Pagini

Oameni și Locuri

joi, 7 mai 2020

Cugetarea la moarte (IV)


Unul dintre lucrurile pe care ni le-a arătat în mod necruțător actuala epidemie este că majoritatea credincioșilor a fost luată prin surprindere. BOR a fost luată prin surprindere. Moartea a venit ca un fur, iar noi suntem surprinși că a venit neanunțată, că a venit înainte de vreme, că nu ne-a dat timp să ne pregătim. De parcă timpul ar fi al nostru și de parcă ar fi al nostru pentru a-l folosi fără moarte în el.
Refuzăm lucrurile care au moarte în ele, de la chimicale alimentare la gînduri pesimiste. Ceea ce este foarte bine. Însă gîndul la moarte nu este nici un gînd pesimist, nici un gînd optimist. Este, desigur, un gînd realist. Nu este realist în sensul în care moartea este inevitabilă – este realist în sensul în care moartea a fost biruită. Gîndul la moarte care ignoră înfrîngerea morții în trupul răstignit și apoi înviat al lui Hristos nu este propriu-zis un gînd la moarte. Nu este decît un gînd mort.
Faptul că oamenii mor din cauza acestei epidemii este greu de îndurat. Faptul că oamenii mor, în general, este unul dintre cele mai dureroase lucruri ale vieții noastre. Dar faptul că, în condițiile spitalizării, oamenii mor singuri, înconjurați de tehnică medicală și de străini îmbrăcați în costume de protecție care așază o barieră în plus între bolnav și celălalt om este teribil: nu doar că bolnavii în stare gravă sunt separați de cei dragi ai lor, dar sunt izolați de orice altă ființă omenească. Personalul medical care oricum se proteja de suferință prin limbajul formal și atitudinea profesională, este acum protejat suplimentar de suferinzi prin viziere și măști speciale.
Biserica nu i-a pregătit pe oameni pentru această singurătate: nici pentru singurătatea patului de spital, nici pentru singurătatea izolării la domiciliu, nici pentru singurătatea produsă de imposibilitatea de a participa la slujbe (a echivala transmisiunile video ale slujbelor cu participarea reală este o propunere deosebit de periculoasă care nu face decît să încurajeze dispoziția gnostică atît de răspîndită astăzi). Din cîte știu, ierarhia BOR a recomandat ca rezolvare sigură și universală „medicamentul nemuririi”. Altfel spus, clerul ortodox le-a dat oamenilor tot o doctorie, un hap ceva mai special. Dar Hristos nu a venit ca doctorie. Fiul lui Dumnezeu a venit ca omul de care oamenii aveau nevoie într-o lume din care oamenii lipseau: „Și era acolo un om, care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.” (Ioan 5, 6-7).
Cugetarea la moarte așa cum este ea practicată în tradiția creștină ortodoxă folosește moartea pentru a-i aminti omului de Înviere. Exercițiul cugetării la moarte îl ajută pe credincios să nu mai fie luat prin surprindere de moarte și mai ales să nu rămînă singur chiar dacă ajunge să fie înconjurat doar de aparatură și siluete umane străine.