Băiatul din piesa lui Johnny Cash „A Boy Named
Sue” a devenit bărbat. A devenit bărbat într-o lume dură (“Son, this world is rough/ And if a man's gonna make
it, he's gotta be tough”) nu pentru că avea un nume nepotrivit, ci pentru că
lumea era dură. Pentru că era adevărată. Tocmai pentru că adevărul este dur (şi
de aia doare), recurgem la minciuni: pentru a-l înmuia. Dacă „Sue” a rămas
bărbat, aceasta i-o datorează nu atât numelui său („I knew you'd have to get tough or die/ And it's the
name that helped to make you strong”), cât culturii „intolerante” din trecutul nostru
nu prea îndepărtat. L-au ajutat râsetele, băşcălia şi provocările pe care orice
băiat cu nume de fată trebuia să le înfrunte.
Astăzi însă, tatăl lui Sue nu şi-ar mai putea
permite un astfel de risc. Pentru că între timp, lumea a devenit tolerantă,
adică „soft”. Atât de tolerantă încât „Sue” ar trebui fie să-şi schimbe numele,
fie sexul. Cel mai probabil, sexul. Pentru că într-o lume tolerantă nimeni nu
mai poate fi „el însuşi”. A fi tu însuţi este un scandal, o manifestare de
intoleranţă. Într-o societate tolerantă nu poţi fi tu însuţi, ci societatea
însăşi, la fel de „unic” precum societatea. Iar o lume mincinoasă nu poate
rezista decât „moderând” lucrurile dure, cu atât mai greu de tolerat cu cât
sunt mai adevărate. Îţi schimbi sexul doar pentru că acesta este mai greu de
schimbat decât numele şi pentru că schimbarea de sex confirmă exigenţa
principală a societăţii tolerante: „identitatea personală este fluidă”. [1] Într-o astfel de lume nu eşti decât
devenind ceea ce nu eşti.
D-aia mă gândesc că poate realitatea dură, precum
cea din munţi, e de natură să descurajeze mai degrabă decât să favorizeze
relaţiile homosexuale, aşa cum se-ntâmplă în filmul Brokeback Mountain
(https://en.wikipedia.org/wiki/Brokeback_Mountain).
Mai degrabă decât să devină homosexuali, cowboy-i
de astăzi şi-ar găsi la întoarcere iubitele implicate într-o relaţie erotică.
Nu pentru că femeile sunt mai înclinate din fire spre relaţii homosexuale, ci
pentru că, stând acasă, sunt mai expuse culturii fluidităţii.
Nu
am auzit de nici un cântăreţ mare de muzică folk care să fie homosexual [2];
în schimb există destul de multe cântăreţe lesbiene de muzică folk, unele
dintre ele de primă mărime: Ferron, Mary Gauthier, Catie Curtis, Indigo Girls, k.d.
lang, Cheryl Wheeler, Brandi Carlile, Erin McKeown. Şi mai există desigur departamentul de
poliţie al oraşului Seattle, care asigură menţinerea fluidităţii circulaţiei
vehiculelor şi mai ales a identităţilor (http://blog.seattlepi.com/seattle911/2012/06/22/it-gets-better-seattle-cops-come-out-for-pride/
).
Caracterul personal al muzicii folk, modul afectiv
în care te implică în lume, motivaţiile, curajul pe care ţi le oferă,
reprezintă locul ideal unde muzicienele lesbiene pot revendica mai bine dreptul
femeii la egalitate (da, ele vor să le credem că luptă pentru drepturile femeii
atunci când o lipsesc de o adevărată familie; doar n-or să ne spună că au rămas
supărate pe taţii lor pentru că le-au părăsit când erau mici -- vezi piesa lui Ferron, un fel de mentor al folkistelor lesbiene, "Shady Gate" https://www.youtube.com/watch?v=MZUgai9KHm4, -- iar acum se
răzbună pe ei dar şi pe ele însele, pentru că încă mai suferă din cauza asta). Munţii din Wyoming, folosiţi ca fundal pentru o poveste fluidă, sau muzica folk, sunt întrebuinţate ca mediu al unui mesaj soft (cultura gay, fluidizarea) tocmai pentru că sunt realităţi tari. Care trebuie diluate, în aşa fel încât să fim cu toţii "Sue", aparent pentru ca Sue să nu se mai simtă nefericit. În realitate pentru ca "Sue" să nu-şi mai caute tatăl, ceea ce ar împinge întreaga societate în pragul colapsului, ci să se căsătorească tot cu un băiat, pe nume "Mary".
Cultura fluidităţii se prelinge spre periferie,
revărsându-se peste marginile pline ale oraşelor. Se prelinge, vorba vine: se
îndreptă spre sat cu viteza reţelei de internet. De ce credeţi că se depun
eforturi pentru conectarea satelor la internet, pentru înzestrarea cu computere
a şcolilor de la sat şi a copiilor din familiile nevoiaşe? De dragul educaţiei,
desigur. Care-l va produce pe Sue Bill, pe Ioana Costel, învăţându-i pe copii
că identitatea nu e decât un costum pe care-l poţi schimba oricând.
Imperiul roman s-a dezvoltat şi s-a menţinut
datorită drumurilor şi s-a prăbuşit când nu le-a mai putut întreţine.
Magistralele reţelelor de internet sunt noile drumuri ale noului imperiu. Cu
cât vom înţelege mai repede pe ce lume trăim, cu atât imperiul se va prăbuşi
mai curând. Când nu le vom mai întreţine reţelele de internet. Lumea aceasta e
atât de moale, încât nu va supravieţui unor nume. Cu o condiţie: să fie tari,
să fie „rough” şi „tough”. Adică adevărate. Să corespundă unei esenţe.
Note:
[1] “Ms. McKay in her multiple disguises reminds us of
what children in the attic trying on costumes know instinctively: Personal
identity is fluid.” Cronica spectacolului “A Girl Named Bill — The Life and
Times of Billy Tipton” realizat de Nellie McKay (http://www.nytimes.com/2014/08/07/arts/music/nellie-mckay-plays-the-drag-king-billy-tipton-at-54-below.html?_r=0).
[2] Aceştia apar mai degrabă în muzica pop (Elton John,
Ricky Martin).