„But all my fine dreams/ Well thought out schemes to
gain the motherland/ Have all eventually come down to waiting for Everyman”
Este deplânsă situaţia, normală, care-l face pe un
elev român să parcurgă distanţa de 25 de kilometri dintre satul unde locuieşte
şi oraşul unde merge la şcoală. Dar nu e nimic ieşit din comun în asta: generaţiile
dinaintea lui au făcut acelaşi drum în condiţii mult mai proaste. Poate că
mulţi elevi din generaţia părinţilor lui, şi, foarte probabil, a bunicilor, au
parcurs această distanţă pe jos.
Dar elevul compătimit este olimpic. Se numeşte
Alexandru Big (http://www.obiectivdesuceava.ro/local/alexandru-big-elevul-care-a-luat-argintul-la-olimpiada-internationala-de-chimie-face-naveta-zilnic-cate-50-de-kilometri/).
Iar un olimpic este o apariţie specială, care merită un tratament special. Pe
vremea mea, copiii speciali erau cei cu diverse afecţiuni. Toţi ceilalţi erau
normali.
Astăzi nu mai există copii normali. Sau, cel
puţin, aşa ni se spune.
Şi pentru că aşa ni se spune şi aşa suntem
învăţaţi să gândim, nu ne mai întrebăm dacă nu cumva Alexandru Big a ajuns
olimpic pentru că face un asemenea drum (https://www.google.com/maps/@47.424584,25.814072,3a,75y,307.24h,86.23t/data=!3m6!1e1!3m4!1sg8tGKOqNvnMl4-gO4nACwQ!2e0!7i13312!8i6656?hl=en),
şi nu în ciuda lui („olimpicul nu este din Gura Humorului, ci din satul
Negrileasa din comuna Stulpicani şi este nevoit să facă naveta în fiecare zi cu
un microbuz şcolar. Distanţa dintre satul în care elevul are domiciliul şi
oraşul Gura Humorului este de aproximativ 25 de kilometri, însă aceasta nu l-a
împiedicat pe Alexandru Big să devină olimpic internaţional” http://www.obiectivdesuceava.ro/local/alexandru-big-elevul-care-a-luat-argintul-la-olimpiada-internationala-de-chimie-face-naveta-zilnic-cate-50-de-kilometri/).
Nu ne mai întrebăm nici dacă hotărârea lui de a rămâne în ţară nu e normală. Ni
se pare şi ea ieşită din comun doar pentru că e atât de rară.
Dacă Alexandru Big este singurul din lotul
olimpicilor români care s-a hotărât să rămână e tocmai pentru că este din satul
Negrileasa, şi nu dintr-un cartier lipsit de identitate dintr-un oraş al
României identic cu oricare altul. Pe elevii din aceste cartiere nu-i leagă
nimic de nimic, ei nu vin de nicăieri, şi deşi nu fac decât cinci minute până la
şcoală, distanţa dintre ei şi orice loc este inexistentă. Oare de ce distanţa
dintre România şi o ţară străină, la care se gândesc majoritatea olimpicilor
români, le pare oamenilor mai mică sau cel puţin justificată faţă de cea dintre
Negrileasa şi Humor? Pentru că, de fapt, între cartierul oraşului anonim şi
Occident nu există nici o distanţă. Sau, mai bine zis, este o distanţă umplută
cu nimic. În timp ce distanţa dintre cartierul oraşului anonim şi Negrileasa
este de nestrăbătut.
Sigur, obişnuinţa de a împărţi elevii între „olimpici”
şi „handicapaţi” face ca decizia de a rămâne în ţară să fie asimilată tot unui
eşec: viaţa la sat este un handicap, te lipseşte de simţul perspectivei,
perspectiva viitorului luminos asigurat de lumea occidentală supradotaţilor.
Acest tip de gândire ne face să vedem Negrileasa despărţită de Humor printr-un număr de kilometri, când de fapt cei
25 de kilometri leagă cele două
localităţi.
Cine vede satul ca pe un loc defavorizat ignoră
faptul că satul are şi el perspectiva lui, determinată de istoria locală, de
tradiţie:
(Boboteaza la Negrileasa)
Satul îţi
dezvoltă şi protejează simţul măsurii, percepţia distanţelor şi limitelor. Chiar
aveam nevoie de un bun chimist care să readucă în tabelul realităţii categoria
normalităţii, sustrasă de acolo de
alchimiştii care ne-au năpădit după 1990.
După 1990, intimidaţi de prestigiul alchimiştilor
şi surprinşi de uşurinţa cu care aceştia le-au rearanjat elementele, românii
s-au lăsat împărţiţi, sortaţi între „handicapaţi” şi „supradotaţi”. Distincţia
avea nu doar meritul de a inventa o nouă categorie umană, cea a handicapaţilor,
şi, prin asta, un nou termen pentru români, în genere, ci mai ales acela de a
anula categoria românilor normali, echivalând-o practic cu cea a
„handicapaţilor”. Orice copil isteţ, aşa cum sunt majoritatea copiilor normali
din România şi de pretutindeni în lume, trebuia neapărat să fie suspect de
olimpicită. A nu fi olimpic nu înseamnă doar că nu eşti cu adevărat isteţ – ci
că nu eşti normal. Nu eşti olimpic pentru că eşti handicapat. Astfel, normalitatea
a devenit un termen peiorativ (vezi observaţiile lui Mircea Platon din volumele
România profundă şi Măsura vremii), în timp ce termenii
peiorativi şi înjositori (pe lângă clasicele lamentări ale lui H.-R. Patapievici
din Politice, vezi şi remarcele
generoase ceva mai recente ale unui Sorin Lavric http://ziarullumina.ro/persoana-si-pacatul-10350.html)
au devenit atribute normale ale poporului român.
Iar cu olimpicii, care pleacă, şi cu cenzurarea
normalităţii, nimeni nu mai aşteaptă pe nimeni care să redobândească ţarina.
Poate că e şi vina celor care aşteaptă un Alexandru cel Mare, sau măcar un
Alexandru cel Bun. Când de fapt ar trebui să aşteptăm un om normal, un
Alexandru Big, precum în melodia lui
Jimmy LaFave:
Everybody
I talk to is ready to leave
With
the light of the morning
They've
seen the end coming down long enough to believe
That
they've heard their last warning
Standing
alone
Each
has his own ticket in his hand
And
as the evening descends
I
sit thinking 'bout Everyman
Seems
like I've always been looking for some other place
To
get it together
Where
with a few of my friends I could give up the race
And
maybe find something better
But
all my fine dreams
Well
thought out schemes to gain the motherland
Have
all eventually come down to waiting for Everyman
Waiting
here for Everyman-
Make
it on your own if you think you can
If
you see somewhere to go I understand
Waiting
here for Everyman-
Don't
ask me if he'll show - baby I don't know
Make
it on your own if you think you can
Somewhere
later on you'll have to take a stand
Then
you're going to need a hand
Everybody's
just waiting to hear from the one
Who
can give them the answers
And
lead them back to that place in the warmth of the sun
Where
sweet childhood still dances
Who'll
come along
And
hold out that strong and gentle father's hand?
Long
ago I heard someone say something 'bout Everyman
Waiting
here for Everyman-
Make
it on your own if you think you can
If
you see somewhere to go I understand
I'm
not trying to tell you that I've seen the plan
Turn
and walk away if you think I am-
But
don't think too badly of one who's left holding sand
He's
just another dreamer, dreaming 'bout Everyman