Am primit din partea domnului Ovidiu Nacu (https://ovidiunacu.wordpress.com/)
un comentariu substanțial referitor la postarea mea precedentă despre
întîlnirea dintre Mircea Eliade și părintele Dumitru Stăniloae (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/11/de-ce-nu-l-vrem-pe-staniloae.html).
Îi sînt recunoscător domnului Nacu pentru această intervenție, care mi-a oferit
prilejul de a preciza anumite puncte din interpretarea pe care am propus-o în
comentariul meu anterior. Îi mulțumesc de asemenea pentru bunăvoința cu care și-a dat
acordul pentru a publica observațiile domniei sale, pe care le puteți citi în
continuare între ghilimele și care vor fi urmate de răspunsul meu.
Domnul
Ovidiu Nacu scrie:
„Nici Stăniloae nu e de pus în icoană, nici Eliade
să-l dai anatemei.
Preotul harnic și moral are întâietate
duhovnicească față de geniul encicloped consacrat Universalității.
Logosul făcut trup e plinătatea ce plinește toate.
Înaintea Domnului Iisus Hristos se pleacă tot genunchiul.
Logosul neîntrupat, căutat pretutindeni de Eliade,
este de găsit...pretutindeni, dacă nu L-ai cunoscut personal, ipostatic prin
Iisus Hristos. Și Eliade nu L-a cunoscut, decât așa: prin ochii hindici ai
țăranului român.
Fiecare cu chemarea sa.
Dar new-agismul, hrănit și de Eliade, rămâne
anatema celui drept slăvitor creștin.
Stăniloae fost-a om harnic, kantian în gândirea
lui teologică, consecvent traducător de Filocalie de la Athos adusă sub braț –
și trăită - de Parintele Arsenie Boca.
Nu poti compara un scrib inspirat cu un geniu ce
nu-și afla alinare decât în Universalitate, fie ea și meta-hristică, totuși nu
antihristică.
Să nu fim înguști când numărăm stelele.
Nu noi le dăm strălucirea ce o au.
Noi de-abia nume le punem, în graiul nostru greoi.
„Adevăratul Stăniloae” e lesne de aflat,
deschizând orice carte de-a sa.
„Adevăratul Eliade”, însă...
De Nae Ionescu sau Mircea Vulcănescu mai avem,
oare, îndrăzneala de a întreba? Cei adevărați s-au ocultat și pigmeii au
triumfat. Bezna inundă azi, plină de beculețe și superoferte, chiar și pe cei
aleși...
Hora, însă, va dăinui. Cei ce rabdă până la
sfârșit judeca-vor „adevărul lucrurilor” (troparul Sf Nicolae), cât și
neadevărul oamenilor. Rotită mereu mucenicește, Hora din jurul Soarelui
Dreptății va dăinui.
Putea-vom plăti, fratele meu Gheorghe, intrarea la
joc ?...
Cu interes și drag,
Ovidiu Nacu.”
Stimate
domnule Ovidiu Nacu,
Vă mulțumesc pentru mesajul dumneavoastră dens și
atent, prin care ridicați importante probleme de natură teologică. Distincția
dintre Logosul Întrupat și cel pre-existent este indispensabilă nu doar pentru
buna înțelegere a creștinismului, ci și a relației dintre el și religiile necreștine.
Din acest punct de vedere, ea este utilă și pentru a înțelege diferența dintre
un om ca Stăniloae și unul ca Eliade. Într-adevăr, după cum am încercat să arăt
în textul meu, consider că ceea ce îl despărțea pe Eliade de Stăniloae era mai
important decît ceea ce îi unea. Simplu spus, îi despărțea Întruparea. Deși acesta era faptul esențial, mi se pare extrem de grav că pentru
funcționarii bisericești din ortodoxia română esențialul rămîne faptul că
amîndoi au fost niște „genii ale poporului român”. După cum se poate observa de altfel, pentru ortodoxia românească Întruparea și dogma creștină
în general încep de ceva vreme să reprezinte
mai degrabă niște piedici, niște chestiuni problematice, decît niște chei de înțelegere și rezolvare a istoriei.
Pe Eliade și Stăniloae îi uneau inteligența,
cultura, performanța culturală, dar îi despărțea Hristos, mai precis, îi despărțea felul în care cei doi se raportau la adevăr. Pentru BOR însă,
urmînd pseudo-elitei culturale, important este orice lucru, persoană sau idee care unește. Unirea este bună,
indiferent de cel care unește, indiferent de faptul că Dumnezeu are altă părere. BOR, împreună cu pseudo-elita ne liniștește: oare a spus Dumnezeu?
Desigur, nu orice unire este o
unire întru Hristos. În centenarul Unirii, aceasta ar fi putut reprezenta o bună temă de
reflecție într-o cultură creștină. În complicitate cu ierarhia BOR însă,
pseudo-elita s-a asigurat ca o astfel de cultură să nu mai crească
niciodată în Grădina Maicii Domnului. La o sută de ani de la Unire, celebrăm
uitarea adevărurilor care ne-au unit.
Despre icoane și anateme („Nici Stăniloae nu e de
pus în icoană, nici Eliade să-l dai anatemei”) nu mă pot pronunța; de altfel, ar fi și riscant să vorbești despre asta într-o cultură formată de mărturisirile și anatemele și lacrimile și sfinții lui Cioran. Încerc doar
să-i înțeleg pe cei care hotărăsc cine trebuie zugrăvit în icoană, sau cine
trebuie anatemizat. Încerc doar să înțeleg de ce actuala ierarhie a BOR îl preferă,
în termenii Sfîntului Irineu, pe hristosul cu chip de vulpe sau de cîine Celui
cu chip de om.
Creștinismul adevărului este necreștinesc, ba chiar anticreștin,
ne atrage atenția domnul Andrei Pleșu (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/crestinism-necrestinesc-1?utm_campaign=adevarul.ro).
Creștinii autentici sînt „neliniștiți, fragezi, întrebători.” Creștinii
autentici nu au răspunsuri, nu au criterii, nu au dogme. Au doar miresme,
aromele identic naturale cu care au fost injectați în prealabil de elita
liniștită. Dar poate că pseudo-elita este liniștită tocmai pentru că pretinde că are toate răspunsurile și
toate anatemele. Cine refuză aceste răspunsuri în numele tradiției creștine este
pe rînd, uneori deodată, resentimentar, intolerant, jihadist.
Însă faptul care mi se pare important în legătură cu diferența
dintre Stăniloae și Eliade și despre care am încercat să vorbesc în textul meu anterior este că, dincolo de realizările lor profesionale, cei doi se deosebeau prin viziunea diferită despre lume pe care o asumaseră. Astfel, în
timp ce pentru Eliade sensul era determinat de relația sacru-profan, pentru
Stăniloae, la fel ca pentru oricare creștin (creștin-necreștin, cum l-ar caracteriza domnul Pleșu), valorile decisive erau constituite
de perechea sfințenie-păcat. Cele două perechi conceptuale nu pot comunica între
ele; sacrul nu poate face trecerea spre sfințenie. Pentru a dobîndi sfințenia
nu este suficient să găsim un zeu, cum credea Socratele lui Platon. Trebuie să
găsim un anumit zeu: zeul necunoscut despre care Pavel voia să le vorbească
atenienilor în Aeropag. Zeul de care atenienii au rîs.
Problema noastră, a românilor, nu este că l-am
uitat pe Eliade, deși asta se spune în permanență în reportajul despre care am
scris anterior. Problema noastră este că l-am uitat pe Hristos. Profitînd și întreținînd această uitare, elita intelectuală creștin-ortodoxă (laici și clerici)
introduce un fals hristos. Un fals Hristos de care Eliade însă pare să nu aibă nevoie. Prins de mîna lui Stăniloae, Eliade ne spune că viziunea lui despre lume este epuizată. Este adevărat, Eliade suferea de artrită și avea nevoie să se sprijine de ceva. Din fericire, yoga nu părea să-l ajute aici. Nici tehnicile tantrice.
Să sperăm că Eliade și-ar fi dorit un cer nou și un pămînt nou. Mi-aș dori să fi devenit brusc „asfixiat de o certitudine nemiloasă”, vorba domnului Pleșu. Însă elita nu ne îngăduie asemenea speranțe. Iar BOR nu pare capabilă să le mai înțeleagă. Pentru BOR, geniile înseamnă sfinți, sfinții înseamnă genii – cu o singură condiție: să constituie o „prezență iradiantă, un reper tonic, dătător de pace și de înțelepciune” (apud Andrei Pleșu), care să nu aibă nimic în comun cu adevărul.
Cu deosebită considerație,
Gheorghe Fedorovici