„Mergem?” o
întreba Adam în fiecare dimineață pe Eva. Și în fiecare dimineață Eva răspundea printr-o ușoară înclinare a capului, urmîndu-l pe Adam cu o nerăbdare tot mai greu de stăpînit. De cînd primise porunca să nu mănînce din pomul cunoștinței binelui și
răului, Adam nu se mai gîndea la altceva. Iar Eva își respecta bărbatul și îi
era recunoscătoare mai ales pentru că-i împărtășise taina pomului înainte de
a-i lămuri toate celelalte lucruri, și asta încă din ziua cînd Domnul Dumnezeu o scosese din
Adam. Îi spuneau Pomul Puterii, și-l vizitau zilnic, de mai multe ori pe zi.
Grădina stătea
nelucrată și nepăzită. Printre buruienile care creșteau tot mai mari, într-o zi
se strecură neobservat un străin. Surprins de ușurința cu care putea străbate
locul pe care-l urîse și rîvnise de cînd se știa, străinul ajunse în apropierea
Pomului, sub ramurile căruia cei doi oameni își petreceau de la o vreme mai toată
ziua.
„Păi, dacă a zis
El, înseamnă că nu trebuie”, o auzi străinul pe Eva șoptind tristă.
„Da. Așa a zis.
Poate că trebuie să așteptăm să se coacă. Poate că nu era bun atunci, dar poate
că o să putem mînca altă dată. Cînd o să-L văd, o să-L întreb despre asta”,
răspunse Adam hotărît. Eva îl privea admirativ.
În acel moment,
străinul le veni în ajutor.
*
Problema nu este
minciuna. Minciuna este destul de ușor de demascat prin confruntarea cu
adevărul. Problema este că omul nu dorește adevărul. Omul preferă să fie
mințit. Astfel, el poate pretinde că este nevinovat. Atunci cînd nu găsește pe
cineva care să-i ofere minciuna salvatoare, omul se minte singur. Pentru omul
care trăiește în minciună, adevărul devine străin. Dumnezeu devine străin,
iar tot ce îi este străin lui Dumnezeu
devine un aproape. Îmi este aproape oricine îmi oferă minciuna de care am
nevoie: că nu voi muri, că voi trăi veșnic în inima lui muritoare.