„Poţi să fii nobil şi mic în
acelaşi timp,” observă Christopher Plummer într-un interviu extins despre
teatru şi în particular despre Lear-ul
lui Jonathan Miller (unde Plummer l-a interpretat pe Lear). [1] Cei care cred că nobleţea înseamnă
maiestate iar maiestatea înseamnă grandoare probabil că habar nu au ce sunt
alea, continuă actorul canadian: Lear este în fond un rege ţăran („a peasant king”), dar asta nu-l face mai puţin rege sau mai
puţin nobil. Sigur, Plummer nu-i decît un actor; prin urmare nu ştie, cum ştie
elita românească, că un neam merită dispreţuit mai ales pentru performanţele
sale istorice modeste. Că dacă eşti mic se pişă pe tine cine vrea, după cum o
lăsa să se înţeleagă H.-R. Patapievici („Toată istoria, mereu, peste noi a
urinat cine a vrut”, în Politice,
Humanitas, 2002, p. 58). În primul rînd, este posibil ca pe pămînturile noastre
să fi curs mai mult sînge de vrăjmaş decît urină; iar cît o fi fost urină,
destulă trebuie să fi curs mai degrabă de groaza răzeşilor, decît din dispreţul faţă de ei. Iar dacă admitem că au fost şi
unii care au urinat peste noi, asta nu s-a întîmplat pentru că au vrut ei şi
i-am fi lăsat noi, ci pentru că au voit-o alţii. Lumea bună, neamurile mari,
ne-au dat nouă şi celorlalte ţări din Est o memorabilă lecţie de nobleţe.
În continuare, am postat un
fragment dintr-un text mai întins al lui Mircea Platon de unde putem înţelege,
pe urmele unui conservator român de la răscrucea dintre veacurile XIX şi XX, că
destinul unei ţări nu ţine de dimensiunile şi isprăvile ei istorice, ci de capacitatea
şi voinţa elitei de a înţelege, reprezenta şi asuma corect realitatea ţării
respective.
(Gheorghe Fedorovici)
NOTĂ:
[1] “You can be noble and small at the same time” http://www.youtube.com/watch?v=_UWldAzUroY&feature=related
. Interpretarea lui Christopher Plummer este apreciată de
critici drept una de referinţă.
În linie dreaptă: Conservatorul Petru Th. Missir şi
statul reprezentativ
(Capitol din cartea, în curs de
apariţie, Conştiinţa
naţională şi statul reprezentativ. Textul integral al acestui capitol se găseşte la http://mirceaplaton.com/html/articole_missir.htm)
Ca sistem de târguială generalizată,
de minciună organizată propagandistic-electoral, democraţia reprezentativă
definită de Missir e inferioară Vechiului Regim.[32] Dacă singurele garanţii pe care le
are poporul în faţa abuzurilor guvernanţilor sunt, în realitate, dincolo de
mecanismele constituţionale care pot fi uşor corupte sau aservite puterii, tot
garanţiile morale, atunci Vechiul Regim e preferabil pentru că: 1. e mai
ieftin, de vreme ce nu întretine un întreg aparat de stat inutil protejării de
fapt a cetăţenilor; 2. e organic legat, prin religie, de morala care garantează
siguranţa cetăţeanului. Cu alte cuvinte, dacă totul se reduce la morală, atunci
e mai bine ca morala să fie constitutivă şi nu adiacentă sistemului de
guvernare: adică să fie un principiu de guvernare şi nu o contribuţie benevolă,
personală, a unui ministru care se întâmpla să fie om cu frica lui Dumnezeu.
Dacă moralitatea funcţionează ca garanţie publică de ultimă instanţă a libertăţii
cetăţeanului, atunci morala nu poate fi privatizată şi nici religia
interiorizată. Când “frica de Dumnezeu” e condiţie a supravieţuirii sociale,
atunci cultivarea acestei virtuţi (în forme oricât de diverse confesional, dar
nu adverse scopului propus) nu poate rămâne neprotejată de stat.
Dependenţa politicii de partid de
accesul la surse de finanţare duce la: 1. confiscarea maşinilor electorale
numite partide de către oligarhiile financiare; 2. confiscarea şi politizarea
aparatului de stat de către partide, care trebuie să-şi răsplătească
activiştii. Voinţa poporului e deci voinţa “claselor dirigente”, “voinţa reală
a unei minorităţi”. Orice guvern e doar o formă de “consimţământ tacit la tot
ce vrea acea minoritate.”[33] Controlul exercitat de oligarhie
asupra partidelor se reflectă în controlul exercitat de partide asupra
aparatului de stat, politizat, întesat cu oameni credincioşi, care consimt
tacit la voinţa oligarhiei. Voinţa oligarhiei devine lege şi “legalitatea
ajunge a fi instrument de partid”: “În ţările lipsite de un regim moral,
guvernul de partid cedează trebuinţelor politice ale întreprinderii din care a
ieşit şi care-l susţine până la aşa grad, încât închina acestora toate ramurile
activităţii statului. Tot organismul statului funcţionează după inspiraţii
politice. Aceste apucături merg câteodată atât de departe, încât chiar şi
legalitatea ajunge a fi un instrument de partid. Cele mai vederate acte arbitrare,
hatâruri pentru prieteni şi devotaţi, prigoniri în contra adversarilor se
învelesc cu perfectă rea-credinţă în aparenţele legale, pentru ca însasi legea
să servească exigenţelor politice.”[34] Lipsa unor principii clare duce la
un soi de feudalism parlamentar, la crearea unei piramide de putere bazată pe
loialitate jurată şefului şi nu principiilor sau naţiunii: “Din practicarea
acestui sistem au derivat deocamdată următoarele consecinţe: de-o parte
funcţiile statului, până la cele mai inferioare, au fost date din mână în mână
ca să fie ocupate de oameni mai devotaţi aceloraşi principii – de altă parte
membrii majorităţilor parlamentare, care în toate ţările uzează de influenţa ce
o au asupra guvernului, au căpătat un pretext foarte bun de a impune
miniştrilor pe oamenii lor, şi în fine – putinţa de a ajunge şi de a fi ţinut
în slujbe şi de a avea avantaje de la stat prin asemenea mijloace a introdus în
societate gustul de a se înrola în partide politice. Aceste efecte odată
existând, ele devin la rândul lor cauze determinante pentru menţinerea continuă
a aceleiaşi stări de lucruri.”[35] Consecinţele lor oligarhice fac din
politica liberală şi din economia politică cele mai mare inamice ale “statului
liberal” în întelesul lui clasic: “Existenţa unui regim de guvernământ onest, a
unui regim de guvernământ bazat pe integritate şi dreptate, a unui guvern care
e cu adevărat liberal în sensul dat de Guicciardini acestui termen, e cea mai
bună garanţie pe care o putem avea că drepturile pe care le numim private vor
fi apărate cu adevărat. Guicciardini defineşte libertatea politică drept
‘domnia legii şi a hotărârilor publice asupra poftelor indivizilor‘.”[36]
Construirea unui partid-stat
clientelar şi coruperea electoratului de către stat prin mituire sunt fenomene
denunţate de teoreticieni clasici ai politologiei, precum Tocqueville, Robert
Michels sau Mosca, şi forme de corupţie puse în practică, cu rezultate
notabile, de guvernul Laburist al lui Tony Blair în Marea Britanie,[37] şi de către diversele ramuri ale
FSN – de la PDSR, la PDL - în România. În opinia lui Missir, confirmată de
peisajul politic românesc (sau britanic) actual, consecinţele sunt
devastatoare: 1. proliferarea unui corp de birocraţi incompetenţi şi de
slujbaşi publici corupţi şi insolenţi, care ştiu că nu datorează nimic naţiunii
şi că datorează totul patronilor lor; 2. demonetizarea principiilor, invocate
la tot pasul şi nerespectate niciodată, dispariţia criteriilor de judecată şi
selecţie, cinismul şi demagogia, în fine prăbuşirea moralităţii publice şi mai
apoi, sub impactul acestei surpări, şi a moralităţii private; 3. inflaţia
legislativă, motivată de neaplicarea legilor deja existente. Missir enunţă cu
mare claritate: “1) Statul îsi vede serviciile sale rău îndeplinite de către
nişte funcţionari care n-au avut vreme să capete cunoştinţele speciale ramurii
în care servesc. Zelul funcţionarilor buni se scoboară atunci la nivelul
colegilor lor şi astfel nici o ameliorare a serviciilor publice nu este cu
putinţă. Legile cele mai bune pot deveni nelegiuiri \n mâinile lor. Aceasta
pentru funcţionarii cari sunt cel puţin oneşti. 2) În societate se creează
deprinderea de a se vorbi de principii ca de un mijloc ordinar de trai şi se
încurajeaza specula neonestă. se toceşte sentimentul natural care reprobă
minciuna şi astfel neonestitatea trece din politică în viaţa privată. Cuvântul
nu mai este cuvânt ca odinioară. Generaţiile tinere, văzând ce întrebuintare se
face cu principiile, pierd încrederea în ideile apropiate şi realizabile şi îsi
caută mângâiere în utopii mai vaste. 3) Reprezentanţii naţiunii, în orele lor
de cugetare la viitorul ţării şi la mandatul lor, văd că lucrurile merg tot mai
rău şi fac legi peste legi ca să meargă mai bine.”[38]
Fidel întelesului şi cerinţelor
statului reprezentativ, Missir nu se mulţumeşte să tragă concluzia, la modă
astăzi în România, că un popor corupt va da naştere unei elite corupte şi că,
deci, “avem elita pe care o merităm”. Missir arată cum poporul se căptuşeşte în
cele mai multe cazuri cu elita pe care nu o merită. Cu o elită care ajunge la
putere datorită voinţei unei minorităţi capabile, sub masca “voinţei populare”,
să influenţeze, falsifice şi chiar neglijeze voinţa unui popor şi interesele
reale ale unei societăţi. Missir arată cum elita politică poate să nu
reprezinte poporul. Dar o elită are nu doar rolul de a reprezenta poporul, ci
şi de a reprezenta, de a întruchipa anumite valori, poporului. Elita reprezintă
un popor doar în măsura în care îi reprezintă valorile, doar în măsura în care,
asemenea lui Moise care îi mustra pe evrei că au uitat de Dumnezeu şi se
închina la Viţelul de Aur, îsi respectă funcţia profetică: aceea de a-i aminti
poporului de adevăr. Elita reprezintă adevărul unui popor şi îi reprezintă
poporului adevărul, atunci când poporul l-a uitat şi decade. “Alterarea
moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi
consecinţa neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statului
slăbeşte”, scrie Mihai Eminescu.[39]
Missir e conştient de acest lucru
şi, de aceea, ajungând la concluzia că îmbunatatirea situaţiei din România nu
se va face pe cale de inflaţie legislativă după modele împrumutate, ci doar
“printr-o practică onestă îndelungata”[40], refuză să tragă concluzia atât de la
modă astăzi, mai ales în mediile dominate de ideea chietistă a “bisericii
interioare”, cum că trebuie să aşteptăm pentru ca schimbarea să vină “din
interior” şi de la popor. Argumentul acesta e bazat pe ideea că, de
vreme ce elita coruptă e expresia poporului corupt, singura metodă de a schimba
elita e să schimbăm, din interior, poporul. Până atunci, putem sta liniştiţi în
cinismul şi relativismul nostru justificat de context. Dar, se poate răspunde,
din moment ce mica noastră ticăloşie, personală, e justificată de marea
ticăloşie generalizată, din moment ce socializăm răul, cum de privatizăm
virtutea? Din moment ce recunoaştem existenţa unor condiţii de viaţă care
justifică oarecum sau acordă circumstanţe atenuante răului, ticăloşiei,
oportunismului, furtului, atunci de ce nu recunoaştem că există anumite
circumstanţe care pot ajuta la dospirea binelui. De ce nu identificăm acele
circumstanţe şi de ce nu încercam să îmbunatatim orizontul social care colorează
libertatea noastră? În mod paradoxal, “interiorizarea” religiei şi a
moralei nu a dus la reglementarea mai justă, mai consecventă şi mai energică a
spaţiului public, ci a spaţiului privat. Politica neoliberală de astăzi nu a
evacuat religia şi morala din spaţiul public pentru a putea veghea mai
eficient-neutru la ordinea publică. Haosul şi corupţia publice sunt acompaniate
de legiferarea din ce în ce mai intruzivă a “interiorului” persoanei. Corupţia
de stat şi corporată rămâne necombătută, în schimb se combat bancurile
“xenofobe” şi “intoleranţa”, sau se supraveghează cu mijloace poliţieneşti
raporturile dintre părinţi şi copii, sau predicile din biserici. Neutralizarea
spaţiului public nu a avut ca urmare normalizarea lui, tot aşa după cum
eliminarea din spaţiul public a elitelor interbelice (intelectuale,
profesionale, ţărăneşti, bisericeşti) nu a avut drept scop construirea unei
“societăţi mai bune şi mai drepte”, ci pur şi simplu uciderea acelor elite.
Hristos nu a fost răstignit în mijlocul, ci în afara cetăţii, separat de ea.
Neoconservatorii/neoliberalii de astăzi par a fi abandonat complet noţiunea de
“ordine publică” şi datoria statului de a apăra, chiar şi cu preţul
“ipocriziei”, această ordine. Ordinea e “interiorizată” doar pentru a oferi
statului şi elitelor de putere pretext de intruziune în sufletul omului.
Missir, de exemplu, refuza să
aştepte schimbarea din interior a poporului şi atribuia elitei sarcina de a
deschide drumul, de a da un exemplu de onestitate, de a crea un cadru, de a
furniza un model de abnegaţie, având în vedere că oricum oamenii elitelor sunt
mai vizibili. Nu e ciudat cum aceeaşi oameni care argumentează că morala şi
legea, că păcatul şi infracţiunea sunt două lucruri diferite, că aşadar viciile
private nu au influenţă asupra (i)moralităţii publice, şi că deci nu poţi
legifera chestiuni de morală, îsi justifică mai apoi putreziciunea publică prin
putreziciunea privată a cetăţenilor care i-au votat şi pe care se presupune că
îi reprezintă? Dacă bordelul interior nu are legătură cu sublima moralitate
publică neoliberală, atunci de ce elitele îsi scuză sau îsi găsesc argaţi care
să le scuze turpitudinea publică prin turpitudinea privată a cetăţenilor?
Turpitudinea privată, ascunsă, a cetăţenilor, nu îi dezleagă pe membrii elitei
de datoria de a întruchipa un mod de viaţă exemplar.[41]
Missir e conştient de această
misiune, de această datorie. El judecă elita de putere (politică, economică sau
culturală) nu din perspectiva calităţii poporului, ci din perspectiva datoriei
pe care o are o elită de a întruchipa anumite valori. Elita, de exemplu,
trebuie să dea pildă de ceea ce Missir numea “practică onestă îndelungata”.
Orice amânare a îndeplinirii acestei îndatoriri din raţiuni de contemplare a
schimbării din interior a poporului e ilegitimă. Regenerarea trebuie să vină şi
de “sus în jos”: prin exemplu personal, nu prin inginerie socială. Dacă
evoluţia, prefacerea, unei societăţi trebuie să fie organică, datoria morală a
elitelor reprezentative e stringentă şi imediată. Fără sensul datoriei morale
urgente nu există evoluţie organică, ci doar “anarho-tiranie” (Sam Francis).
Pentru conservatorii României monarhice, moderaţia politică era condiţionată de
fermitate morală. Pentru “dreapta” elitei româneşti post-comuniste,
radicalismul politic – proiectul de “modernizare” a statului, de transformare a
lui în “stat minimal” – e cuplat cu oportunismul moral, cu acceptarea corupţiei
partizane, cu instrumentalizarea statului în scopuri partizane. “Moderaţia”
morală e justificată prin radicalismul politic, când de fapt realismul politic
ar trebui să meargă mână în mână cu fermitatea morală. Missir însa arată clar
că adevărata “moderaţie” constă în realism, în grijă faţă de context, nu în
amânarea datoriei morale. Cu alte cuvinte, conservatorismul înseamna să ai
tăria de caracter de a adapta, de a traduce modernitatea în termeni româneşti.
Falsul conservatorism de astăzi are doar josnicia de a fi atât de corupt încât
să traducă România în termenii unei (post)modernităţi global-bursiere.[42] Şi să mai ia şi comision. În loc să
fie îngaduitori cu România şi severi cu ei însisi, conducătorii noştri de
astăzi – de “dreapta” - sunt nemiloşi cu România şi indulgenţi cu ei însisi. O
adevărată sensibilitate conservatoare cuplează organicismul politic de jos în
sus cu fermitatea morală de sus în jos. Cu alte cuvinte, elita reprezintă
poporul şi dă exemplu poporului. La noi, astăzi, elita se reprezintă pe sine şi
corupe poporul. Missir e ferm în această privinţă, a urgenţei datoriei morale a
elitei: “Trebuie oare ca lumea să aştepte ca o asemenea schimbare a moravurilor
publice să se întâmple de la sine, până când curentul de regenerare va pătrunde
din jos în sus, ca un rezultat îndepartat al răspândirii culturii? Credem că nu
va fi nimeni care să prefere a lăsa această misiune unui viitor îndepartat,
când ea poate începe a se îndeplini, în mod foarte energic, chiar sub ochii
noştri, însa din sus în jos.”[43]
Soluţia preconizată de Missir
pentru reformarea democraţiei reprezentative în România constă în reaşezarea
vieţii politice româneşti pe baze cât mai apropiate de nişte criterii sigure şi
larg consimţite de selecţie, pe competenţă şi onestitate. Dar Missir e deosebit
de clar în a preciza că această competenţă nu se dovedeşte prin mijloace
propagandistice în timpul campaniei electorale. Psihologia procesului electoral
modern tinde să asimileze momentul selecţiei momentului alegerii, să apropie
momentul deciziei de a vota pentru un candidat sau altul de momentul votului
propriu-zis. De aici, de exemplu, bombardamentul mediatic partizan pe ultima
sută de metri dinaintea scrutinului. Acest lucru se petrece doar datorită
faptului că alegătorii şi aleşii nu au în comun, în genere, decât comunitatea
mediatică, vecinătatea virtuală ţesută de campania
electorală. Ubicuitatea de campanie a candidatului e menită să
creeze o vecinătate, o intimitate chiar, virtuală cu alegătorii. O uniune care
se dizolvă imediat după alegeri.
(Mircea Platon)
NOTE:
[32] Eminescu era şi el de aceeaşi
părere. Vezi “În şedinţa adunării...” (Timpul, 28 mai 1880), Opere
politice, II, 437-439.
[33] Missir, Scrieri literare şi politice, 215. Missir îmi aminteşte aici de critica pe care o făcea Mosca “relelor parlamentarismului” pentru că ambii l-au citit pe Prins. Vezi Gaetano Mosca, The Ruling Class (Elementi di Scienza Politica), trad. Hannah D. Kahn, ed. Arthur Livingston, New York, McGraw-Hill, 1939,260-261.
[34] Missir, Scrieri literare şi politice, 200.
[35] Missir, Scrieri literare şi politice, 23.
[36] Mosca, The Ruling Class, 130. Pentru o analiză a modului în care statul modern nu cere doar obedienţă, ci întelegere, aprobare şi colaborare benevolă de la cetăţeni, precum şi pentru modul în care această “democratizare” a dus la o creştere a activităţilor manageriale, de inginerie socială, ale statului, vezi John Plamenatz, Democracy and Illusion: An Examination of Certain Aspects of Modern Democratic Theory, London, Longman, 1973, 52-92. Altminteri, Plamenatz, un boier balcanic anglofil, era un “cold-warrior” şi un anti-marxist.
[37] James Slack, “How Labour threw open doors to mass migration in secret plot to make a multicultural UK”, Daily Mail, 10 februarie 2010 (http://www.dailymail.co.uk/news/article-1249797/Labour-threw-open-doors-mass-migration-secret-plot-make-multicultural-UK.html).
[38] Missir, Scrieri literare şi politice, 24-25.
[39] Mihai Eminescu, “Patologia societăţii noastre” (Timpul, 4 ianuarie 1881), Opere politice, II,177.
[40] Missir, Scrieri literare şi politice, 25.
[41] De exemplu, faptul că un preşedinte are sau nu amantă, sau că un ambasador teolog şef de facţiune creştin-democrată se scaldă în jacuzzi pe banii contribuabililor cu alt membru al corpului diplomatic. Ce putem spune de faptul că Teodor Baconsky, de exemplu, lansează o fundaţie creştin-democrată dar afirmă că “visează la o elită amorală”? Dau acest citat pentru că nu ştiu ca dl Baconsky să se fi dezis vreodată de aceste afirmaţii. În aceste condiţii, ele rămân ca monument al amoralităţii şi cinismului elitei româneşti actuale. Vezi Teodor Baconsky, "Acţiunea indirectă", Dilema veche, 22 octombrie 2009; "Titanic Vals", Cotidianul, 26 iunie 2008.
[42] Vezi, la dreapta neoliberală, sloganurile globaliste proferate de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică în Reconstrucţia dreptei (Bucureşti, Humanitas, 2009). Pe de altă parte, Călin Georgescu, “viitorul prim-ministru distributist" al României care reuşeşte să promită şi scăderea taxelor şi “welfare state” în acelaşi timp, afirma într-un interviu realizat de Neptun TV că: “Poporul român trebuie iubit ca să fie schimbat.” Aşadar, după reeducarea dureroasă (“terapie de şoc”) la care ne-au supus cominterniştii şi neocominterniştii – care au vrut să ne schimbe ca să ne poată iubi - , dl Georgescu declară că ne iubeşte ca să ne poată schimba. Judecând după sinistrul ton neomalthusian al dlui Georgescu şi după “soluţiile” sale tehnocratic-globaliste, nu ar putea fi validat ca “distributist”. Pentru dl Georgescu, omul e o problemă, o durere de cap a cărei soluţie e “Ştiinţa”. Pentru distributişti e mai degrabă invers: ceea ce a rămas de apărat e omul, nu raţiunea instrumentală. Între ideile dlui Georgescu şi distributism e o diferenţă la fel de mare ca între, să zicem, Ovidiu Hurduzeu şi un profesor la Stanford. Neoliberalii au, faţă de dl Georgescu, avantajul consecvenţei: fiind scientişti, se bizuie pe faptul că ştiinţa va rezolva problema alimentaţiei prin cultivarea de OMG. Deci neomalthusianismul rămâne fără obiect. Dl Georgescu însa, a cărui poziţie faţă de Organismele Modificate Genetic e nebuloasă, combină optimismul scientist cu pesimismul politic neomalthusian care vede în "ştiinţă" doar un mod de auster de administrare a "maselor", nu şi un mod de a ne asigura "consumul" şi "creşterea economică nelimitată", aşa cum o fac neoliberalii. Nici creşterea infinită a neoliberalilor, nici scientismul de carantină tehnocratică al dlui Georgescu nu ţin cont de persoană şi deci nu sunt de dorit.