Pagini

Oameni și Locuri

vineri, 5 octombrie 2018

Noul creștinism, sau de ce nu mai este ortodoxia altfel


Dacă domnul Pleșu ar fi vorbit pozitiv despre referendum, sprijinind votul în favoarea lui în ciuda unor neajunsuri secundare legate de mesaj, organizare, oportunitate sau atitudine, atunci ne-am fi putut declara suprinși. Ne-am fi putut întreba dacă nu cumva domnul Pleșu are vreo problemă, dacă nu i s-a întîmplat ceva grav. Dacă nu cumva, Domne ferește, s-a sclerozat! Pentru că o asemenea intervenție ar fi contrazis mesajul unei vieți întregi. Dar atunci cînd declară că nu va vota la referendum, definind atitudinea susținătorilor referendumului drept „capital de intoleranţă şi judecată tăioasă a „aproapelui” care n-are nimic de a face cu creștinismul” (http://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/articol/un-referendum-politic-impur), domnul Pleșu este în perfect acord cu sine.
Consider că ar fi o eroare să luăm recenta declarație a domnului Pleșu ca pe o dovadă de senilitate. De altfel, aceasta ar putea reprezenta una dintre scuzele eventuale pe care le-ar fi putut oferi discipolii lui Pleșu în urma declarației marelui avvă dacă n-am trăi deja un creștinism aparent ramolit, pe care toată lumea îl poate ignora liniștită și căruia nimeni nu consideră că trebuie să-i dea vreo explicație.
În orice caz, dacă declarația domnului Pleșu dovedește senilitate, atunci trebuie să admitem că Pleșu a fost senil întreaga viață. Pentru că această declarație este într-o continuitate perfectă cu o versiune de creștinism pe care Marele Bătrîn filocalic-dilematic a mărturisit-o și a cultivat-o dintotdeauna. Dacă aceasta este o dovadă de senilitate, atunci trebuie să admitem că toți discipolii săi sînt senili, de vreme ce mărturisesc cu toții, direct sau indirect, această variantă de creștinism: un creștinism în care toleranța înlocuiește iubirea, înțelegerea iertarea, problema păcatul, intervalul relația, transpersoana persoana, spiritismul spiritualitatea, un creștinism a cărui universalitate strict culturală este admisă doar cu prețul relativizării lui religioase. Este un creștinism nominalist, în care Dumnezeu, Buddha și Allah sînt același lucru: niciodată o persoană, întotdeauna doar o „prezență”.
Este adevărat că „intoleranţă şi judecată tăioasă a „aproapelui” [n-au] nimic de a face cu creștinismul”; dar este Referendumul pentru familie o demonstrație de intoleranță? Este acest referendum orientat împotriva aproapelui? Nicidecum! Referendumul este expresia civică a unui creștinism pe care domnul Pleșu & Co. au făcut tot ce au putut pentru a-l falsifica, deturna (despre metode și obiective, vezi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/07/hijackeri-si-kidnapperi.html) și restaura, după cum se exprimă cineva în niște termeni reprezentativi pentru participarea iresponsabilă, dar interesată a ierarhiei și teologilor ortodocși români la acest proiect ((https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei). Inițiativa Coaliției pentru Familie poate fi comparată, din acest punct de vedere, cu rezistența Solidarității în Polonia anilor ’80: o formă de rezistență politică și socială informată de cultura creștină tradițională. Ura împotriva Referendumului și a Coaliției pentru familie este ura împotriva bătrînelului pe care toată lumea îl credea ramolit, dar care dovedește că-i recunoaște pe toți și le cunoaște inimile și cugetele. Bănuiesc că trebuie să fie îngrozitor să fii nevoit să te ascunzi tocmai de cel care nu a existat niciodată pentru tine. 
În realitate, din păcate pentru ei, vestitorii acestui creștinism sînt departe de a fi sclerozați. În timp ce unii dintre ei luptă împotriva Noului Ateism, au permis cu toții cu bună știință intrarea furișată în Biserică a Noului Creștinism. (Mi se pare interesant că mișcarea furișată este asociată în limba română hoțului, potrivit rădăcinii latine „fur”, în timp ce în engleză a te furișa, respectiv „to sneak out/in”, vine din termenul din engleza veche „snaca”, din care provine „snake”, „șarpele” din engleza modernă; teologic vorbind, identificarea este corectă de vreme ce șarpele și hoțul sînt unul și același).
 În schimb, mă tem că numeroși ortodocși prezintă semnele unei îmbătrîniri premature: cînd am atras atenția asupra unor neclarități în discursul creștin al dlui Pleșu, ortodocșii „trăitori” au fost cei care mi-au reproșat inadecvarea și chiar deformarea  mea nedreaptă a mesajului magistrului din strada Plantelor (vezi, printre altele, https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/12/cultura-declinului-dialogului.html, https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2012/09/duhul-adevarului-si-spiritul-circului.html, https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/12/o-predica-de-craciun-despre-contributia.html). Din punctul lor de vedere, confruntat cu o ortodoxie autentică eu nu făceam decît să mă opun în numele unei „presupuse ortodoxii” (https://www.lumeacredintei.com/ortodoxie-si-traire/andrei-plesu-gheorghe-fedorovici-si-presupusa-ortodoxie/, articol la care am început să răspund aici: https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2013/08/crestinismul-all-inclusive1-ce-lipseste.html).
„Dumnezeu şi sufletul”, spunea George A. Panichas într-un eseu (pe care l-am tradus integral aici: https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/05/conservatorismul-si-viata-spiritului.html) sînt „probabil cele mai mari victime produse de actuala criză a modernităţii.”
Victima nu este doar cea care dispare de-a binelea; uneori, victima dispare doar pentru puțin timp. Dispare exact atît cît este nevoie pentru a fi „restaurată”, adică schimbată, transformată – înnoită.
„Bătrînul continent” rima cu „creștinismul tradițional”; Noua Europă are în schimb nevoie de un nou creștinism. Și-l va avea; de fapt, îl are deja. Trist este că l-a realizat cu sprijinul necondiționat și chiar entuziast al creștinismului tradițional (vezi și http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/12/modelul-nec.html).
În mesajul menționat mai sus, domnul Pleșu face o mărturisire de credință. Este credința pe care a mărturisit-o dintotdeauna și pe care a semănat-o întreaga viață cu sprijinul BOR (https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei). Departe de a fi un bătrînel senil, domnul Andrei Pleșu este un pilduitor, un restaurator și, mai ales, un semănător.
Nu-l poate acuza nimeni că nu a lăsat o recoltă bogată.