Ideologia de gen nu ar avea succesul de care se
bucură dacă nu ar fi însoțită de o teologie de gen (http://www.contributors.ro/cultura/ini%C8%9Biafrica-pentru-familie/).
Distincția este mai greu de observat pentru că în timp ce ideologia de gen este
produsă de marxismul cultural secularist, teologia de gen este produsă de
neo-gnosticism în parohii, secții de teologie, spațiu public, unde a fost
cultivată cu discreția cu care adolescenți timizi și romantici sau bătrînele
inofensive cultivă marijuana în balcon, verandă sau cămară.
Problema este că deși luptă împotriva ideologiei
de gen, Biserica Ortodoxă Română sprijină teologia de gen, binecuvîntînd misionarii
noului creștinism adus în România de Apostolul Andrei cel Nou prin noua sa
evanghelie (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/10/noul-crestinism-sau-de-ce-nu-mai-este.html).
Spre deosebire de apologeții creștini din vechime care au răspuns acuzațiilor
și distorsiunilor aduse pe rînd de evrei, păgîni și gnostici, sarcina
apologetului creștin ortodox de astăzi este complicată de faptul că acuzațiile
și distorsiunile actuale se bucură de sprijinul iresponsabil, chiar dacă
interesat, al unor ierarhi ortodocși care speră să primească ceva din
prestigiul intelectual al unei elite care, de altminteri, se simte ofensată de orice
asociere cu popii inculți și primitivi.
În general, focul este mai greu de stins decît de
aprins; dar el este cu atît mai greu de stins cînd este întreținut de gazul
turnat peste el din oportunismul unei ierarhii care speră nu doar să se
încălzească la focul din curtea castei superioare, ci și să se bucure de lumina
lui în așteptarea luminii neînserate.
Este ideologia de gen un fenomen nou? Sîntem oare brusc asediați de o nouă amenințare?
Sigur, ideologia corectitudinii politice, marxismul cultural, ideologia de gen
par să reprezinte un fenomen nou. Dar aceste manifestări nu constituie propriu-zis
un nou adversar, ci reprezintă noile
arme ale vechiului nostru adversar. România nu a fost ocupată acum de
activiștii sexo-marxismului, ci doar a fost preluată
de aceștia (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/09/aceasta-tara.html).
În 1990, România a fost preluată pașnic (deși cu însemnate
costuri colaterale) de noua armată
neo-liberală, religioasă și, în ciuda
aparențelor, anticreștină în care s-a transformat, printr-o clasică rotație de
cadre, fosta armată de ocupație
comunistă și atee. Sloganul „Unitate!” a fost înlocuit treptat de sloganul
„Diversitate!” în timp ce în locul tabloului lui Ceaușescu erau așezați lideri
occidentali politici și culturali. Războiul ideologic modern trebuie să dispună
de arme noi; iar noua armă se deosebește prin performanța de a face să pară
că-și atacă adversarul în timp ce, de fapt, îi extermină tocmai pe cei pe care
ar trebui să-i apere.
Din păcate, românii nu au putut opune rezistență armatei
reciclate și noilor ei arme și asta din mai multe motive: în primul rînd,
românii au fost dezarmați la propriu: acolo unde s-a putut, li s-au luat
armele. În rest, ele au fost înlocuite. Cîți dintre români mai fac astăzi – la
noapte – Psaltirea?
În afară de asta, la cît i-au așteptat pe
americani, românii chiar au crezut că este vorba despre o armată eliberatoare;
această nouă armată s-a bucurat și se bucură de binecuvîntarea BOR; în plus, preluarea
României s-a făcut printr-un proces de mare subtilitate, fiind controlat de
maeștrii spirituali confirmați atît de elita intelectuală de dreapta, cît și de
BOR.
Noua/vechea forță de ocupație a fost interesată de
problemele obișnuite ale oricărei armate de ocupație: mai întîi, de restabilirea
sau întemeierea liniilor de comunicație, a drumurilor.
Se spune că Imperiul roman și-a datorat existența
mai degrabă drumurilor decît forturilor. La noi, însă, forța de ocupație nu a
avut niciodată nevoie de autostrăzi. Fiind vorba despre o putere spirituală,
drumurile nu puteau fi decît spirituale la rîndul lor. La urma urmei, în măsura
în care drumul are un sens (de mers), orice drum este în esență și în primul
rînd un drum spiritual.
Inițial, forța de ocupație nu a voit să riște, așa
că au fost stabilite drumuri verificate în alte părți ale lumii. Precum
serialul Seinfeld, de pildă. Ulterior, concentrația de cinism, nepăsare și
egoism a rămas neschimbată în versiuni locale precum Las Fierbinți, unde a fost
redusă, în mod nedrept aș spune, doar doza de inteligență și umor. Prin astfel
de sitcomuri s-a urmărit desprinderea românilor de conștiința unui scop, de
responsabilitate personală, de certitudinea unei identități personale și de
intuiția unei identități naționale, de viziune istorică, de cultura
solidarității și, mai ales, de sentimentul demnității personale.
În perfectă sincronizare cu acest val de eroziune
a culturii noastre produs de subcultura pop, revista Dilema a pus în mod sistematic în discuție teme pe care românii le
considerau în mod obișnuit dincolo de discuție (vezi un dosar recent la http://dilemaveche.ro/tag/ocupatia-parinte).
Intelectualii formați de spiritul Dilemei
domină astăzi nu doar mediul academic, ci și spațiul public, iar premisa lor
majoră de lucru este că totul poate fi redefinit (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2017/03/care-plesu.html).
Subcultura pop defrișa valorile culturii române în timp ce oamenii Dilemei semănau noi scopuri, valori și
solidarități. Astfel, străinul este privilegiat în raport cu vecinul,
alteritatea în raport cu familiaritatea, celălalt față de casnic, familia
spirituală față de cea biologică. Țintuită de piroanele unor valori subversive,
cultura română a fost țintită de tirul unei noi educații axiologice. După cum
observă domnul Marius Corduneanu,
„The
“diversity” rhetoric of our times is a sad perversion of something sacred and
beautiful. It became an encapsulation of the infinite under the pressure of
different political/activist agendas.” (https://www.academia.edu/8896772/The_Face_of_Other._Prolegomena_to_a_Possible_Philosophy_of_Relativism)
Instrumentalizînd transcendența Fiului lui Dumnezeu și, totodată, imanența, apropierea Lui radicală prin Întrupare, gnosticii au reușit să-i
atribuie diferenței calități
divino-umane, în așa fel încît celălalt,
prin simplul fapt de a fi celălalt și de a fi diferit, este din capul locului
nu doar unit cu Dumnezeu: este Dumnezeu. În virtutea acestui proces de transformare, și nu prin credința în Hristos și urmarea
Lui ca rezultat al unirii cu El, omul poate fi salvat, poate fi mîntuit. Este modul
de funcționare al motorului în doi timpi al mecanicii gnostice actuale,
binecuvîntată de teologii ortodocși români care continuă să lupte curajos
împotriva francmasoneriei pașoptiste. Luptă justificată de obținerea unor loji
cu vedere mai bună spre scenă.
*
„Leagănul creștinismului englez”, cum este
considerat nord-estul Angliei, nu mai poate oferi nimic celor care au vise și
aspirații. Părinții nu le pot transmite copiilor decît sărăcie, intoleranță și
prejudecăți. Dar în filmul Billy Eliott,
un băiat de 11 ani refuză să primească această moștenire: el vrea să danseze, vrea
să zboare. Vrea să dispară, după cum le declară examinatorilor de la Școala
Regală de Balet din Londra, care doreau să știe ce simte cînd dansează. „E ca
electricitatea”, repetă Billy, resemnat cu gîndul că fusese deja respins.
Însă Lee Hall, scenaristul, nu putea lăsa această
electricitate să se piardă. Billy Eliott este admis la Londra; finalul filmului
îl suprinde pe Billy într-un spectacol cu Lacul
lebedelor la care tatăl și fratele lui Billy tocmai au ajuns. Lîngă ei se
afla deja Michael, prietenul homosexual din copilărie al lui Billy.
În 2011, Lee Hall a compus Beached, textul unei opere pentru copii. Opera avea să fie jucată
de copiii de la școala primară Bay
Primary School in Bridlington, East Riding of Yorkshire. Povestea este despre un bărbat
homosexual care dorește să petreacă o zi pe plajă cu fiul său. Conducerea
școlii, animată de toleranță și înțelegere, a avut totuși o obiecție: copiii
care jucau trebuiau să folosească termenul „gay” în locul lui „queer” din
versiunea originală. [1]
Lee Hall este căsătorit cu baroneasa Tania Kidron,
co-fondatoarea organizației Filmclub.
Organizația urmărește educarea elevilor prin film, înființînd în acest scop
cluburi de film și alte instituții educaționale în școlile din Anglia, Țara
Galilor, Irlanda de Nord, Scoția și Insula Man. Kidron este o puternică
susținătoare a drepturilor copiilor. Presupun că Billy Eliott este unul dintre principalele filme educative, unul
dintre filmele care a avut o contribuție importantă la performanța Scoției de a
deveni prima țară din lume care a inclus predarea drepturilor lesbienelor,
homosexualilor, bisexualilor, transgender și intersex în curricula școlară. [2]
Judecînd după presiunile exercitate la noi din
diverse direcții, este surprinzător că scoțienii ne-au luat-o înainte în
această privință. Sînt șanse totuși ca România să fie cea de-a doua țară după
Scoția care să implementeze programe educaționale de incluziune de gen.
Entuziasmul invitaților în studiourile posturilor naționale de radio și
televiziune trădează în ultima vreme și o vizibilă nerăbdare cînd trebuie să
reia, din nou și din nou, mesajul despre discriminare/intoleranță/toleranță.
„Copilul trebuie să înțeleagă că
discriminarea este greșită”, „educația pe această temă trebuie să înceapă cît se poate de devreme” (https://radioromaniacultural.ro/educatia-in-spiritul-tolerantei-incepe-in-familie/).
„Noi ca societate am evoluat și nu mai suntem în epoca de piatră, cînd
lucrurile erau doar în alb și negru”, precizează una dintre invitate,
îndepărtînd ferm și curajos tenebrele discriminării și intoleranței.
România a pierdut cîteva locuri în clasamentul
respectării copilăriei, ne spune Asociația „Salvați copiii” (https://www.salvaticopiii.ro/ce-facem/advocacy-campanii/multiplele-chipuri-ale-excluziunii).
Din clasament vedem însă că țări precum Norvegia, Suedia, Finlanda ocupă locuri
fruntașe, deși aici autoritățile de protecție socială au fost acuzate că au
smuls copiii din familia lor pentru a-i proteja de amenințări adeseori nedovedite.
Fundația Friedrich-Ebert-Stiftung ne monitorizează
nu doar credința (https://www.stiri.ong/ong/drepturile-tuturor/credinta-religioasa-in-romania-un-nou-infografic-monitorul-social),
dar și nivelul de democrație în școală („Friedrich-Ebert-Stiftung Romania a
lansat de curând studiul întitulat „Educație pentru democrație în școlile din
România”, care descrie atitudinile și valorile profesorilor față de societate,
sistem politic, precum și față de profesie. Urmareste acum live dezbaterea în
care se discuta rezultatele studiului: https://www.facebook.com/privesc.eu/videos/262471347786665/”)
În România a venit timpul aplicării noilor valori,
a noii religii întemeiată pe valoarea supremă, toleranța, impusă de Ministerul
Toleranței atît prin reeducare forțată, cît și prin penalizarea infidelilor.
Sigur, așa cum este descrisă și impusă, toleranța este o valoare intolerantă și
arbitrară. Ceea ce nu împiedică instructorii și cadrele din Ministerul
Toleranței să determine și să impună noul model comportamental împotriva
culturii și tradiției românești.
Toleranța este falsă nu doar pentru că vine de la străini, ci în primul rînd pentru că înlocuiește și anulează virtutea creștină
a iubirii, tocmai pentru că se pretinde realizarea concretă și măsura iubirii. Dar în numele iubirii creștine ești obligat să-i spui cuiva că alegerile lui sînt
greșite atunci cînd îi fac rău sau îl orientează pe un drum greșit. Toleranța corectitudinii politice nu-ți permite în schimb să invoci posibilitatea salvării. Pentru că în Noua Ordine Morală toți oamenii
sînt în regulă și toate alegerile trebuie respectate. Transformat în
„celălalt”, în alteritate pură, fiecare om este un zeu. Este, așadar,
indestructibil, dincolo de cădere și de salvare. Acest gnosticism ieftin
servește de altfel foarte bine capitalismul corporatist într-o lume în care
resursele vitale sînt limitate: să respectăm dreptul celuilalt de a se face
praf, pentru că în felul acesta porția lui ne revine nouă. La nivel
macro-economic, dreptul celuilalt de a se face praf se traduce prin dreptul
nostru de a distruge populații și țări întregi.
Toleranța corectă politic este o falsă virtute și pentru că este
formulată în raport cu o falsă diversitate. Raționamentul tolerant este
întemeiat pe un silogism: trebuie să acceptăm diversitatea de orice fel,
inclusiv homosexualitatea. Însă diferența introdusă de homosexualitate, deși
este de fiecare dată prezentată în programele posturilor naționale de
televiziune și radio la pachet cu diferențele naturale, este de altă categorie.
Este fals și necinstit să prezinți homosexualitatea într-o serie de diferențe
determinate de rasă, greutate, inteligență ori stare socială. Anomalia faptului
de a te simți atras sexual față de o persoană de același sex nu poate fi
inclusă printre anomaliile fizice congenitale precum handicapul mintal, printre afecțiuni dobîndite precum diferența de greutate, ori printre situații sociale defavorabile precum sărăcia extremă. Anomalia faptului de a te simți atras
sexual față de o persoană de același sex a fost considerată dintotdeauna, pînă în
urmă cu aproximativ patruzeci de ani, o afecțiune psihică. Homosexualitatea
aparține de un cu totul alt set de „diferențe”, fiind mai degrabă încadrabilă
laolaltă cu pedofilia și zoofilia.
Așa-numita „educație inclusivă” este de fapt o
religie. Este religia celor care se consideră mîntuiți, salvați prin simplul
fapt de a fi oameni, oricum ar fi, orice ar crede și orice ar face. În numele
religiei progresului moral, activiștii seculari colaborează cu misionarii noii
religii în vederea salvării lumii de creștinism. După cum spunea una dintre
invitate de la o emisiune RRC menționată mai sus, „Nu mai suntem în
epoca de piatră, cînd lucrurile erau doar în alb și negru” (https://radioromaniacultural.ro/educatia-in-spiritul-tolerantei-incepe-in-familie/).
Ceea ce înseamnă că și creștinismul ține de epoca de piatră, adică de o epocă
cînd lucrurile erau discriminate. „Alb și negru” este de fapt o formulă menită
să discrediteze opozițiile fundamentale bine-rău, adevăr-minciună, frumos-urît.
Așadar, pentru noii educatori opoziția dintre bine
și rău ține de preistorie. Este o etapă depășită din evoluția conștiinței
umane. Indivizii evoluați de astăzi nu mai văd lucrurile în alb și negru, în
bine și rău. Cei care le mai văd așa trebuie salvați, vindecați. În măsura în
care creștinismul afirmă această opoziție, el ține de preistorie și nu are ce
căuta în istoria prezentă. Boicotarea referendumului pentru precizarea
definiției căsătoriei s-a făcut astfel în deplin acord între activiștii
seculari, care și-au propus să ne salveze de creștinism, și misionarii noului
creștinism, care vor să salveze creștinismul redefinindu-l potrivit viziunii
lor gnostice. Actualii ierarhi ortodocși, care au preluat BOR în felul în care
România a fost preluată de noile forțe de ocupație, sînt încîntați: sprijinind
elita gnostică, dedicată „salvării” creștinismului, ierarhii ortodocși au
posibilitatea de a salva Biserica încă o dată, la fel cum au salvat-o și în
timpul comunismului. Sau, dacă nu Biserica, cel puțin pe ei înșiși. La fel cum
s-au salvat în timpul comunismului.
Creștinismul în tonuri gri, creștinismul spălăcit,
călduț, este posibil. De altfel, este supraoferta care ne este propusă de o lungă bucată de vreme. Ortodoxia este într-un permanent Black Friday cel puțin de la
întronizarea PF Daniel. Este creștinismul pe care-l dorim cu toții, pentru că este
singurul lucru care nu ne poate salva.
*
Jamie Bell, actorul din Billy Elliot, s-a bucurat de beneficiile toleranței pe propria
piele. Deși destul de tîrziu, ce-i drept, cam pe la 14 ani, dar s-a comportat
ca și cum ar fi fost expus culturii toleranței de la o vîrstă mult mai mică. A avut
răspunsul pe care l-ar aștepta organele de cultură din România: s-a mutat în
timpul filmărilor în locuința pe care regizorul homosexual al filmului, Stephen
Daldry o împărțea deja cu partenerul său. La 19 ani, Jamie Bell intră într-o
relație cu actrița bisexuală Evan Rachel Wood. Relația a cunoscut întreruperi
și reveniri. În tot acest timp, Bell a postat în permanență pe contul său de
Twitter comentarii în favoarea drepturilor homosexualilor. Cu o seară înainte
ca destrămarea căsătoriei lor să fie anunțată, Wood a participat la gala „An
Evening With Women” din Los Angeles, organizată în vederea colectării de
fonduri pentru membrii din gruparea LGBT (https://www.dailymail.co.uk/femail/article-2655634/His-wifes-left-prefers-women-His-film-careers-faltering-How-Billy-Elliot-fell-earth.html).
Este posibil să nu existe nici o legătură între
diverșii actori pe care i-am menționat mai sus, între ierarhii ortodocși, elita
creștină de dreapta, activiștii în domeniul educației și agenții marxismului
cultural. Putem dezbate măsura în care există o legătură între toleranța pe
care a îmbrățișat-o Jamie Bell încă din adolescență și viața lui ruinată din
prezent. Dansul lui Billy a fost electric – atît de electric încît l-a curentat
pe interpret aproape mortal. Pentru puterea politică din Ungaria însă, lucrurile sînt clare:
music-hall-ul Billy Elliot, pe muzica
compusă de Elton John, a fost suspendat din cauză că promovează
homosexualitatea (https://www.theguardian.com/world/2018/jun/22/billy-elliot-musical-cuts-dates-hungary-claims-turn-children-gay).
Ne putem lăsa inspirați de exemplul lui Billy
Elliot și să urmăm exemplul Scoției, așteptînd ca și viețile noastre să fie
scurtcircuitate de o legătură electrică nulă, precum „toleranța” interpretată
ideologic sau gnostic. Nu sînt sigur dacă ar trebui să urmăm neapărat exemplul
Ungariei, interzicînd spectacolul. Dar cred că ar fi bine pentru toată lumea
dacă am redobîndi înțelegerea clară a realității binelui și răului, dacă am
redobîndi capacitatea de discriminare între alb și negru. Într-o astfel de
cultură homosexualitatea nu ar trebui interzisă, pentru că nu ar mai fi
promovată. Diferența de comportament sexual nu ar mai fi doar o diferență
oarecare printre altele, ci un păcat, o situație în care nu ne putem împlini
vocația. Și cum ne-am putea împlini dacă nu am putea fi salvați cu adevărat? Dar tocmai acesta este lucrul pe care „salvatorii” noștri se străduiesc să-l împiedice cu orice preț.
Note:
[1] „The story is about a gay retired painter, a single father who tries
to spend a quiet day at the seaside with his son, but who is interrupted by
children on a school trip, dogs, a landscape painter, an amateur dramatic
society and others. After rehearsals had been going on for six months, the
school threatened to pull the children out of the production if changes were
not made to the libretto. Hall changed some words to accommodate their
requests, but school officials, supported by Opera North, insisted on the
removal of the words "I'm queer" and "I prefer a lad to a
lass," and other references to the character being gay. The school
eventually agreed to let the children perform if Hall changed "queer"
to "gay."” https://en.wikipedia.org/wiki/Lee_Hall_(playwright)
[2] „Scotland will become the first
country in the world to embed the teaching of lesbian, gay, bisexual,
transgender and intersex rights in the school curriculum, in what campaigners
have described as a historic moment.
State schools will be required to teach pupils about
the history of LGBTI equalities and movements, as well as tackling homophobia
and transphobia and exploring LGBTI identity, after ministers accepted in full
the recommendations of a working group led by the Time for Inclusive Education (TIE)
campaign. There will be no exemptions or opt-outs to the policy, which will
embed LGBTI inclusive education across the curriculum and across subjects and
which the Scottish government believes is a world first.” https://www.theguardian.com/education/2018/nov/09/scotland-first-country-approve-lgbti-school-lessons?CMP=fb_gu&fbclid=IwAR3yYaoYlU9WFKus7J919riADIQ5D4mmFT2PjZt7pJOkgyPbg9MVTdqqoQI