Pagini

Oameni și Locuri

marți, 21 aprilie 2020

Revenirea la anormal


Cel mai mult mă descurajează în această perioadă încurajările prin care ni se amintește că Biserica se roagă să trecem cu bine peste încercările actuale; bineînțeles, credincioșii sunt îndemnați să se roage și ei în acest scop. Este ca și cum ne-am ruga să trecem cu bine peste moarte. Ceea ce ar avea sens doar în măsura în care știm ce înseamnă moartea și ce înseamnă să o traversăm. Dar creștinii, la fel ca toată lumea, au dovedit că sunt la fel de nepregătiți pentru moarte cum sunt și pentru viață. Dacă epidemia ar fi asociată morții în care zace lumea aceasta de la căderea în păcat, atunci creștinii ar putea îndrăzni să-și amintească de moartea pe care au biruit-o în Hristos. Din păcate, cîtă vreme epidemia este văzută strict în termeni medicali, ne va fi imposibil să trecem cu bine peste ea, chiar dacă ne vom regăsi nevătămați la sfîrșitul ei.
A trece cu bine peste încercări nu înseamnă, cel puțin în sens creștin, să nu pățești nimic; înseamnă să te folosești de acea încercare, valorificînd-o în vederea îndreptării tale. A trece cu bine peste încercări înseamnă a permite încercării să ardă tot ce este slab, putred și mincinos în noi. Nu se poate trece cu bine peste moarte decît în măsura în care o călcăm tot cu moartea. Trecerea la viață, Paștile, duce prin moarte. Rostul încercărilor prin care trecem este de a ne arăta cîtă viață este în noi. Cînd încetăm să mai vedem greutățile și suferințele ca pe niște încercări, este semnul că ne-a mai rămas prea puțină viață, iar tot ce-a rămas poate fi ars. Morții nu înfruntă nici un fel de încercări.
Prin urmare, înainte de a ne ruga să trecem cu bine peste epidemie, ar trebui să vedem în primul rînd cît suntem de bine; să vedem dacă eram bine înainte de ea; ar trebui să vedem în ce stare ne-ar surprinde moartea dacă ar veni acum; ar trebui să vedem dacă este bine pentru destinul nostru veșnic să plecăm pe lumea cealaltă în starea în care ne aflăm; și ar trebui să vedem dacă nu cumva am avea ceva de făcut pentru a schimba această stare.
Comentariile din ultimele zile despre transmiterea luminii în noaptea de Înviere, precum și atitudinea manifestată de majoritatea celor prezenți la Slujba Învierii în ultimii ani ne oferă cîteva indicii lămuritoare în legătură cu starea actuală a credinței și, implicit, a sufletului nostru.
Cei mai mulți și-au dorit să ia lumină și paști de Înviere așa cum și-au luat întotdeauna: fără post, fără spovedanie, fără participare la rugăciunile pe care Biserica le face și pentru ei și în numele lor, fără credință, fără respect față de ceilalți oameni adunați în jurul bisericii, fără respect față de Biserică, fără respect față de Dumnezeu. Majoritatea celor care trec pe la biserică în noaptea de Înviere sunt oameni fără Dumnezeu. În ultimii ani apăruse chiar moda ca lumina să fie luată direct din mașină, prin geamul lăsat. Cel puțin la biserica la care mergeam eu, mai mult de jumătate dintre cei prezenți plecau înainte de a se cînta „Hristos a înviat”. Veniseră strict pentru lumină. La ce le-o fi trebuit?
În timp ce preotul citea evangheliile Învierii, mulțimea se grăbea să plece, hohotind bine dispusă. Lumea își făcea încălzirea pentru petrecerea care avea să urmeze. În fiecare an, spectacolul Învierii din vremea noastră prelungea în mod grotesc și dureros spectacolul pătimirilor Domnului de acum două mii de ani. Mulțimea care-l ocăra și huiduia pe Iisus pe străzile Ierusalimului antic în ziua răstignirii se regăsește în mulțimea adunată ca să se distreze la Utrenia Învierii. De ce rîde mulțimea? Pentru că Hristos nu a înviat. Pentru mulțime, Slujba Învierii nu e decît un spectacol redus la aprinderea lumînărilor. Nu este exclus ca, la următoarea slujbă de Înviere, mulțimea să aplaude la chemarea „Veniți de luați lumină!” Oamenii veniți doar pentru lumină la Slujba Învierii Domnului nu vin pentru a fi martori și vestitori ai Învierii. Vin să cuprindă, cu întunericul lor, Lumina lumii.
Majoritatea celor care acum au dorit să participe la slujba de Înviere au stat acasă cu un an și jumătate în urmă, la referendumul pentru căsătorie. Au stat acasă și am pierdut cu toții și nu doar noi, ci și generațiile viitoare. Din fericire, există lucruri și realități pe care lașitatea și întunecimea majorității nu le pot răpi, nu le pot compromite. La slujbele Sfintelor Paști, au pierdut doar cei care veneau la biserică pentru spectacol. Au pierdut circul pe care tot ei îl făceau și fără de care altfel probabil că nu ar fi venit la slujbă.
Ar fi o naivitate să ne-nchipuim că, în urma interzicerii participării la slujbe, lumea va aprecia mai mult de-acum rolul Bisericii și prezența la slujbe. De vreme ce lumea nu a pierdut ceva esențial, nu are ce și cum să aprecieze. Lumea era interesată de expresiile unei credințe care-i era străină; odată cu revenirea la normal, lumea va merge din nou la biserică, mulțumind lui Dumnezeu pentru că ne-a scăpat de molimă. Ceea ce va face din revenirea la normal o nouă revenire la anormal. Perioada de epidemie va rămîne șansa irosită de a ne descoperi anormalitatea și, odată cu ea, nevoia urgentă de vindecare.
De fapt, tocmai acești oameni care veneau la biserică pentru orice alt motiv decît pentru a se împăca cu Dumnezeu, pentru a primi iertarea, iubirea și mila lui Dumnezeu, pentru a-și reînnoi viața lor în Hristos, tocmai ei, oamenii pentru care credința se afirmă și se consumă exclusiv în perimetrul locașului de cult, sînt cei mai afectați de închiderea bisericilor. Pentru că ei își imaginează că doar acolo pot fi creștini (greșind la fel de mult ca cei care consideră că nu este nevoie să mergi la biserică pentru a te închina).
 Dar pentru că ceea ce au pierdut ei este neesențial, pierderea pentru ei nu este gravă. Nu doar că interzicerea participării la slujbe nu-i poate trezi, dar ei vor fi cei dintîi care vor uita de Biserică. Ortodoxul de astăzi și-a organizat viața fără Biserică, iar bisericile și-au organizat viața fără el, mulțumite cu cei care continuau să vină fără motiv.
Învierea se petrece fără martori și este descoperită de femeile mironosițe cu un amestec de tulburare și speranță de o tensiune copleșitoare. Învierea este cea mai mare răsturnare de situație din istoria umanității. Primii ucenici ajunși la mormînt, Ioan și Petru sunt la rîndul lor copleșiți de realitatea Învierii și de rușine pentru necredința lor. Uimirea cu care toți întîmpină vestea Învierii arată că, de fapt, nici unul n-a crezut cînd Hristos le vorbea despre Înviere (Matei 16, 21; 27, 62-66). Îndoiala lui Toma era proprie tuturor apostolilor și oricare dintre ei ar fi făcut o observație asemănătoare: „Dacă nu văd, nu cred!” De-abia după Înviere încep ucenicii să creadă cuvintele lui Hristos. Învierea îi face să creadă totul și să-și amintească totul.
Dar Învierea s-a produs tainic și, dincolo de aparițiile publice ale lui Hristos după Înviere, ea a rămas tainică. Ceea ce a devenit vizibil în schimb a fost „învierea” ucenicilor, transformarea lucrată în ei după Înviere și în special după Pogorîrea Duhului Sfînt, cînd prezența tainică a lui Hristos în credincioși produce efecte vizibile, făcînd din prigonitorii lui Dumnezeu fiii și fiicele Tatălui.
Tocmai acest aspect tainic al Învierii este nesocotit într-un mod batjocoritor de mulțimea adunată la slujba de Înviere în ultimii ani, de parcă slujba de Înviere ar fi sărbătoare seculară a luminii pe care noi o luăm și o dăm. Omul își ia totul, de la vitamina C și antibiotice, la „medicamentul nemuririi”. Tocmai de aceea, un astfel de om nu este capabil să dea nimic; el este dispus chiar să ia viața celor nenăscuți. Dar majoritatea celor care se-nchipuie creștini de fapt nu mai știu să primească, nu mai știu să se pregătească, primenindu-se pentru o sărbătoare, pregătind pentru Paști și inima și mintea, nu doar frigiderul. Pentru majoritatea creștinilor, evenimentul unei sărbători creștine este individul însuși, iar tot ce se-ntîmplă în jurul lui are rostul de a-l celebra numai pe el. Ironia este că tot omul este și evenimentul central din creștinism, însă un om care a trecut cu bine peste tot răul din om, din lume, din cosmos. Este Fiul Omului.
Paradoxal, cel mai puțin afectați de interzicerea participării la slujbe sunt tocmai acei creștini pentru care liturghia însemna izvor de viață, întărire a credinței și sporire a bucuriei, pentru care Dumnezeu nu este o „forță”, o „putere”, sau o energie impersonală, ci o persoană absolut superioară nouă, care nu ne părăsește nici măcar atunci cînd noi o părăsim. Nici o autoritate nu-l poate desprinde pe credincios de Hristos. Credinciosul trăiește Învierea în fiecare zi. Viața credinciosului, tocmai pentru că este ascunsă în Hristos, răspîndește lumina lui Hristos.
Pentru mulțime, problema era să-și ia lumina de Paști și, eventual, să o ducă și altora; pentru credincioși, indiferent că rămîn acasă ori merg la slujbă, ținta este să rămînă în lumină și să lumineze ei, mai degrabă decît lumînarea. Lumînarea se stinge la orice adiere, dar iubirea de Dumnezeu nu poate fi stinsă de nimic din afara noastră, „nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpînirile…”
O prietenă mi-a semnalat zilele trecute un spectacol de lumini de Paști realizat ceva mai demult (data postării este 30 aprilie 2016). Evenimentul, întitulat „Recital cu spectacol de lumini în noaptea de Înviere, Santorini Grecia” este introdus de urarea entuziastă a cuiva care confundă creștinismul cu orice societate mai bună și mai dreaptă: „Să avem încredere în puterea noastră de a învinge orice obstacol și în șansa de a ne construi un viitor mai Bun!” (https://www.youtube.com/watch?v=7n_YrE1PcpM).
După cum am mai arătat și cu alte ocazii, mesaje optimiste de genul acesta apar tot mai des în lumea ortodoxă, fiind răspîndite chiar de ierarhi și teologi ortodocși. Cu o mentalitate deschisă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/si-era-noapte-ioan-13-30.html), omul poate vedea oricînd într-o corporație o biserică domestică și în Biserică o corporație divino-umană.
Probabil că încrederea omului în propriile puteri este importantă în lupta cu obstacolele, dar asta depinde și de obstacole. De pildă, progresiștii își închipuie că cel mai mare obstacol pe care-l au de depășit este Dumnezeu. După două mii de ani, tot nu au înțeles că a încerca să scapi de cineva care tinde să învie poate fi problematic. În plus, uneori tocmai încrederea omului în propriile puteri poate produce obstacole de netrecut. Pentru că, de fapt, cel mai mare obstacol nu este Dumnezeu. Tocmai pentru că omul nu putea învinge cel mai mare obstacol, a trebuit să vină Dumnezeu însuși. Cel mai mare obstacol suntem noi înșine. Cel mai mare obstacol este distanța noastră față de Dumnezeu și înstrăinarea noastră față de Dumnezeu. Numai Dumnezeu putea birui această distanță nesfîrșită a noastră față de El, transformînd-o într-o unire nesfîrșită cu El.
Din păcate, creștinii continuă să păstreze distanța. Iar distanța teologică produce nu doar distanță socială, ci mai ales o distanță existențială față de viață pe care omul nu o poate umple decît cu moarte.
Cum am putea trece cu bine peste această încercare cîtă vreme nu o vedem ca încercare? Cum am putea reveni la normal cîtă vreme ne punem încrederea în propriile noastre puteri? Cît de normală este o situație în care întunericul din noi nu este tulburat de atingerea luminii?
În ciuda aparentului dezacord, majoritatea ortodocșilor nu se deosebește de progresiștii seculari: și unii, și alții au încredere în forțele proprii, și unii, și alții celebrează lumina (https://www.youtube.com/watch?v=hSLO8rtopzE, vezi și la https://www.youtube.com/watch?v=KVKTDOCkfPs), nici unii, nici alții nu cred în Învierea Domnului.
Dacă nu purtăm lumina în noi cînd ne-ntoarcem de la slujbă, atunci casa noastră nu este o biserică mică, domestică, ci o prefigurare a mormîntului. După Slujba Învierii, lumina se duce la cimitir și se pune la crucea celor răposați. Cei adormiți nu mai pot lua lumina, așa că le-o ducem noi, mărturisind și vestind învierea lor și a noastră. Dar dacă pentru noi Hristos nu a înviat, atunci umblăm în întuneric și nu împrăștiem decît întuneric și moarte. Este starea la care cei mai mulți dintre noi speră să se întoarcă odată ce lucrurile vor reveni la normal.