De ce nu-l vrem pe Stăniloae

A mai rămas cam o săptămînă pînă la unul dintre numeroasele rituri de toamnă ale BOR. Este vorba despre un eveniment important și îndrăgit de clerul ortodox, cînd funcționarii bisericești vor sufla solemn încă o dată în ochii poporului dreptcredincios praful de pe cărțile lui Dumitru Stăniloae. Presupun că în cursul unui an se depune ceva praf. Avînd în vedere că în 16 noiembrie a.c. se vor împlini 115 ani de la nașterea marelui teolog, credincioșilor ortodocși le-ar prinde bine dacă ar purta în zilele următoare ochelari de protecție.

Profit de ocazie pentru a semnala un reportaj și în special trei dintre fotografiile prezentate în cursul acestuia. Reportajul este dedicat lui Eliade și se numește „Nu l-am vrut pe Eliade” și poate fi urmărit, în cele trei părți ale sale, la adresele https://www.youtube.com/watch?v=01il_j9_G24, https://www.youtube.com/watch?v=uwbHenT3tGM, https://www.youtube.com/watch?v=fzVhfDuRHzs).

Oricît de instructiv ar fi materialul din film, inclusiv prin distorsionările tipice jurnalismului profesionist, mi s-au părut relevante în mod special fotografiile care surprind întîlnirea dintre Eliade și Stăniloae. Fotografiile respective provin din arhiva preotului Ioan Ioniță, unul dintre cele trei personaje din reportaj care-și exprimă recunoștința pentru Eliade.

În această fotografie,

Stăniloae și Ioniță privesc spre Eliade. Stăniloae schițează un zîmbet, pare că l-a pus în încurcătură pe Eliade. Eliade este în schimb încordat, atent la ce urmează să spună. Pentru Eliade pare să fie vorba despre o chestiune extrem de serioasă; pentru Stăniloae, problema pare să fie rezolvată. În sfîrșit, pentru Ioniță nu există nici o problemă. El este acolo, și este în mijloc. Participă la evenimentul vieții lui și anume, la „discuția dintre două genii ale poporului român”, după cum avea să caracterizeze întîlnirea respectivă în cursul reportajului.

 Din fotografia următoare se pare însă că, pentru cei doi, ceea ce-i despărțea era mai important decît ce îi unea.

Îi unea pămîntul românesc din vaza lui Eliade, desigur, dar se pare că ceva mult mai important îi despărțea. Poate că îi despărțea adevărul.

Au continuat Stăniloae și Eliade dialogul surprins în prima fotografie? Au fost deschise noi subiecte? Doar preotul Ioniță ne-ar putea spune, însă el privește acum spre cameră, împreună cu restul personajelor care formează grupul din planul îndepărtat (cu excepția domnului din dreapta, care îl urmărește cu atenție pe Stăniloae). Și această fotografie mi se pare importantă, nu doar pentru că opoziția vizibilă dintre Stăniloae și Eliade ne amintește de polemica dintre Stăniloae și Blaga (controversă ignorată în modul cel mai laș cu putință de toate generațiile de funcționari bisericești produse între timp), ci și pentru că martorii evenimentului sînt total absenți din joc. Privesc cuminți spre obiectivul aparatului de fotografiat, de parcă acesta ar fi fost singurul lucru care conta: să apară în poză alături de „cele două genii.” Coreografia BOR organizată cu ocazia celebrării lui Stăniloae intră exact în acest cadru automutilant: un selfie cu Stăniloae.

Să trecem la cea de-a treia fotografie:

Acum devine limpede că prilejul întîlnirii dintre Stăniloae și Eliade a fost un botez: în stînga camerei, respectiv în dreapta fotografiei, mama (sau nașa) ține cu bucurie pruncul la piept. Preotul Ioniță privește smerit în jos, sau doar este atent să nu calce pe cineva pe picioare. Lîngă el, soția lui Eliade privește la rîndul ei în jos. Următorul, Eliade, privește trist în gol. Lumina blițului îi aprinde ochii în mod nefiresc. Eliade se sprijină de brațul lui Stăniloae, care privește luminos și bucuros spre prunc. În spatele lui Stăniloae, un tip privește detașat spre cameră. De fapt, tipul nu este acolo. Este nicăieri.

Dar ce face Eliade aici: se sprijină, se ține sau se agață de Stăniloae? Aici, în sfîrșit, Eliade pare să dorească să fie unit cu Stăniloae tocmai în ceea ce îi desparte. Să fie uniți prin viața în Hristos.

A fost un botez.
         Dar ce se întîmplă la un botez? 99% dintre creștinii ortodocși nu știu, dar pentru BOR asta nu reprezintă o problemă. De aceea, trebuie amintit că în cadrul botezului ortodox ne lepădăm de Satana și ne unim cu Hristos. În taina botezului, omul se unește cu cel care îl desparte de moarte, de minciună, de păcat. Creștinul nu este omul care a ales o cale dintre multe altele, cum consideră domnul Andrei Pleșu pe urmele lui Eliade, ci alege singura cale care există. Calea creștină nu este invalidată nici de numărul mic al creștinilor care pășesc pe ea, nici de numărul mare al falselor căi alternative. 

BOR săvîrșește sute de botezuri săptămînal. Cu toate acestea, exact ca tipul din ultima fotografie, BOR privește spre aparatul foto fără să fie acolo. Pentru BOR, totul este important cîtă vreme lucrul respectiv o unește cu lumea fără să o despartă de ea. BOR vrea să fie acolo, la fel ca preotul Ioniță, BOR vrea să asiste, dar fără să participe, la dialogul dintre genii. 

Din păcate, BOR nu se teme că n-ar avea ceva de spus. Se teme că ceea ce ar avea de spus ar putea să o despartă. Se teme că ar putea rămîne singură în poză, doar cu Hristos, doar cu Maica Domnului, doar cu îngerii, doar cu sfinții, doar cu poporul credincios. Și fără nici un geniu. Urmînd pseudo-elitei, care a parazitat cultura română vreme de treizeci de ani,  BOR preferă lucrurile care o unesc, nu lucrurile care o despart. Decît să fie prezentă cu prețul despărțirii de cei prezenți, BOR preferă să fie absentă, dar unită cu nimeni.

Eliade a murit în timp ce-l citea pe Cioran, scepticul care avea să moară nouă ani mai tîrziu. De-abia recent am aflat că discipolii lui Cioran l-au împiedicat pe preotul ortodox chemat de Cioran să intre la filozoful muribund, spunîndu-i că „dacă intrați acum la Cioran, veți anula o întreagă operă.” Într-adevăr, ce contează un suflet pe lîngă o operă?

„Astăzi, Eliade este apă, aer, vînt și cuvînt”, încheie panteist naratoarea filmului despre Mircea Eliade. Menționam mai sus unele distorsionări apărute în film. Precizez că distorsiunea majoră are de-a face cu însăși tema reportajului: nerecunoștința românilor față de un mare român. „Americanii l-au iubit mai mult decît l-am iubit noi”, ni se atrage atenția în mod repetat de-a lungul filmului. Lăsînd la o parte faptul că, la nivel instituțional, autoritățile comuniste nu puteau nici permite, nici asigura activitatea unui susținător al fenomenului religios, Eliade rămîne unul dintre puținii scriitori români care s-a bucurat și înainte, și după 1989 de iubirea și respectul cititorilor români de toate vîrstele. De fapt, publicul român s-a dovedit mai matur și mai responsabil decît hipioții care îl venerau pe Eliade ca pe un guru; crescuți într-o cultură a persoanei, românii nu puteau nutri așteptări legate de întoarcerea sacrului. Creștinul, chiar așa mocnit cum este creștinul român, se așteaptă ca apa să fie apă, aerul aer, vîntul vînt, iar omul om, indiferent că omul respectiv este viu sau dacă a răposat – „mort demult”, cum îl considera pe Eliade chiar unul dintre personajele intervievate.

Dincolo de hipioți, în film mai apar trei personaje recunoscătoare față de Eliade: dl Stelian Pleșoian, un mijlocitor între prezențele spirituale ale soților Eliade și realitatea nemiloasă constituită de becurile arse și garniturile uzate de robinet, amuzantul preot Ioan Ioniță, martor al întîlnirii dintre „cele două genii ale poporului român” și doamna Wendy Doniger, singura dintre cei trei care a citit din opera lui Eliade ceva mai mult decît textul dedicațiilor de pe cărțile primite de la savant.

Wendy Doniger, specialistă în hinduism, a fost studenta și succesoarea lui Eliade la Chicago. Printre realizările științifice ale lui Doniger se numără o ediție academică a Kamasutrei (http://www.complete-review.com/reviews/sanskrit/kamasutra2.htm), un manual dedicat artei de seducere a femeilor căsătorite, redactat aproximativ în perioada traducerii Septuagintei, a Bibliei ebraice în greacă. În filiație eliadiană, Doniger favorizează tradiția tantrică în raport cu cea vedică (îndrăzneală costisitoare https://www.theguardian.com/commentisfree/2014/feb/12/wendy-doniger-book-hinduism-penguin-hindus), iar comparațiile dintre interpretarea simbolului falic al lui Shiva și cea a Crucii în creștinism sînt atît de fertile încît este de neînțeles de ce întîrzie să fie apreciate în publicațiile Patriarhiei, sau cel puțin în paginile Dilemei vechi (vezi eseul „God's Body, or, The Lingam Made Flesh: Conflicts over the Representation of the Sexual Body of the Hindu God Shiva”, Social Research, Vol. 78, No. 2, Summer 2011, pp. 485-508), preluat în impresionantul On Hinduism (Oxford University Press, 2014, pp. 204-205 [1]). Cum ar spune oricine l-a citit pe domnul Andrei Pleșu, adică întreaga intelectualitate creștină (ortodoxă, catolică și protestantă/neo-protestantă), nu poți compara adevărurile. Nu poți compara decît poveștile. Iar poveștile pot fi comparate doar în măsura în care adevărul este o poveste, echivalare îmbrățișată cel puțin de BOR (https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei)  

Faptul că americanii i-au dat lui Eliade un apartament și o catedră nu înseamnă că l-au iubit mai mult decît românii: înseamnă că au avut mai multă nevoie de el decît puterea comunistă din România. Au avut nevoie de el nu doar pentru că Eliade era un savant veritabil: au avut nevoie de el pentru a înțelege noua paradigmă religioasă, anticreștină, în care Vestul tocmai intrase.

„99% dintre enoriași nu știau cine sînt soții Eliade”, declară mîhnit preotul Ioniță. Dar cîți la sută dintre credincioșii ortodocși au auzit de Stăniloae? Cîți ortodocși știu cine este Hristos? Asta nu este o problemă pentru preotul Ioniță. Nu este o problemă nici pentru ierarhia BOR.

Cel de-al patrulea martor al reportajului, și cel mai important, de fapt, este părintele Stăniloae. El nu vorbește. Nu vorbește pentru că nu este lăsat să vorbească. Aparent, Stăniloae este absent, e doar un pretext pentru ca un ioniță să vorbească despre sine. Stăniloae este adus acolo doar pentru poză, așa cum îl aduce ierarhia BOR în fiecare toamnă la riturile ei de trecere spre relativismul religios telecomandat de Pleșu via Rene Guenon și Andre Scrima. I-am fi cu adevărat nerecunoscători lui Eliade dacă i-am interzice lui Stăniloae să vorbească, să fie prezent. Pentru că ceea ce-i desparte pe cei doi este mai important decît ceea ce-i unește.

Eliade se sprijină de Stăniloae, se agață de brațul teologului. Ar dori să participe la bucuria care strălucește pe chipul lui Stăniloae. Din lentilele ochelarilor așezați peste niște ochi stinși nu se întoarce însă decît reflexia blițului.

Contrar concluziei și premisei reportajului, adevărul e că românii îl vor pe Eliade – nu-l vor pe Stăniloae. Nu-i interesează Stăniloae. Pentru că Stăniloae ne desparte de Eliade. Stăniloae ne desparte de genii. Stăniloae ne desparte de noi înșine, de păcatul din noi și ne vorbește despre Hristos.

Peste Stăniloae s-au depus douăzeci și cinci de ani de praf. Putem rezista la douăzeci și cinci de ani de praf.

Dar nu cred că putem supraviețui celor două mii de ani de praf lăsați de ierarhii ortodocși să se așterne peste Hristos.

Acum poate că vom reuși să înțelegem de ce Eliade se agăța de brațul părintelui Stăniloae. Ar trebui să-i urmăm exemplul. În timp ce ierarhia BOR îl îngroapă pe Stăniloae sub un morman de praf, păgînul Eliade încearcă să ne ajute să ne prindem la rîndul nostru de brațul părintelui Stăniloae.

Din păcate, românii ortodocși se agață doar de brațul preotului Ioniță. Românii nu vor să participe la bucuria unei taine creștine, ci doar la spectacolul dialogului dintre două genii ale poporului român.

Să le fie țărîna ușoară!

Notă

[1] „By the late nineteenth century, for many Hindus, a Hindu lingam was no more a sexual organ than a cross was a Roman instrument of execution. To continue this parallel, some Christians see in the cross a vivid reminder of the agony on Calvary, while others see it as a symbol of their god in the abstract or of Christianity as a religion; this dichotomy corresponds to that between the anatomically detailed saguna, phallic lingam (such as the Gudimallam lingam) and the abstract, nirguna, elongated-object lingam, which have different resonances for worshippers. But some Hindus,  particularly those who advocate a sanitized, ‘spiritual’ form of Hinduism, do not merely see the lingam as an abstract, nirguna symbol but go on to object to, and attempt to censure, the interpretations of those who view it in more somatic terms, as a saguna lingam. They would be the counterparts of Christians who would refuse to acknowledge that the cross ever referred to the crucifixion of the historical Jesus.”