În timpul recitării Crezului, în cursul pasajului „a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit”, privirea mi se fixă pe singura frunzuliță din curte care se încăpățânase să reziste hărniciei de invidiat a celor care se ocupă de curățenia bisericii.
Era și ea cumva în plus, scăpată asemenea gândului care-mi ținea liniștea la distanță: care este sensul recitării titlurilor Patriarhului BOR la repetatele lui pomeniri din cadrul Sfintei Liturghii („Preafericitul Părinte Daniel, Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitor al tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”)? Pentru ce a mai apare între aceste litanii îndemnul „toată grija cea lumească, acum să o lepădăm”? De vreme ce toate aceste funcții sunt administrative, și doar cea de episcop este propriu-zis sacramentală, nu corespund ele unor griji, ca să nu spun ambiții, lumești?
Bineînțeles, nu am putut ignora caracterul lumesc al propriei mele griji. Însă dincolo de neputințele personale, grija mea există și este alimentată și de faptul că din Biserică sunt scoase mai mult frunzele și mai puțin grija zilei de astăzi și de mâine. Când și acestea vor fi măturate cu aceeași sârguință cu care sunt măturate frunzele, e de așteptat ca și credincioșii mai slabi, de felul meu, să se dedice cu mai multă rîvnă grijii zilei de apoi.
