Introducere:
semnul smereniei
Am început să înţelegem că această criză cu care
ne confruntăm nu este în primul rând ecologică; într-adevăr, ea are mai puţin
de a face cu mediul natural şi mai mult cu spiritualitatea şi icoanele. Este o
criză legată de modul în care vedem sau ne imaginăm lumea. Ne trebuie o nouă
viziune asupra lumii dacă ne rugăm pentru „un cer nou şi un pământ nou”
(Apocalipsa 21:1).[2] În mod surprinzător, dacă
suntem sinceri cu privire la sarcina care ne încearcă, atunci şi Pământul
acesta va sărbători; atunci şi Pământul va conlucra la propria sa înnoire. După
cum a declarat Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu împreună cu fostul
papă Ioan Paul al II-lea la Veneţia (în 2002):
„Nu este prea târziu. Lumea lui Dumnezeu are
puteri incredibile de vindecare. În cursul unei singure generaţii, am putea
orienta pământul către viitorul copiilor noştri. Haideţi să facem ca acea
generaţie să înceapă acum.”[3]
Prin urmare, preocuparea noastră pentru mediu nu
vine din niciun fel de romantism superficial sau sentimental. Ea apare din
efortul nostru de a cinsti şi onora creaţia lui Dumnezeu. Este un mod de a
acorda atenţie tânguirii pământului [land]
(Osea 4:1-3) şi geamătului creaţiei (Romani 8:22). Acesta este motivul pentru
care Patriarhia Ecumenică a organizat, printre alte iniţiative, un număr de
simpozioane internaţionale şi interdisciplinare[4]
în ultimul deceniu: la Marea Egee (1995) şi Marea Neagră (1997), de-a lungul
Dunării (1999) şi la Marea Adriatică (2002), la Marea Baltică (2003), pe Amazon
(2006), precum şi în zona arctică (2007) şi pe Mississippi (2009).[5]
Căci, asemenea aerului pe care îl respirăm, apa este o sursă de viaţă; când
este pângărită, însăşi esenţa existenţei noastre este ameninţată. În mod tragic
însă, părem a fi legaţi de stiluri de viaţă egoiste care ignoră în mod repetat
constrângerile naturii, care nu pot fi nici negate şi nici negociate. Vor
exista din nefericire câteva lucruri despre capacitatea de supravieţuire a
planetei noastre pe care le vom descoperi de-abia atunci când nu va mai fi
nimic de făcut.
Cu toate acestea, tocmai în ultimele două decenii,
când probabil nici un alt lider religios de seamă nu a proclamat atât de
insistent primatul valorilor spirituale în determinarea eticii mediului cum a
făcut-o Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, lumea a asistat la o îngrijorătoare
degradare ecologică, la un eşec tot mai sporit în aplicarea politicilor de
mediu şi la un decalaj tot mai mare între bogaţi şi săraci. De aceea, ar fi
potrivit să spunem că marca iniţiativelor Patriarhului – lucru valabil şi în
privinţa eforturilor fiecăruia dintre noi – nu este succesul, ci smerenia. Eu
cred că un simţământ de realism modest este ceea ce ne menţine în cele din urmă
în relaţie cu creaţia. Cu toate acestea, în felul său special, pământul ne
uneşte pe toţi: dincolo de orice eforturi individuale sau colective, şi cu
siguranţă dincolo de orice deosebiri doctrinare sau rasiale. Putem sau nu să împărtăşim
convingeri religioase sau principii politice. Dar împărtăşim o experienţă a
mediului: împărtăşim aerul pe care îl respirăm, apa pe care o bem şi pământul [ground] pe care păşim – chiar dacă nu
întotdeauna în mod egal sau just. Dar, printr-o legătură misterioasă pe care nu
o înţelegem întotdeauna (şi pe care uneori preferăm să o ignorăm), Pământul [Earth] însuşi ne
aminteşte de statutul nostru de fiinţe în relaţie.
Aceasta este desigur şi legătura mai profundă
dintre religie şi mediu. Căci Patriarhul Ecumenic recunoaşte că stă înaintea
unei realităţi mai mari decât el însuşi, de fapt mai mare decât biserica sau
credinţa lui (sau a oricui altcuiva). Religia este ceea ce sugerează un
sentiment de permanenţă în această privinţă – ea ţine de o capacitate de a
vedea şi a da seama de lucruri mai înalte decât noi şi nevoile noastre. Acesta
este motivul pentru care vindecarea unui mediu rănit reprezintă o chestiune de
integritate faţă de Dumnezeu, umanitate şi lumea creată. Patriarhul Bartolomeu
a fost primul care a îndrăznit să lărgească conceptul tradiţional de păcat –
dincolo de implicaţiile individuale şi sociale – pentru a include daunele aduse
mediului. În urmă cu aproape 15 ani, el a declarat:
„A comite o crimă împotriva lumii naturale este un
păcat. A determina dispariţia unor specii şi distrugerea diversităţii biologice
a creaţiei lui Dumnezeu; … a degrada integritatea pământului [earth] prin provocarea schimbării
climei; … a dezgoli pământul de pădurile sale naturale, sau a-i distruge zonele
mlăştinoase; … a contamina apele pământului, solul şi viaţa lui – toate acestea
sunt păcate.”[6]
Vom reveni la noţiunea de păcat şi pocăinţă mai
jos. Pentru moment, însă, este important să admitem că religia are în mod clar
de jucat un rol-cheie; o spiritualitate care rămâne neimplicată în creaţia
exterioară nu este până la urmă implicată nici în taina lăuntrică. Mediul nu
este în primul rând o realitate politică, economică sau tehnologică ci, aşa cum s-a arătat deja, una profund religioasă şi spirituală.
Viziunea
ortodoxă: Trei moduri de a percepe lumea
Unul dintre imnurile Bisericii Ortodoxe, intonate
la sărbătoarea Bobotezei, o sărbătoare de reînnoire şi de regenerare pentru
întreaga lume, sărbătorită anual pe 6 ianuarie, articulează elocvent această
tragedie: „Am ajuns întinăciunea văzduhului, pământului şi apei.”
Cu toate acestea, cum putem inversa procesul de
întinare sau poluare? Cum ne pocăim pentru stricăciunile făcute planetei
noastre? Cum putem reveni la viziunea creaţiei prezentată în Cartea Facerii şi
re-prezentată în vieţile celor care au trăit în armonie cu natura?
Teologia şi spiritualitatea ortodoxă ne oferă trei
căi[7]
folositoare prin care putem readuce în noi o stare de minunare faţă de creaţia
lui Dumnezeu:
- icoane
(modul în care percepem creaţia);
- liturghie
(modul în care sărbătorim creaţia);
- nevoinţă
(modul în care respectăm creaţia).
Viziunea iconică a naturii
Sentimentul de sfinţenie din natură înseamnă că
tot ceea ce respiră îl laudă pe Dumnezeu (Ps. 150:6). Când inima noastră este sensibilă
la această realitate, atunci „ochii noştri sunt deschişi şi pot deosebi
frumuseţea lucrurilor create” (Avva Isaac Sirul). A vedea curat este exact ce
ne învaţă icoanele să facem. Lumea icoanei oferă noi înţelegeri; ea dezvăluie
dimensiunea veşnică din fiecare lucru pe care-l trăim. Se poate spune că
generaţia noastră se caracterizează printr-un sentiment de auto-centrare în
lumea naturală, printr-o lipsă de conştientizare a lui „dincolo”. Părem să fim
inexorabil prinşi înlăuntrul limitelor preocupărilor individuale. Am sfărâmat
legământul sacru dintre noi înşine şi lumea noastră.
Ei bine, icoana restaurează; ea împacă. Icoana ne
aminteşte de un alt mod de a trăi şi oferă o îndreptare a culturii pe care am
produs-o, o cultură care atribuie valoare doar lui aici şi acum. Icoana
revelează viziunea lăuntrică a tuturor, a lumii aşa cum a fost creată şi dorită
de Dumnezeu. Adeseori, se spune, prima imagine încercată de un iconograf este
cea a Schimbării la Faţă a lui Hristos pe Muntele Tabor. Aceasta tocmai pentru
că iconograful se căzneşte să ţină laolaltă această lume şi lumea cealaltă, să
transfigureze această lume în lumina celei viitoare. Fiindcă prin desprinderea
acestei lumi de ceruri le-am desacralizat de fapt pe ambele. Icoana articulează
cu convingere teologică credinţa noastră în împărăţia cerească. Se leapădă de
orice distanţă obiectivă dintre această lume şi cea viitoare, dintre material
şi spiritual, dintre trup şi suflet, timp şi veşnicie, creaţie şi divinitate.
Icoana vorbeşte în această lume limba veacului ce va veni.
Acesta este motivul pentru învăţătura despre
Întrupare se află în chiar inima
iconografiei. Căci, în icoana lui
Iisus Hristos, Dumnezeul necreat asumă o faţă a creaturii, o frumuseţe care
este „nespusă” sau „preafrumoasă” (Ps. 44/54:2), o „frumuseţe care poate salva
lumea” (Dostoievski). În acest sens, întreaga lume este o icoană, o uşă ce dă
spre această nouă realitate. Totul în această lume devine o sămânţă. „Nimic nu
este sterp înaintea lui Dumnezeu,” scria Sf. Irineu de Lyon în al doilea secol;
„totul este un semn al lui Dumnezeu.” Astfel, în icoane, râurile au o formă
omenească; tot astfel se întâmplă şi cu soarele, luna, cu stelele şi cu apele.
Toate asumă o faţă omenească; toate dobândesc o dimensiune personală – aşa cum
au oamenii; aşa cum are Dumnezeu.
Liturghia naturii
Ce face o icoană cu materia, liturghia face cu
timpul. Dacă suntem vinovaţi de producerea neîncetată de deşeuri, este poate
din cauză că am pierdut spiritul închinării. Nu mai suntem pelerinii cuviincioşi
ai acestui pământ; am fost reduşi la condiţia de simpli turişti. Păcatul nostru
originar se află probabil în refuzul nostru vanitos de a primi lumea ca pe un
sacrament al comuniunii. Acest lucru înseamnă că ceea ce facem noi pe pământ
priveşte ceea ce credem despre cer. Felul în care ne raportăm la alţi oameni pe
pământ reflectă felul în care ne rugăm „Tatălui nostru care este în ceruri”.
Şi, prin extensie, răspundem naturii cu aceeaşi sensibilitate, cu aceeaşi
delicateţe cu care le răspundem oamenilor. Există o legătură profundă între cer
şi pământ.
Prin urmare, liturghia este tocmai o pomenire a
acestei legături înnăscute între Dumnezeu şi oameni şi lucruri. Este o
sărbătorire a comuniunii, un dans al vieţii. Atunci când recunoaştem această
interdependenţă a tuturor persoanelor şi a tuturor lucrurilor – această
„liturghie cosmică” cum a descris-o Sf. Maxim Mărturisitorul în secolul al
VII-lea – atunci vom începe să rezolvăm criza mediului. Pentru că atunci vom fi
dobândit, după cum nota Sf. Isaac Sirul în acelaşi secol, „o inimă milostivă
arzând de iubire pentru întreaga creaţie – pentru oameni, păsări, fiare şi
demoni – pentru toate făpturile lui Dumnezeu.”
Lumea în întregul ei cuprinde o parte integrală a
liturghiei. Dumnezeu este slăvit de copaci şi de păsări, preamărit de stele şi
lună (Ps. 8:3), marea şi nisipul i se-nchină. Există în lume o dimensiune a
artei şi muzicii. Aceasta înseamnă, totuşi, că de fiecare dată când ne reducem
spiritualitatea la noi înşine şi la interesele noastre uităm că liturghia îi
cere stăruitor lui Dumnezeu reînnoirea întregului cosmos vătămat. Şi de fiecare
dată când ne limităm viaţa la propriile noastre preocupări şi dorinţe, ne
neglijăm vocaţia de creştere a creaţiei întru Împărăţie.
Calea asceţilor
Sigur că această lume nu este întotdeauna ca
cerul; nici măcar nu seamănă cu el. O scurtă privire aruncată suferinţei
produse de război este ea singură suficientă pentru a ne readuce la realitate.
Cu toate acestea, Sf. Pavel scrie: „Şi printr-Însul [prin Hristos], [a binevoit
Dumnezeu] toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din
ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Col. 1:20).
Referinţa de aici la „sângele crucii” este o
indicare lămurită a preţului implicat. Există un preţ de plătit pentru risipa
pe care o facem. Aici stă valoarea ascetismului: căci ascetismul veritabil
poate duce la un spirit de recunoştinţă, la redescoperirea minunării în relaţia
noastră cu lumea. Calea ascetică este o cale de eliberare. Iar ascetul este
cineva care este liber, necontrolat de atitudini şi obiceiuri abuzive,
caracterizat prin înfrânare, precum şi de capacitatea de a spune „nu” sau
„destul”. Scopul ascetismului este moderaţia, nu reprimarea; conţinutul său
este pozitiv, nu negativ. Este orientat spre slujire, nu egoism; spre împăcare,
nu renunţare. Fără nevoinţă, nimeni dintre noi nu este cu adevărat uman.
Ei bine, atunci când creştinii răsăriteni vorbesc
despre nevoinţă şi împăcare, despre păcat şi pocăinţă, ei nu au în vedere nici
un spirit legalist sau vreun sentiment de vină, ci mai curând o transformare
radicală a viziunii cuiva despre lume şi a modului său de viaţă. În articolul
său, clasic de-acum, întitulat „The Roots
of our Ecological Crisis,” Lynn White bănuia deja – deşi nu a
elaborat în legătura cu asta – adevărul din spatele ascetismului, observând că
„Sfântul grec contemplă; sfântul apusean acţionează. Latinii […] credeau că
păcatul stătea în răul moral şi că salvarea trebuia găsită în comportamentul
corect. […] Posibilitatea unei cuceriri creştine a naturii era mai mare în
atmosfera occidentală.”[8]
Rezultă că perspectiva contemplativă permite un
impact mai blând, mai delicat, mai uşor asupra creaţiei. În mod paradoxal,
aşadar, refacerea ecologică poate începe de fapt cu încetarea acţiunii din mediu.
Aceasta este disciplina ascetismului: una a liniştii, atenţiei şi detaşării. Este calea smereniei,
a deprinderii de a păşi uşor şi blând peste această planetă. O povestioară din Pateric vorbeşte despre cum diavolul l-a
întrebat odată pe un monah, care şedea, fără să facă nimic: „Ce faci aici?” La
care monahul a răspuns: „Nu fac nimic; nu fac decât să păzesc locul acesta.”
Aceasta îmi aminteşte despre porunca dumnezeiască din rai, potrivit căreia noi
se cuvine să „lucrăm şi să păzim” pământul (Fac. 2:15); prefer traducerea
acestei propoziţii drept „a sluji şi păstra pământul” – ceea ce este, destul de
literal, exact ce înseamnă. Vă veţi aminti că, în timpul fiecărei Sfinte Liturghii
ortodoxe, diaconul stă în mijlocul bisericii şi strigă: „Să stăm bine; să stăm
cu frică.” Acest înţeles al lui „bine” mă duce înapoi la începutul tuturor din
Facere, când Dumnezeu a privit creaţia şi a zis: „Şi iată, erau bune foarte”
(Facerea 1:31). Înainte să putem începe să acţionăm în mod responsabil, suntem
chemaţi să stăm nemişcaţi. Mesajul ascetismului este „Ce tot faci ceva: stai
locului!” [nota trad., G. F.: autorul
inversează aici formula englezească comună de reproş adresată cuiva care întârzie
să se facă util: „Don’t just stand there: do something!”]
Să luăm un exemplu de ascetism, şi anume postirea.
Noi, ortodocşii, postim de lactate, ouă şi carne jumătate de an, aproape ca şi
cum am împăca o jumătate a anului cu cealaltă jumătate, timpul secular cu
timpul împărăţiei. Ce înseamnă postirea? A posti înseamnă a învăţa nu doar a
renunţa, ci şi a dărui. Nu înseamnă a nega, ci a oferi; înseamnă a învăţa să
împărţim, să refacem relaţia cu oamenii şi cu lumea naturală. Postirea înseamnă
distrugerea barierelor dintre mine şi aproapele meu, dintre mine şi lumea mea:
recunoscând în chipurile celorlalţi icoane; iar în pământ [earth] însuşi chipul lui
Dumnezeu. La limită, a posti înseamnă a iubi; înseamnă a vedea curat, a avansa
de la ce vreau eu la ce are lumea nevoie. Înseamnă a fi eliberat de control şi
constrângere, a preţui orice lucru pentru el însuşi şi nu doar pentru noi.
Înseamnă a fi cuprins de un simţământ al binelui, al dumnezeirii, înseamnă a
vedea toate în Dumnezeu şi pe Dumnezeu în toate.
Practica
ortodoxă: trei modele de grijă pentru Pământ
Acum, dacă rugăciunea noastră ecologică înseamnă a
ne deplasa de la periferia îndepărtată a unei teologii abstracte în centrul
vieţii practice, dacă este ca spiritualitatea ortodoxă să se „întrupeze”, atunci
există trei modele complementare care sunt propuse – şi care au fost încercate
– de tradiţia ortodoxă: modelul biblic, modelul ascetic şi modelul sacramental.
Modelul biblic
Potrivit acestui model, Biserica este chemată să
fie în solidaritate cu cele mai slabe părţi ale Trupului lui Hristos. Biserica
trebuie să apere elementele cele mai vulnerabile, mai neajutorate sau mai
tăcute ale acestei lumi care, potrivit Sfântului Pavel, „suspină în dureri,
aşteptând eliberarea de la copiii lui Dumnezeu” (Rom. 8:22). Aceasta implică un
gen de „teologie a eliberării” cosmică: „[Un mădular nu-i poate spune altuia,]
„N-am trebuinţă de tine.” Dimpotrivă, cele ale trupului care ni se par a fi mai
slabe, sunt mai trebuincioase … iar cele necuviincioase ale noastre au mai
multă cuviinţă” (1 Cor. 12:20-23).
Pământul este şi el un mădular al trupului nostru,
o parte din carnea noastră, inseparabil de istoria noastră şi de destinul
nostru. În acelaşi fel în care Dumnezeul lui Israel a auzit odinioară strigătul
săracilor şi oropsiţilor (Ieş. 3 şi Iona 4), Dumnezeu aude şi strigătul tăcut
al pământului. Acesta este legământul biblic, promisiunea lui Dumnezeu faţă de
poporului lui Israel: Dumnezeu ascultă lumea; Dumnezeu se-ngrijeşte de lume;
Dumnezeu se apleacă până la cel mai neînsemnat detaliu al acestui pământ.
Modelul ascetic
În cazul celui de-al doilea model, ne-am putea
gândi la cei trei „R” ai vieţii ascetice: renunţare [renunciation], pocăinţă [repentance] şi responsabilitate [responsibility].
Renunţarea este un străvechi
răspuns – într-adevăr, este precreştin, întâlnit de pildă în Grecia clasică.
Este totodată un răspuns universal – ba chiar unul necreştin; popoarele
aborigene şi indiene o cunosc foarte bine. După cum am văzut deja, renunţarea
este un mod de a învăţa să împarţi. Prin urmare, ea are consecinţe sociale.; ne
aminteşte să folosim bunurile materiale cu respect. Renunţarea este despre cum
să trăieşti simplu şi despre cum să trăieşti pur şi simplu.
Pocăinţa este o întoarcere la o
viaţă dăruită de Dumnezeu „potrivit firii”, după cum spuneau Părinţii pustiei.
În pocăinţă, mărturisim că am păcătuit – vă amintiţi cum Sanctitatea Sa
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a definit abuzul în mediul natural drept
„păcat”. Mai mult, mărturisim că nu împărţim, că suntem egocentrici, că de fapt
abuzăm de resursele pământului. Prin pocăinţă recunoaştem că am abdicat de la
vocaţia noastră de a „sluji şi păstra pământul” (Fac. 2:15).
Responsabilitatea este provocarea noastră,
alegerea noastră. Odată ce ne-am lepădat de orice ne tulbură mintea şi viaţa,
şi după ce ne-am pocăit pentru risipa noastră, ne putem orienta vieţile în
iubire şi reverenţă faţă de creaţie şi Creator.
Modelul sacramental
Creştinii ortodocşi împlinesc toate acestea prin
Sfintele Taine, care au o incontestabilă şi de neşters amprentă a mediului. Din
nefericire, în numeroase cercuri bisericeşti, tainele sunt adeseori reduse la
nişte datorii ritualice. Cu toate acestea, comuniunea este cu mult mai mult
decât o cale de inspiraţie pioasă sau recompensă individuală. Comuniunea este
imperativul de a împărtăşi. Este crucial aşadar ca noi să ne amintim de
dimensiunea sacramentală a lumii, recunoscând că nimic nu este secular sau
profan. Totul este creat de Dumnezeu şi îmbrăţişat de Dumnezeu. Dumnezeu este –
şi este înlăuntrul – constituţiei însăşi a lumii noastre. Dacă Dumnezeu s-ar
retrage din lume, lumea s-ar nimici. Înaintea slujbei vecerniei din fiecare
seară, monahii ortodocşi spun Ceasul al nouălea, amintind vocaţia noastră de a
împlini prezenţa lui Dumnezeu „în tot ceasul şi-n tot locul, în cer şi pe
pământ, în tot locul stăpânirii Lui” (Ps. 103:22). Aceasta este adâncimea unei
viziuni sacramentale despre lume.
În fapt, creştinii ortodocşi preferă să vorbească
despre „taină” [mystery] mai degrabă
decât despre „sacrament”, care tinde să implice dobândirea unui ceva
„obiectiv”. În mod tradiţional, se obişnuieşte să se vorbească şi despre şapte
taine ori sacramente. Dar nici această clasificare nu este pe de-a-ntregul
adevărată şi nici nu este întotdeauna utilă. Biserica ortodoxă nu s-a limitat
niciodată la şapte sacramente, preferând să vorbească despre fiecare moment sau
aspect al vieţii ca fiind unul sacramental – de la naştere către moarte; slujba
înmormântării a fost cândva clasificată drept sacrament. Deci sacramentele nu
funcţionează în vreun fel magic; ele lucrează „mistic”, impregnând în linişte
inimile şi vieţile celor care aleg să fie deschişi posibilităţii întâlnirii cu
Dumnezeu – într-un mod destul de asemănător felului în care fluxul de sânge
impregnează trupul omenesc sau felului în care torentul de apă umple râurile.
Concluzie
Noi numim această criză „ecologică”, ceea ce este
corect în măsura în care rezultatele ei sunt vizibile în sfera ecologică.
Totuşi, criza nu este în primul rând despre ecologie. Este o criză despre noi;
este o criză despre felul în care ne reprezentăm, despre felul în care ne
imaginăm lumea noastră. Este o bătălie spirituală împotriva – pentru a cita un
mistic creştin răsăritean – „mişcărilor şi puterilor din noi, care sunt împrăştiate,
nefireşti şi vrăjmaşe creaţiei lui Dumnezeu” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Ne
comportăm cu planeta noastră într-un mod inuman şi nemernic pentru că aşa o
percepem, pentru că aşa ne vedem pe noi înşine. De aceea, înainte să ne ocupăm
efectiv de probleme de mediu, trebuie să ne schimbăm imaginea pe care o avem
despre noi înşine. Altfel, nu ne ocupăm decât de simptome. Un mistic clasic al
Bisericii Răsăritene din secolul al VIII-lea afirmă că „Tot pământul este o
icoană vie a chipului lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Damaschinul). Trebuie să ne
amintim că fără Dumnezeu suntem ceva mai puţin decât omul, după cum unul fără
altul suntem ceva mai puţin decât omul şi totodată suntem ceva mai puţin decât
omul în absenţa creaţiei.
Mult prea frecvent, suntem încredinţaţi că deţinem
soluţiile la criza mediului în care ne aflăm, dar fără să intrăm într-un repaus
suficient de lung, fără a sta liniştiţi pentru a putea asculta Pământul pe care
l-am chinuit atât de rău. Mult prea frecvent, tindem să urmărim rezultate
tangibile în obţinerea de energie alternativă; când nu reuşim, suntem
nemulţumiţi de incapacitatea noastră de a acţiona în mod eficient. Este util să
ne amintim că tocmai acţiunile noastre ne-au băgat în primul rând în necazurile
cu care ne confruntăm. Prezenta criză ecologică nu este doar rezultatul
judecăţii eronate şi a viciului unora, a lăcomiei şi poftei câtorva; este
totodată un rezultat al efortului şi reuşitei omeneşti, al strădaniei noastre
de a dezvolta lumea „în folosul tuturor”. Scopul nu este doar de a considera
alternativele, fie ele politice (de tipul „cap-and-trade” [n. tr.: este vorba despre un aranjament prin care companiile (sau ţările)
care poluează peste limita legală pot cumpăra credite de poluare de la
companiile (respectiv, ţările) care nu şi-au folosit toate creditele de poluare],
sau personale (precum compensaţiile oferite de reducerea individuală a
emisiilor de carbon). În unele privinţe, după cum s-a remarcat recent, aceste
soluţii nu sunt diferite de „indulgenţele” medievale care nu cer un răspuns
radical în faţa provocării imediate şi nici nu aduc vreo schimbare reală în
stilul nostru de viaţă; ele doar produc un sentiment de mulţumire de sine şi
promovează un sentiment de suficienţă.
Aici, cred eu, se află miezul problemei. Pentru că
noi nu suntem doritori – la drept vorbind, ne împotrivim cu violenţă oricărui
apel – să adoptăm nişte vieţi mai simple. În mod paradoxal, refacerea ecologică
poate începe de fapt cu încetarea acţiunii din mediu. În primul rând, trebuie
să oprim ceea ce facem acum. Ce ne trebuie este o disciplină a cumpătării
atente şi voluntare. Dar aceasta este calea smereniei, a deprinderii de a păşi
uşor şi blând peste această planetă. Ştim că nu putem trata oamenii ca pe
lucruri; căci fiecare persoană este creată „după chipul lui Dumnezeu”. E timpul
să înţelegem că nu trebuie să tratăm nici lucrurile ca pe nişte simple lucruri:
căci orice lucru conţine urma vie a lui Dumnezeu. Mândria este un atribut care
nu-i aparţine decât omului; îi aparţine lui Adam. Smerenia în simplitate poate
împăca o lume altfel divizată de mândrie; va păzi o planetă care altfel este
exploatată din lăcomie. Dacă suntem vinovaţi de producerea neîncetată de
deşeuri, poate fi din cauză că am pierdut acest spirit de simplitate şi această
spiritualitate a compasiunii. Provocarea este următoarea: Cum să trăiesc
într-un mod care să aducă armonie şi nu fragmentare? Cum să trăiesc într-un mod
care să transmită recunoştinţă şi nu
lăcomie? Când vom reuşi, vom auzi iarba crescând, vom auzi bătăile inimii
pământului.
(Traducere de Gheorghe Fedorovici)
[2] Citatele biblice din acest articol provin din Revised Standard Version (RSV).
[3] Vezi “The Venice Declaration” în John Chryssavgis,
ed., Cosmic Grace, Humble Prayer: The
Ecological Vision of the Green Patriarch Bartholomew, Eerdmans, Grand Rapids, MI, rev. ed., p. 281.
[4] Aceste întâlniri au urmărit să evidenţieze starea şi
destinul principalelor bazine de apă – un simbol sacru pentru majoritatea
religiilor şi o resursă naturală care acoperă 70% din suprafaţa pământului.
Printre participanţii la simpozioane se numără lideri religioşi, savanţi,
autorităţi politice, ecologişti, activişti, comunităţi locale şi mass-media.
Aceste unice întâlniri internaţionale, inter-religioase şi interdisciplinare
promovează o alianţă între ştiinţă şi religie în spiritul unui respect
reciproc.
[6] Vezi Alon Tal, Speaking
of Earth: Environmental Speeches that Moved the World, Rutgers University
Press, New Brunswick, NJ, 2006, pp. 201-09. Vezi şi Chryssavgis, Humble Prayer, p. 190.
[7] Acest articol se bazează pe Capitolul 7, întitulat “The Book of Nature: Theology, Ecology and
Spirituality,” în John Chryssavgis, Light Through Darkness, Orbis Books,
Maryknoll, NY, 2004.
[8] Science 155
(March 1967), pp. 1203-07.