De mîine încep din nou jocurile de lumini,
spectacolul realizat de marii inițiați și întreținut (promovat, apărat) de
inițiații mai mici. Spectacolul se desfășoară oricum în permanență, doar că în
momentele de dezvăluire bruscă a Luminii adevărate luminițele gnostice nu se
mai văd, ci dispar o dată cu întunericul din care țîșnesc.
Însă problema nu ține atît de falsele lumini, ci
de faptul că se-ncearcă deformarea luminii adevărate. E adevărat, nimeni nu
pune făclia sub obroc. Chiar și cei care iubesc întunericul mai mult decît
lumina au nevoie de lumină. Doar că preferă ca această lumină să fie cumva
întunecată: să-i scoată din întuneric fără a-i expune luminii. Din aceste
motive nu vor pune făclia sub obroc, ci îi vor pune un abajur deasupra, unul
decupat în așa fel încît să proiecteze umbre pe pereții peșterii de unde nimeni
nu are voie să iasă, ori în care să intre.
Începînd cu drumul magilor și continuînd cu
Nașterea Domnului, vizita magilor și păstorilor și culminînd apoi cu Epifania,
am trecut printr-o lungă serie de semne care ne anunță și confirmă cu tărie Întruparea
Fiului lui Dumnezeu. Astăzi primim, în cuvintele bătrânului Simeon, ultimul
semn din această serie, unul care ar trebui să fie destul de puternic pentru a
ne ține credința tare pînă la Înviere, semnul radical al dumnezeirii lui
Hristos. Sunt cuvinte menite să fie păstrate în inimă, după exemplul Mariei: „Iar
Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca, 2:19). Crucea
e deja anunțată: este sfeșnicul în care va fi înfiptă Lumina.
Pînă atunci, vom mai primi desigur numeroase alte
semne, pe care le vom descoperi în minunile săvîrșite de Iisus și în cuvintele
pe care le rostește. Însă ele vor fi de-acum însoțite de ispite și încercări.
De un murmur, de șoapte, de gînduri. Uneori de cîte o conferință sau de vreo
carte „bună”.
Cu sărbătoarea de astăzi ia sfîrșit o serie
netulburată de semne. De-acum înainte, vom începe să auzim tot mai des cuvintele
prietenești, atît de rezonabile și, de aceea, cu atît mai amăgitoare:
„Acum
slobozeşte pe robul tău, după cuvântul tău, în pace, că ochii mei văzură că ai
pregătit o mântuire și pentru acest popor, așa cum ai pregătit una potrivită
pentru fiecare popor în parte. O lumină printre multe alte lumini și care, împreună
cu ele, va putea lumina pe acest popor, și poate și pe altele. Așa sper. Iar
dacă el nu va reuși, cu siguranță îi vei trimite pe alții atunci cînd vei
considera potrivit.” Iar tatăl şi mama copilului se mirau de ceea ce se spunea
despre copilul lor și se bucurau să audă că va fi și el un om religios, poate
chiar un mistic. Şi i-a binecuvântat bătrînul șaman şi a zis către mama copilului:
„Iată, fiul tău va face mult bine, și de aceea unii îl vor invidia. Dar dacă îi
va cerceta pe înțelepții din depărtări, va afla Calea și veți fi bine cu
toții pentru că veți avea o viață la fel de lungă ca a mea.”
Asemenea
mulțimii care-i ascultase pe păstori vorbind despre Prunc (Luca 2:18), putem să ne mirăm și noi de niște cuvinte atît de promițătoare.
Doar că nu le-am mai putea pune la inimă după ce l-am auzit pe bătrînul Simeon
spunînd: „Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii
mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor,
Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca, 2:29-35).
Hristos
nu este o lumină, ci adevărata și singura
Lumină, „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut,
iară nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut ...”