warrior” şi un anti-marxist.

[37]    James Slack, “How Labour threw open doors to mass migration in secret plot to make a multicultural UK”, Daily Mail, 10 februarie 2010 (http://www.dailymail.co.uk/news/article-1249797/Labour-threw-open-doors-mass-migration-secret-plot-make-multicultural-UK.html).

[38]    Missir, Scrieri literare şi politice, 24-25.

[39]    Mihai Eminescu, “Patologia societăţii noastre” (Timpul, 4 ianuarie 1881), Opere politice, II,177.

[40]    Missir, Scrieri literare şi politice, 25.

[41]    De exemplu, faptul că un preşedinte are sau nu amantă, sau că un ambasador teolog şef de facţiune creştin-democrată se scaldă în jacuzzi pe banii contribuabililor cu alt membru al corpului diplomatic. Ce putem spune de faptul că Teodor Baconsky, de exemplu, lansează o fundaţie creştin-democrată dar afirmă că “visează la o elită amorală”? Dau acest citat pentru că nu ştiu ca dl Baconsky să se fi dezis vreodată de aceste afirmaţii. În aceste condiţii, ele rămân ca monument al amoralităţii şi cinismului elitei româneşti actuale. Vezi Teodor Baconsky, "Acţiunea indirectă"Dilema veche, 22 octombrie 2009; "Titanic Vals"Cotidianul, 26 iunie 2008.

[42]    Vezi, la dreapta neoliberală, sloganurile globaliste proferate de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică în Reconstrucţia dreptei (Bucureşti, Humanitas, 2009). Pe de altă parte, Călin Georgescu, “viitorul prim-ministru distributist" al României care reuşeşte să promită şi scăderea taxelor şi “welfare state” în acelaşi timp, afirma într-un interviu realizat de Neptun TV că: “Poporul român trebuie iubit ca să fie schimbat.” Aşadar, după reeducarea dureroasă (“terapie de şoc”) la care ne-au supus cominterniştii şi neocominterniştii – care au vrut să ne schimbe ca să ne poată iubi - , dl Georgescu declară că ne iubeşte ca să ne poată schimba. Judecând după sinistrul ton neomalthusian al dlui Georgescu şi după “soluţiile” sale tehnocratic-globaliste, nu ar putea fi validat ca “distributist”. Pentru dl Georgescu, omul e o problemă, o durere de cap a cărei soluţie e “Ştiinţa”. Pentru distributişti e mai degrabă invers: ceea ce a rămas de apărat e omul, nu raţiunea instrumentală. Între ideile dlui Georgescu şi distributism e o diferenţă la fel de mare ca între, să zicem, Ovidiu Hurduzeu şi un profesor la Stanford. Neoliberalii au, faţă de dl Georgescu, avantajul consecvenţei: fiind scientişti, se bizuie pe faptul că ştiinţa va rezolva problema alimentaţiei prin cultivarea de OMG. Deci neomalthusianismul rămâne fără obiect. Dl Georgescu însa, a cărui poziţie faţă de Organismele Modificate Genetic e nebuloasă, combină optimismul scientist cu pesimismul politic neomalthusian care vede în "ştiinţă" doar un mod de auster de administrare a "maselor", nu şi un mod de a ne asigura "consumul" şi "creşterea economică nelimitată", aşa cum o fac neoliberalii. Nici creşterea infinită a neoliberalilor, nici scientismul de carantină tehnocratică al dlui Georgescu nu ţin cont de persoană şi deci nu sunt de dorit.

[43]    Missir, Scrieri literare şi politice, 206.