Distanţe

„But all my fine dreams/ Well thought out schemes to gain the motherland/ Have all eventually come down to waiting for Everyman”

Este deplânsă situaţia, normală, care-l face pe un elev român să parcurgă distanţa de 25 de kilometri dintre satul unde locuieşte şi oraşul unde merge la şcoală. Dar nu e nimic ieşit din comun în asta: generaţiile dinaintea lui au făcut acelaşi drum în condiţii mult mai proaste. Poate că mulţi elevi din generaţia părinţilor lui, şi, foarte probabil, a bunicilor, au parcurs această distanţă pe jos.

Dar elevul compătimit este olimpic. Se numeşte Alexandru Big (http://www.obiectivdesuceava.ro/local/alexandru-big-elevul-care-a-luat-argintul-la-olimpiada-internationala-de-chimie-face-naveta-zilnic-cate-50-de-kilometri/). Iar un olimpic este o apariţie specială, care merită un tratament special. Pe vremea mea, copiii speciali erau cei cu diverse afecţiuni. Toţi ceilalţi erau normali.

Astăzi nu mai există copii normali. Sau, cel puţin, aşa ni se spune.

Şi pentru că aşa ni se spune şi aşa suntem învăţaţi să gândim, nu ne mai întrebăm dacă nu cumva Alexandru Big a ajuns olimpic pentru că face un asemenea drum (https://www.google.com/maps/@47.424584,25.814072,3a,75y,307.24h,86.23t/data=!3m6!1e1!3m4!1sg8tGKOqNvnMl4-gO4nACwQ!2e0!7i13312!8i6656?hl=en), şi nu în ciuda lui („olimpicul nu este din Gura Humorului, ci din satul Negrileasa din comuna Stulpicani şi este nevoit să facă naveta în fiecare zi cu un microbuz şcolar. Distanţa dintre satul în care elevul are domiciliul şi oraşul Gura Humorului este de aproximativ 25 de kilometri, însă aceasta nu l-a împiedicat pe Alexandru Big să devină olimpic internaţional” http://www.obiectivdesuceava.ro/local/alexandru-big-elevul-care-a-luat-argintul-la-olimpiada-internationala-de-chimie-face-naveta-zilnic-cate-50-de-kilometri/). Nu ne mai întrebăm nici dacă hotărârea lui de a rămâne în ţară nu e normală. Ni se pare şi ea ieşită din comun doar pentru că e atât de rară.

Dacă Alexandru Big este singurul din lotul olimpicilor români care s-a hotărât să rămână e tocmai pentru că este din satul Negrileasa, şi nu dintr-un cartier lipsit de identitate dintr-un oraş al României identic cu oricare altul. Pe elevii din aceste cartiere nu-i leagă nimic de nimic, ei nu vin de nicăieri, şi deşi nu fac decât cinci minute până la şcoală, distanţa dintre ei şi orice loc este inexistentă. Oare de ce distanţa dintre România şi o ţară străină, la care se gândesc majoritatea olimpicilor români, le pare oamenilor mai mică sau cel puţin justificată faţă de cea dintre Negrileasa şi Humor? Pentru că, de fapt, între cartierul oraşului anonim şi Occident nu există nici o distanţă. Sau, mai bine zis, este o distanţă umplută cu nimic. În timp ce distanţa dintre cartierul oraşului anonim şi Negrileasa este de nestrăbătut.  

Sigur, obişnuinţa de a împărţi elevii între „olimpici” şi „handicapaţi” face ca decizia de a rămâne în ţară să fie asimilată tot unui eşec: viaţa la sat este un handicap, te lipseşte de simţul perspectivei, perspectiva viitorului luminos asigurat de lumea occidentală supradotaţilor. Acest tip de gândire ne face să vedem Negrileasa despărţită de Humor printr-un număr de kilometri, când de fapt cei 25 de kilometri leagă cele două localităţi.

Cine vede satul ca pe un loc defavorizat ignoră faptul că satul are şi el perspectiva lui, determinată de istoria locală, de tradiţie:

(Boboteaza la Negrileasa)

 Satul îţi dezvoltă şi protejează simţul măsurii, percepţia distanţelor şi limitelor. Chiar aveam nevoie de un bun chimist care să readucă în tabelul realităţii categoria normalităţii, sustrasă de  acolo de alchimiştii care ne-au năpădit după 1990.

După 1990, intimidaţi de prestigiul alchimiştilor şi surprinşi de uşurinţa cu care aceştia le-au rearanjat elementele, românii s-au lăsat împărţiţi, sortaţi între „handicapaţi” şi „supradotaţi”. Distincţia avea nu doar meritul de a inventa o nouă categorie umană, cea a handicapaţilor, şi, prin asta, un nou termen pentru români, în genere, ci mai ales acela de a anula categoria românilor normali, echivalând-o practic cu cea a „handicapaţilor”. Orice copil isteţ, aşa cum sunt majoritatea copiilor normali din România şi de pretutindeni în lume, trebuia neapărat să fie suspect de olimpicită. A nu fi olimpic nu înseamnă doar că nu eşti cu adevărat isteţ – ci că nu eşti normal. Nu eşti olimpic pentru că eşti handicapat. Astfel, normalitatea a devenit un termen peiorativ (vezi observaţiile lui Mircea Platon din volumele România profundă şi Măsura vremii), în timp ce termenii peiorativi şi înjositori (pe lângă clasicele lamentări ale lui H.-R. Patapievici din Politice, vezi şi remarcele generoase ceva mai recente ale unui Sorin Lavric http://ziarullumina.ro/persoana-si-pacatul-10350.html) au devenit atribute normale ale poporului român.

Iar cu olimpicii, care pleacă, şi cu cenzurarea normalităţii, nimeni nu mai aşteaptă pe nimeni care să redobândească ţarina. Poate că e şi vina celor care aşteaptă un Alexandru cel Mare, sau măcar un Alexandru cel Bun. Când de fapt ar trebui să aşteptăm un om normal, un Alexandru Big,  precum în melodia lui Jimmy LaFave:

Everybody I talk to is ready to leave

With the light of the morning

They've seen the end coming down long enough to believe

That they've heard their last warning

Standing alone

Each has his own ticket in his hand

And as the evening descends

I sit thinking 'bout Everyman

Seems like I've always been looking for some other place

To get it together

Where with a few of my friends I could give up the race

And maybe find something better

But all my fine dreams

Well thought out schemes to gain the motherland

Have all eventually come down to waiting for Everyman

Waiting here for Everyman-

Make it on your own if you think you can

If you see somewhere to go I understand

Waiting here for Everyman-

Don't ask me if he'll show - baby I don't know

Make it on your own if you think you can

Somewhere later on you'll have to take a stand

Then you're going to need a hand

Everybody's just waiting to hear from the one

Who can give them the answers

And lead them back to that place in the warmth of the sun

Where sweet childhood still dances

Who'll come along

And hold out that strong and gentle father's hand?

Long ago I heard someone say something 'bout Everyman

Waiting here for Everyman-

Make it on your own if you think you can

If you see somewhere to go I understand

I'm not trying to tell you that I've seen the plan

Turn and walk away if you think I am-

But don't think too badly of one who's left holding sand

He's just another dreamer, dreaming 'bout Everyman