Păi, eu tot mă mai gîndesc
Cum zice Lavric ăla despre spirit,
Cum vine el în lume,
Fără ghilimele,
Aşa,
Gol.
Şi cum nici măcar nu se poartă liniştit pe deasupra apelor,
Ci ţopăie ca nebunul
Din loc în loc
Lăsînd
Nişte urme
Ca nişte nume.
Şi cum ţopăie din loc în loc,
Din Mozart în Enescu,
Din Shakespeare în Eminescu,
Cu multe spaţii albe între
Lăsându-ne pe noi să descoperim cuvântul-pivot.
Habar n-aveam că există aşa ceva.
Hei, dar chiar şi spiritul trebuie să se sprijine pe ceva!
Pe nişte locuri comune, vorba lui Coande:
„Ai habar cum îi găseşte poezia pe poeţi
în locuri atît de comune?”