Dreapta strîmbă

A ține drumul drept poate să însemne două lucruri diferite: fie a rămîne pe drum, fără a ieși în afara lui, fie a îndrepta drumul, a-l face să fie drept. Un drum este drept atunci cînd are o țintă dreaptă. Ținta drumului determină nu atît conturul lui, care poate fi la fel de bine drept ori șerpuit, cît felul mersului. Poți merge drept pe un drum strîmb, iar efortul tău poate sfîrși prin îndreptarea drumului însuși. Dar nu poți merge strîmb pe un drum drept. După cum spune o vorbă atribuită lui Arsenie Boca, „în mintea strîmbă și lucrul drept se strîmbă”. Tot astfel și cu drumul: cînd mergi strîmb pe un drum drept, ai ieșit deja de pe drumul drept. Nu că l-ai fi strîmbat, ci ai ajuns să mergi pe un drum strîmb al tău. Pentru că, spre deosebire de frumosul care nu stă în ochiul privitorului, drumul stă în pasul drumețului. Nu poți merge drept cînd calci strîmb. Felul în care pășești este determinat de ținta pe care o ai, de locul unde vrei să ajungi.

Dar noile autostrăzi nu pot fi construite pînă cînd vechile drumuri nu sunt închise. Nu că vechile drumuri ar incomoda cu ceva autostrăzile. Ci autostrada devine necesară pentru simplul fapt că toate celelalte drumuri au fost închise. Pe autostradă nu contează ținta, sau felul în care mergi. Nu contează nici de unde vii. Nu contează decît viteza. Din acest motiv, nu pot exista decît drumuri drepte (sau strîmbe), nu și autostrăzi.
Cînd Mircea Platon amintea virtuțile României vechi, dl Mihail Neamțu se grăbea să vadă în evocarea lui M. Platon un apel la România lui „numerus clausus” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2011/11/mircea-platon-noua-diviziune.html, nota 6). În schimb, în texte precum „Miorița defectă” a dlui Avramescu (http://www.bursa.ro/editorial/miorita-defecta-53390&articol=53390&editie_precedenta=2009-05-30.html), dl Neamțu descoperă „dimensiunea nostalgică a eseisticii lui Cătălin Avramescu”, după cum sună recomandarea de pe coperta a patra a volumului Era Zgomotului (Curtea Veche, București, 2011, volum apărut în seria „Democrația Creștină” coordonată de Mihail Neamțu și Adrian Papahagi sub sigla Fundației Creștin-Democrate).   

Atunci cînd, în finalul textului menționat mai sus, dl Avramescu spune despre Sadoveanu că „a sărit în barca socialiştilor ca să îi fie bine” (http://www.bursa.ro/editorial/miorita-defecta-53390&articol=53390&editie_precedenta=2009-05-30.html), nu e limpede ce anume acuză omul de dreapta român: saltul oportunist, ori saltul în barca stîngii? Desigur, pentru cineva care n-a stat cu fundul în două luntri, ci doar în cea mai încăpătoare, intransigența autorului este cît se poate de justificată. Justificată anatomic mai întîi, și apoi desigur și ideologic. Precum si prințipial, argumențial si ființial, care va să zică.

Acuma, întrebarea nu e cît de bine putea să-i fie cuiva să sară în barca socialistă într-un mediu de dreapta și care tindea să devină de extremă dreapta, și nici cît de bine putea să-i fie cuiva să sară în barca Căpitanului Bligh (http://www.contributors.ro/cultura/william-bligh-traian-basescu-despre-profilul-psiho-politic-al-ofiterului-de-nava/). Unii ar fi putut ajunge ambasadori, chiar și la multă vreme după ce din flota românească nu a mai rămas nimic altceva decît niște simple bărci. Alții puteau ajunge la fel de rău, miniștri sau directori de servicii și institute. Dar lucruri de genul acesta s-au întîmplat așa, pur și simplu, de-a lungul drumului. Un drum drept, orientat spre libertate ni se spune în cuvintele lui Nicolae Seinhardt în ceea ce pare să reprezinte un fel de moto al cărții dlui Avramescu: „Cine știe că libertatea e bunul suprem înțelege ce poate însemna creștinismul.”

Personal, nu cred că libertatea, în sine, e bunul suprem. Din cîte am înțeles eu din creștinism, întotdeauna am crezut că viața este de fapt bunul suprem. „Vom muri și vom fi liberi”, una din lozincile Revoluției, mi s-a părut o idee absurdă, oricît de mult m-a emoționat. Pentru că cine este pregătit să moară pentru libertate este deja liber. Dar opusul nu este valabil: cine nu trăiește liber nu înseamnă că este deja mort. Cine trăiește neliber așteaptă să fie eliberat ori să fie ajutat să se elibereze. Libertatea poate fi bunul suprem doar în măsura în care coincide cu viața. Cine nu se teme de moarte nu este neapărat un om liber. Poate fi la fel de bine un om neliber, un om disperat sau un copil. Un nebun, sau un bețiv. Liber cu adevărat este doar cineva care este liber față de moarte. Dar această libertate este totuna cu viața. Este o manifestare a Învierii.

Din cîte am văzut pînă acum, nu aceasta este libertatea pe care elita o are în vedere. Pînă acum am văzut doar dispreț și dezgust față de cei a căror sărăcie sau lipsă de educație este asimilată de ideologii de dreapta sau de stînga unor forme de nelibertate. Stropșeli, ironii și lehamite față de oamenii simpli, a căror singură vină e că nu și-au propus să sară în vreo barcă oarecare, ci să-și vadă de drum, mergînd spre casă de parcă ar fi plecat pe drumul Crucii. Nu am auzit decît cuvintele de hulă ale mulțimii de la picioarele crucii, care-i cerea lui Iisus să facă demonstrația libertății Lui coborînd de pe cruce. Cînd de fapt Hristos își dovedea libertatea tocmai rămînînd pe cruce. Pentru că libertatea Lui a însemnat viața noastră, viața noastră reflectă acum libertatea Lui. Iar această libertate este una a rămînerii pe Cruce, pe drumul spre viață. Pe singurul drum drept.

Libertatea nu este ținta drumului drept; ținta drumului drept este viața. Dacă ne propunem să urmăm această țintă, vom păși drept, nu strîmb. Pentru că de-abia atunci vom merge liberi.

Dar oamenii de dreapta din România nu ne vor liberi cu adevărat. Pentru că aceasta i-ar obliga și pe ei să fie liberi. Nu neapărat liberi față de moarte, cît cel puțin liberi față de bunurile acestei lumi. Dar ei nu vor decît să trăiască bine. Și cu toate că rîd de Becali suit cu picioarele pe Maybach, așteaptă ca Siegfried să le coboare pacea în suflet în timp ce planează pe autostrada către neființă.