Unul dintre
lucrurile pe care ni le-a arătat în mod necruțător actuala epidemie este că
majoritatea credincioșilor a fost luată prin surprindere. BOR a fost luată prin
surprindere. Moartea a venit ca un fur, iar noi suntem surprinși că a venit
neanunțată, că a venit înainte de vreme, că nu ne-a dat timp să ne pregătim. De
parcă timpul ar fi al nostru și de parcă ar fi al nostru pentru a-l folosi fără
moarte în el.
Refuzăm
lucrurile care au moarte în ele, de la chimicale alimentare la gînduri pesimiste. Ceea ce este
foarte bine. Însă gîndul la moarte nu este nici un gînd pesimist, nici un gînd
optimist. Este, desigur, un gînd realist. Nu este realist în sensul în care
moartea este inevitabilă – este realist în sensul în care moartea a fost
biruită. Gîndul la moarte care ignoră înfrîngerea morții în trupul răstignit și apoi înviat al
lui Hristos nu este propriu-zis un gînd la moarte. Nu este decît un gînd mort.
Faptul că
oamenii mor din cauza acestei epidemii este greu de îndurat. Faptul că oamenii
mor, în general, este unul dintre cele mai dureroase lucruri ale vieții
noastre. Dar faptul că, în condițiile spitalizării, oamenii mor singuri,
înconjurați de tehnică medicală și de străini îmbrăcați în costume de protecție
care așază o barieră în plus între bolnav și celălalt om este teribil: nu doar
că bolnavii în stare gravă sunt separați de cei dragi ai lor, dar sunt izolați
de orice altă ființă omenească. Personalul medical care oricum se proteja de
suferință prin limbajul formal și atitudinea profesională, este acum protejat suplimentar
de suferinzi prin viziere și măști speciale.
Biserica nu i-a
pregătit pe oameni pentru această singurătate: nici pentru singurătatea patului
de spital, nici pentru singurătatea izolării la domiciliu, nici pentru
singurătatea produsă de imposibilitatea de a participa la slujbe (a echivala
transmisiunile video ale slujbelor cu participarea reală este o propunere
deosebit de periculoasă care nu face decît să încurajeze dispoziția gnostică atît
de răspîndită astăzi). Din cîte știu, ierarhia BOR a recomandat ca rezolvare sigură
și universală „medicamentul nemuririi”. Altfel spus, clerul ortodox le-a dat
oamenilor tot o doctorie, un hap ceva mai special. Dar Hristos nu a venit ca
doctorie. Fiul lui Dumnezeu a venit ca omul de care oamenii aveau nevoie într-o
lume din care oamenii lipseau: „Și era acolo un om, care era bolnav de treizeci
și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de
multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne,
nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când
vin eu, altul se coboară înaintea mea.” (Ioan 5, 6-7).
Cugetarea la
moarte așa cum este ea practicată în tradiția creștină ortodoxă folosește
moartea pentru a-i aminti omului de Înviere. Exercițiul cugetării la moarte îl ajută
pe credincios să nu mai fie luat prin surprindere de moarte și mai ales să nu
rămînă singur chiar dacă ajunge să fie înconjurat doar de aparatură și siluete
umane străine.