Chiar dacă actuala confruntare este una dintre
bine și rău, asta nu înseamnă că este o confruntare între oameni buni și oameni
răi; este o confruntare între oameni răi care iubesc binele și oameni răi care
urăsc binele.
Uneori urăști binele pentru că-l confunzi cu
altceva; alteori tocmai pentru că-l recunoști ca atare: „Sau ochiul tău este rău, pentru că eu sunt bun?”
(Matei 20:15)
Recunoașterea binelui aduce după sine
recunoașterea faptului că sîntem răi. Or, noi nu vrem să ne vedem așa cum
sîntem, ci vrem să ne vedem așa cum vrem să ne vedem. Vrem să ne vedem buni.
Cei care susțin inițiativa Coaliției pentru
Familie nu sînt oameni buni; sînt la fel de răi ca cei care o contestă. Dar cel
puțin noi, cei care vom vota „Da” peste cîteva zile, știm că sîntem răi. Și de
aceea vrem să ne schimbăm, devenind ceea ce iubim: binele.
Și cei care vor vota împotriva familiei (inclusiv
prin boicot), vor să se schimbe. Dar nu în cineva anume, ci în ceva care rămîne
fluid, aflat într-o transformare continuă. Dar și degradarea este tot o
transformare. Pentru că orice ai deveni la un moment dat, tot ar fi ceva bun în
acel lucru, prin simplul fapt al existenței sale. Dar atunci cînd urăști
binele, nu-ți poți îngădui să fii ceva precis. Trebuie să fii într-o stare
opusă împlinirii.
Nu știu dacă există un cuvînt pentru această stare, pentru
ceva care este fără să fie. De vreme ce lumea a fost adusă la existență prin
Cuvînt, nu avem cuvinte decît pentru ceea ce este.