Cel mai mult mă
descurajează în această perioadă încurajările prin care ni se amintește că
Biserica se roagă să trecem cu bine peste încercările actuale; bineînțeles,
credincioșii sunt îndemnați să se roage și ei în acest scop. Este ca și cum
ne-am ruga să trecem cu bine peste moarte. Ceea ce ar avea sens doar în măsura
în care știm ce înseamnă moartea și ce înseamnă să o traversăm. Dar creștinii,
la fel ca toată lumea, au dovedit că sunt la fel de nepregătiți pentru moarte
cum sunt și pentru viață. Dacă epidemia ar fi asociată morții în care zace
lumea aceasta de la căderea în păcat, atunci creștinii ar putea îndrăzni să-și
amintească de moartea pe care au biruit-o în Hristos. Din păcate, cîtă vreme epidemia
este văzută strict în termeni medicali, ne va fi imposibil să trecem cu bine
peste ea, chiar dacă ne vom regăsi nevătămați la sfîrșitul ei.
A trece cu bine
peste încercări nu înseamnă, cel puțin în sens creștin, să nu pățești nimic;
înseamnă să te folosești de acea încercare, valorificînd-o în vederea
îndreptării tale. A trece cu bine peste încercări înseamnă a permite încercării
să ardă tot ce este slab, putred și mincinos în noi. Nu se poate trece cu bine
peste moarte decît în măsura în care o călcăm tot cu moartea. Trecerea la
viață, Paștile, duce prin moarte. Rostul încercărilor prin care trecem este de
a ne arăta cîtă viață este în noi. Cînd încetăm să mai vedem greutățile și
suferințele ca pe niște încercări, este semnul că ne-a mai rămas prea puțină
viață, iar tot ce-a rămas poate fi ars. Morții nu înfruntă nici un fel de
încercări.
Prin urmare, înainte
de a ne ruga să trecem cu bine peste epidemie, ar trebui să vedem în primul
rînd cît suntem de bine; să vedem dacă eram bine înainte de ea; ar trebui să
vedem în ce stare ne-ar surprinde moartea dacă ar veni acum; ar trebui să vedem
dacă este bine pentru destinul nostru veșnic să plecăm pe lumea cealaltă în starea
în care ne aflăm; și ar trebui să vedem dacă nu cumva am avea ceva de făcut
pentru a schimba această stare.
Comentariile din
ultimele zile despre transmiterea luminii în noaptea de Înviere, precum și atitudinea
manifestată de majoritatea celor prezenți la Slujba Învierii în ultimii ani ne
oferă cîteva indicii lămuritoare în legătură cu starea actuală a credinței și,
implicit, a sufletului nostru.
Cei mai mulți
și-au dorit să ia lumină și paști de Înviere așa cum și-au luat întotdeauna:
fără post, fără spovedanie, fără participare la rugăciunile pe care Biserica le
face și pentru ei și în numele lor, fără credință, fără respect față de
ceilalți oameni adunați în jurul bisericii, fără respect față de Biserică, fără
respect față de Dumnezeu. Majoritatea celor care trec pe la biserică în noaptea
de Înviere sunt oameni fără Dumnezeu. În ultimii ani apăruse chiar moda ca
lumina să fie luată direct din mașină, prin geamul lăsat. Cel puțin la biserica
la care mergeam eu, mai mult de jumătate dintre cei prezenți plecau înainte de
a se cînta „Hristos a înviat”. Veniseră strict pentru lumină. La ce le-o fi
trebuit?
În timp ce
preotul citea evangheliile Învierii, mulțimea se grăbea să plece, hohotind bine
dispusă. Lumea își făcea încălzirea pentru petrecerea care avea să urmeze. În
fiecare an, spectacolul Învierii din vremea noastră prelungea în mod grotesc și
dureros spectacolul pătimirilor Domnului de acum două mii de ani. Mulțimea
care-l ocăra și huiduia pe Iisus pe străzile Ierusalimului antic în ziua
răstignirii se regăsește în mulțimea adunată ca să se distreze la Utrenia
Învierii. De ce rîde mulțimea? Pentru că Hristos nu a înviat. Pentru mulțime, Slujba
Învierii nu e decît un spectacol redus la aprinderea lumînărilor. Nu este
exclus ca, la următoarea slujbă de Înviere, mulțimea să aplaude la chemarea
„Veniți de luați lumină!” Oamenii veniți doar pentru lumină la Slujba Învierii
Domnului nu vin pentru a fi martori și vestitori ai Învierii. Vin să cuprindă,
cu întunericul lor, Lumina lumii.
Majoritatea
celor care acum au dorit să participe la slujba de Înviere au stat acasă cu un
an și jumătate în urmă, la referendumul pentru căsătorie. Au stat acasă și am
pierdut cu toții și nu doar noi, ci și generațiile viitoare. Din fericire,
există lucruri și realități pe care lașitatea și întunecimea majorității nu le
pot răpi, nu le pot compromite. La slujbele Sfintelor Paști, au pierdut doar
cei care veneau la biserică pentru spectacol. Au pierdut circul pe care tot ei
îl făceau și fără de care altfel probabil că nu ar fi venit la slujbă.
Ar fi o
naivitate să ne-nchipuim că, în urma interzicerii participării la slujbe, lumea
va aprecia mai mult de-acum rolul Bisericii și prezența la slujbe. De vreme ce
lumea nu a pierdut ceva esențial, nu are ce și cum să aprecieze. Lumea era
interesată de expresiile unei credințe care-i era străină; odată cu revenirea
la normal, lumea va merge din nou la biserică, mulțumind lui Dumnezeu pentru că
ne-a scăpat de molimă. Ceea ce va face din revenirea la normal o nouă revenire
la anormal. Perioada de epidemie va rămîne șansa irosită de a ne descoperi
anormalitatea și, odată cu ea, nevoia urgentă de vindecare.
De fapt, tocmai
acești oameni care veneau la biserică pentru orice alt motiv decît pentru a se
împăca cu Dumnezeu, pentru a primi iertarea, iubirea și mila lui Dumnezeu,
pentru a-și reînnoi viața lor în Hristos, tocmai ei, oamenii pentru care
credința se afirmă și se consumă exclusiv în perimetrul locașului de cult, sînt
cei mai afectați de închiderea bisericilor. Pentru că ei își imaginează că doar
acolo pot fi creștini (greșind la fel de mult ca cei care consideră că nu este
nevoie să mergi la biserică pentru a te închina).
Dar pentru că ceea ce au pierdut ei este
neesențial, pierderea pentru ei nu este gravă. Nu doar că interzicerea
participării la slujbe nu-i poate trezi, dar ei vor fi cei dintîi care vor uita
de Biserică. Ortodoxul de astăzi și-a organizat viața fără Biserică, iar
bisericile și-au organizat viața fără el, mulțumite cu cei care continuau să
vină fără motiv.
Învierea se
petrece fără martori și este descoperită de femeile mironosițe cu un amestec de
tulburare și speranță de o tensiune copleșitoare. Învierea este cea mai mare
răsturnare de situație din istoria umanității. Primii ucenici ajunși la
mormînt, Ioan și Petru sunt la rîndul lor copleșiți de realitatea Învierii și
de rușine pentru necredința lor. Uimirea cu care toți întîmpină vestea Învierii
arată că, de fapt, nici unul n-a crezut cînd Hristos le vorbea despre Înviere
(Matei 16, 21; 27, 62-66). Îndoiala lui Toma era proprie tuturor apostolilor și
oricare dintre ei ar fi făcut o observație asemănătoare: „Dacă nu văd, nu
cred!” De-abia după Înviere încep ucenicii să creadă cuvintele lui Hristos.
Învierea îi face să creadă totul și să-și amintească totul.
Dar Învierea s-a
produs tainic și, dincolo de aparițiile publice ale lui Hristos după Înviere, ea
a rămas tainică. Ceea ce a devenit vizibil în schimb a fost „învierea”
ucenicilor, transformarea lucrată în ei după Înviere și în special după
Pogorîrea Duhului Sfînt, cînd prezența tainică a lui Hristos în credincioși
produce efecte vizibile, făcînd din prigonitorii lui Dumnezeu fiii și fiicele
Tatălui.
Tocmai acest
aspect tainic al Învierii este nesocotit într-un mod batjocoritor de mulțimea
adunată la slujba de Înviere în ultimii ani, de parcă slujba de Înviere ar fi
sărbătoare seculară a luminii pe care noi o luăm și o dăm. Omul își ia totul,
de la vitamina C și antibiotice, la „medicamentul nemuririi”. Tocmai de aceea, un astfel de om nu este capabil să dea nimic; el este dispus chiar să ia viața celor nenăscuți. Dar majoritatea
celor care se-nchipuie creștini de fapt nu mai știu să primească, nu mai știu
să se pregătească, primenindu-se pentru o sărbătoare, pregătind pentru Paști și
inima și mintea, nu doar frigiderul. Pentru majoritatea creștinilor, evenimentul
unei sărbători creștine este individul însuși, iar tot ce se-ntîmplă în jurul
lui are rostul de a-l celebra numai pe el. Ironia este că tot omul este și
evenimentul central din creștinism, însă un om care a trecut cu bine peste tot
răul din om, din lume, din cosmos. Este Fiul Omului.
Paradoxal, cel
mai puțin afectați de interzicerea participării la slujbe sunt tocmai acei creștini
pentru care liturghia însemna izvor de viață, întărire a credinței și sporire a
bucuriei, pentru care Dumnezeu nu este o „forță”, o „putere”, sau o energie
impersonală, ci o persoană absolut superioară nouă, care nu ne părăsește nici măcar
atunci cînd noi o părăsim. Nici o autoritate nu-l poate desprinde pe credincios
de Hristos. Credinciosul trăiește Învierea în fiecare zi. Viața credinciosului,
tocmai pentru că este ascunsă în Hristos, răspîndește lumina lui Hristos.
Pentru mulțime,
problema era să-și ia lumina de Paști și, eventual, să o ducă și altora; pentru
credincioși, indiferent că rămîn acasă ori merg la slujbă, ținta este să rămînă
în lumină și să lumineze ei, mai degrabă decît lumînarea. Lumînarea se stinge
la orice adiere, dar iubirea de Dumnezeu nu poate fi stinsă de nimic din afara
noastră, „nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpînirile…”
O prietenă mi-a
semnalat zilele trecute un spectacol de lumini de Paști realizat ceva mai
demult (data postării este 30 aprilie 2016). Evenimentul, întitulat „Recital cu
spectacol de lumini în noaptea de Înviere, Santorini Grecia” este introdus de
urarea entuziastă a cuiva care confundă creștinismul cu orice societate mai
bună și mai dreaptă: „Să avem încredere în puterea noastră de a învinge orice
obstacol și în șansa de a ne construi un viitor mai Bun!” (https://www.youtube.com/watch?v=7n_YrE1PcpM).
După cum am mai
arătat și cu alte ocazii, mesaje optimiste de genul acesta apar tot mai des în
lumea ortodoxă, fiind răspîndite chiar de ierarhi și teologi ortodocși. Cu o
mentalitate deschisă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/si-era-noapte-ioan-13-30.html),
omul poate vedea oricînd într-o corporație o biserică domestică și în Biserică
o corporație divino-umană.
Probabil că
încrederea omului în propriile puteri este importantă în lupta cu obstacolele,
dar asta depinde și de obstacole. De pildă, progresiștii își închipuie că cel
mai mare obstacol pe care-l au de depășit este Dumnezeu. După două mii de ani,
tot nu au înțeles că a încerca să scapi de cineva care tinde să învie poate fi
problematic. În plus, uneori tocmai încrederea omului în propriile puteri poate
produce obstacole de netrecut. Pentru că, de fapt, cel mai mare obstacol nu
este Dumnezeu. Tocmai pentru că omul nu putea învinge cel mai mare obstacol, a
trebuit să vină Dumnezeu însuși. Cel mai mare obstacol suntem noi înșine. Cel
mai mare obstacol este distanța noastră față de Dumnezeu și înstrăinarea
noastră față de Dumnezeu. Numai Dumnezeu putea birui această distanță
nesfîrșită a noastră față de El, transformînd-o într-o unire nesfîrșită cu El.
Din păcate, creștinii
continuă să păstreze distanța. Iar distanța teologică produce nu doar distanță
socială, ci mai ales o distanță existențială față de viață pe care omul nu o
poate umple decît cu moarte.
Cum am putea
trece cu bine peste această încercare cîtă vreme nu o vedem ca încercare? Cum
am putea reveni la normal cîtă vreme ne punem încrederea în propriile noastre
puteri? Cît de normală este o situație în care întunericul din noi nu este
tulburat de atingerea luminii?
În ciuda aparentului
dezacord, majoritatea ortodocșilor nu se deosebește de progresiștii seculari:
și unii, și alții au încredere în forțele proprii, și unii, și alții celebrează
lumina (https://www.youtube.com/watch?v=hSLO8rtopzE,
vezi și la https://www.youtube.com/watch?v=KVKTDOCkfPs),
nici unii, nici alții nu cred în Învierea Domnului.
Dacă nu purtăm
lumina în noi cînd ne-ntoarcem de la slujbă, atunci casa noastră nu este o
biserică mică, domestică, ci o prefigurare a mormîntului. După Slujba Învierii,
lumina se duce la cimitir și se pune la crucea celor răposați. Cei adormiți nu
mai pot lua lumina, așa că le-o ducem noi, mărturisind și vestind învierea lor
și a noastră. Dar dacă pentru noi Hristos nu a înviat, atunci umblăm în
întuneric și nu împrăștiem decît întuneric și moarte. Este starea la care cei
mai mulți dintre noi speră să se întoarcă odată ce lucrurile vor reveni la normal.