„Lipsa timpului mă silește să mă limitez doar la
un exemplu pentru a arăta că „dihotomiile” menționate mai sus, care fără
îndoială au determinat metamorfoza profundă a evlaviei noastre liturgice, nu
numai că nu unesc și nu leagă pe Dumnezeu cu omul și cu lumea, într-o conceptie
logică despre lume, ci, dimpotrivă, desființează orice „comunicare” și
„corespondență” între ele.
Așa, de pildă, a binecuvânta apa,
făcând-o „apă sfințită”, ar putea avea două înțelesuri total diferite. Ar putea
însemna, pe de o parte, transformarea a ceva profan, și astfel gol și neutru
din punct de vedere religios, în ceva sacru, în care caz principalul înțeles
religios al „apei sfințite” este tocmai acela că ea nu mai este „simplă” apă și,
în fapt, este chiar opusă apei obișnuite — așa cum sacrul este opus profanului.
În acest caz, actul binecuvântării nu descoperă nimic despre apă și, deci,
despre materie sau lume, ci, dimpotrivă, le face irelevante pentru noua funcție
a apei ca „apă sfințită”. Sacrul arată profanul tocmai ca profan, adică lipsit
de înțeles din punct de vedere religios.
Pe de altă parte, același act al binecuvântării
poate să însemne revelarea adevăratei naturi și adevăratului destin al apei, și
astfel ale lumii, el poate fi epifania și împlinirea „sacramentalității” lor. Fiind,
prin binecuvântare, restaurată în funcția ei corespunzătoare, „apa sfințită”
este înfățișată ca apa adevărată, deplină și adecvată, iar materia devine din
nou mijloc de comuniune cu Dumnezeu si de cunoaștere a Lui.
Cel ce este familiarizat cu conținutul și textul
marii rugăciuni de binecuvântare a apei — la botez și la Bobotează — știe fără îndoială
că acestea aparțin celui de al doilea dintre înțelesurile mentionate mai sus, că
termenul lor de referință nu este dihotomia sacrului și profanului, ci „potențialitatea”
sacramentală a creației în totalitatea ei, precum și în fiecare dintre
elementele ei. Totuși, oricine este familiarizat cu evlavia noastră liturgică —
în acest caz cu „înțelegerea” de către imensa majoritate a credincioșilor a
semnificației „apei sfințite” — știe la fel de bine că primul înțeles triumfă
aici, cu excluderea, în fapt, a celui de al doilea. Aceeași analiză poate fi
aplicată, cu aceleași rezultate, practic, fiecărui aspect al cultului:
sacramentelor, liturghiei timpului, heortologiei (studiul sărbătorilor — n.tr.)
etc. „Sacramentalitatea” a fost înlocuită pretutindeni de „sacralitate”,
„epifania” de o încrustare aproape magică in timp, și materia („naturalul”) de
către „supranatural”.
Ceea ce este cu adevărat deranjant aici este că o
astfel de evlavie liturgică, o astfel de înțelegere și experiență a cultului nu
numai că nu este în nici un chip o provocare pentru secularism, ci este de fapt
chiar una dintre sursele sale. Pentru că ea lasă lumea profană, adică tocmai
seculară, în cel mai profund înțeles al acestui cuvânt: ca total incapabilă de
orice comunicare reală cu Divinul, de orice transformare și transfigurare
reale. Neavând nimic de revelat cu privire la lume și materie, timp și materie,
această idee si această experiență a cultului nu „deranjează” nimic, nu ridică
nici o întrebare, nu provoacă cu nimic. Și nu sunt, într-adevăr, „aplicabile”
la nimic. Ele pot, deci, „coexista” pașnic cu orice ideologie seculară, cu
orice formă de secularism. Și, de fapt, nu există aici nici o diferență între
„rigoriștii” liturgici, adică cei care pun accentul pe slujbele lungi, pe
respectarea îndrumărilor tipiconale si ale tipicului, și „liberalii” liturgici,
întotdeauna gata și doritori să scurteze, să adapteze, să ajusteze. Pentru că în
ambele cazuri se neagă pur și simplu continuitatea dintre „religie” și „viață”,
însăși funcția cultului ca putere de transformare, judecare și schimbare. Din
nou, paradoxal și tragic, acest tip de abordare a cultului și acest fel de
experiență liturgică sunt, într-adevăr, izvorul și suportul secularismului.”
Alexander Schmemann, Pentru viața lumii: Sacramentele și Ortodoxia, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al BOR, 2001, p. 162-165. Pentru ediția în engleză, vezi For the Life of the World, Saint
Vladimir’s Seminary Press, 2004 (first
edition 1963), p. 131-133).