„Na, uite că acum le-a dat
Dumnezeu spitale!” observa recent cineva în legătură cu refrenul progresist din
anii trecuți, „spitale, nu catedrale!” (refrenul era într-un sens justificat de transformarea catedralei dintr-un loc de
închinare într-un centru de putere). Ideea unora e că dacă-l saturi de spital,
pînă la urmă omul preferă catedrala. Ar fi bine însă dacă la ieșirea din spital
vom găsi și parohii. Deocamdată ele nu există, în ciuda numărului mare de
biserici. Să ne rugăm așadar ca Dumnezeu să ne dea nu doar spitale, ci și
parohii. Deși este limpede că nu avem spitale, chiar dacă avem medici, lumea
rămîne cu impresia că avem parohii doar pentru că există preoți.
Pînă la instituirea
stării de urgență națională în România, BOR a făcut mari eforturi pentru a
ajunge și rămîne în prima linie. Chiar dacă nu avea cu ce să contribuie în mod
direct, Biserica ținea nepărat să se știe cîte linii telefonice de urgență a
înființat în fiecare centru eparhial, cîte pachete s-au distribuit bătrînilor
și săracilor, cîți bani s-au dat etc, recomandînd în plus organizarea de grupuri de acțiune „care să analizeze situația concretă
din parohie, să identifice cazurile bătrânilor și persoanelor vulnerabile,
precum și posibilitățile de a ajuta concret.” (https://basilica.ro/recomandari-privind-organizarea-activitatilor-filantropice-in-contextul-actual/).
Nu știu în ce măsură lucrul acesta a fost realizat ori măcar s-a încercat
realizarea lui. Cu siguranță, majoritatea gesturilor de generozitate creștine
au fost făcute de numeroasele echipe de voluntari într-ascuns, cu grijă ca nu
cumva să-și primească răsplata de la oameni, ci de la Tatăl (Matei 6, 4). Cunosc însă destui vîrstnici uitați de
parohiile la care au participat o viață. În fapt, „situația concretă din
parohie” se reduce la programul liturgic, iar parohul nu cunoaște decît un
nucleu strîns de oameni cu care reușește să-și facă treaba în plan
administrativ. Față de restul credincioșilor preotul nu are decît o atenție
strict profesională, în sensul cel mai rău al cuvîntului: este competent, abil
și impersonal.
Mă tem că mobilizarea
caritativă a BOR din ultimele luni este mai degrabă motivată mediatic, ca o încercare
de compensare sau de recuperare a întîrzierii inițiale și stîngăciei ulterioare
cu care a răspuns momentului Colectiv. Prezentîndu-se precipitat în „prima
linie” și afișînd o atitudine de bravadă prin care credincioșii erau asigurați
că participarea la slujbă este lipsită de riscul îmbolnăvirii, reacția BOR s-a
dovedit inadecvată și cu ocazia epidemiei din prezent. Propunerea Patriarhiei
ca parohiile să-și cunoască acum credincioșii aflați în nevoie mi se pare de o gravă inadecvare: parohiile nu au reușit să facă acest lucru în atîția ani în condițiile
vieții normale, și o vor face acum, în condițiile restricțiilor impuse de
carantină? Ce s-a întîmplat cu „privegheați și vă rugați”, sau cu „să nu se
îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi
ziua aceea să vină peste voi fără de veste” (Luca 21, 34)?
Din fericire
pentru noi, însă, BOR a fost alungată din prima linie. Bisericii nu i se
permite să participe la efortul public de reducere a efectelor sociale cauzate
de epidemie, pentru ca nu cumva să îndrăznească să-și asume vreun rol pozitiv în
toată povestea. Autoritățile și forțele seculare și-au rezervat de dinainte
întregul credit. Așa că Bisericii nu-i mai rămîne nimic altceva de făcut decît
să se roage.
Dacă ar fi
făcut-o de la început, poate că acum ieșeam nu doar din carantină, ci mai ales
din păcat, din necredință și întuneric. Dar acest lucru nu se va întîmpla pînă
cînd Dumnezeu nu-și va lua catedralele și bisericile înapoi, pînă cînd parohiile nu vor exista și în viețile credincioșilor, nu doar pe hărțile protopopiatelor.