Spiritualitatea virală (II)

IV

(Pentru prima parte, vezi la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/spiritualitatea-virala-i.html)

În Statele Unite, capelanul este un fel de asistent spiritual; oferă asistență spirituală în locuri diverse, în armată, școli sau spitale. Pînă și corporațiile oferă angajaților serviciile unui capelan (se pare că, la noi, corporațiile pot conta oricînd pe sprijinul entuziast al unor teologi și ierarhi ortodocși: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/si-era-noapte-ioan-13-30.html). De la o vreme au apărut pînă și eco-capelani, „angajați în efortul de a ajuta la continuarea vieții în aceste vremuri de mare transformare” (http://www.ecochaplaincy.net/).

Kitty O'Meara din Madison, Wisconsin, autoarea poemului „Și oamenii au stat acasă” (https://www.libertatea.ro/opinii/si-oamenii-au-stat-acasa-poem-pe-vreme-de-pandemie-2928994) este o pensionară în vîrstă de 64 de ani, fostă profesoară și capelan de îngrijire paliativă („palliative care chaplain”). Spre deosebire de preotul de spital (sau de caritate) de la noi, capelanul de îngrijire paliativă din SUA este în majoritatea cazurilor un laic cu o licență în teologie care a urmat un curs de educație pastorală clinică. Capelanul de îngrijire paliativă oferă consolare și ajutor spiritual bolnavilor în stare gravă și celor afectați de boli incurabile aflați în fază terminală.

După cum confirmă studiile clinice, „spiritualitatea este un factor cheie în modul în care oamenii înțeleg boala și fac față suferinței” (https://oxfordmedicine.com/view/10.1093/med/9780199656097.001.0001/med-9780199656097-chapter-45). Pentru ca nu cumva creștinii să-și facă false impresii, trebuie precizat că astăzi prin spiritualitate se înțelege în primul rînd un fel de dispoziție interioară caracterizată de seninătate, deschidere spre un divin și o transcendență prezente pretutindeni (mai puțin în creștinismul tradițional, care nu poate fi decît intolerant, inflexibil și neapărat dogmatic, prin „dogmatic” înțelegîndu-se ceva rău, de pildă ceva autoritar și abuziv), disponibilitate înțelegătoare și generoasă față de sine și față de celălalt și întîmpinare împăcată a suferinței și morții. Diferența esențială dintre spiritualitatea creștină și cea virală este că în timp ce prima este o cultură a iubirii Dumnezeului creștin și a aproapelui văzut în lumina feței lui Hristos, falsa spiritualitate este o cultură a iubirii de sine și a iubirii naturii, văzută ca loc și extensie a sufletului. „Și oamenii au stat acasă”, poemul lui Kitty O'Meara, deschide o vizetă spre suflet și natură, în timp ce fereastra către Lumina lumii rămîne zidită în continuare.

Fenomenul este cu atît mai grav cu cît se răspîndește rapid în interiorul ortodoxiei. Întrucît se opune materialismului ateu, noua spiritualitate este recomandată ca formă de rezistență anti-comunistă de unii ierarhi și teologi ortodocși iresponsabili, al căror discernămînt a fost serios afectat de lecturile entuziaste din Eliade și Pleșu. Deși profesori ortodocși de religie precum Laura Stifter (menționată deja în prima parte a eseului) se află deocamdată în minoritate, este de așteptat ca numărul lor să crească pe măsură ce conducerea BOR va fi preluată de clericii care se opun stîngii în numele capitalismului, nu în numele adevărului.

Dacă milenialii vor avea, pe lîngă un ficus și o pisică, și ceva copii, vor pretinde ca ora de Religie să fie ceva mai spirituală, spre satisfacția conducerii BOR, pentru care spiritualitatea este obligatoriu ceva bun, ceva cu Dumnezeu înăuntru, uitînd însă că o parte importantă a spiritualității creștine este rezervată războiului nevăzut. Patimile și curățirea de patimi prin harul lui Dumnezeu și efortul ascetic al credinciosului, cultivarea atenției și paza minții reprezintă aspecte esențiale și permanente ale spiritualității ortodoxe care tind să fie ignorate de ortodocșii înșiși mai întîi.

Caracterul demonic al unei spiritualități derivă nu doar din ignorarea Dumnezeului creștin, ci și din ignorarea puterilor întunericului. Armata de specialiști în educație religioasă din cadrul BOR ar trebui să știe și să atragă atenția atît ierarhilor, cît și creștinilor (pun intended) asupra tendinței generale din lume de transformare a educației religioase în educație spirituală de tip nou. Tocmai în contextul acestei noi forme de educație religioasă (cît se poate de compatibilă cu orele de educație sexuală), este produsă și cartea pentru copii bazată pe poemul lui O'Meara. Sper că voi reuși să revin asupra relației dintre noua spiritualitate și educația religioasă din școlile publice într-un articol viitor.       

Nu doar că acest tip de spiritualitate nu este de natură creștină, dar este chiar opus credinței creștine. Potrivit noii spiritualități, credința ortodoxă tradițională nu poate fi decît formală, deci falsă și cu atît mai falsă cu cît respectă și cere să fie respectată exigența adevărului. Este larg răspîndită prejudecata potrivit căreia îndeplinirea unui număr de obligații religioase elementare (rugăciunea de seară și de dimineață, înainte și după masă, închinăciunile realizate prin semnul Sfintei Cruci și metanii, pomelnicele, participarea la slujbe, împărtășirea, postirea, spovedania) țin de ordinea formală; importantă este credința, nu gesturile.

În realitate, aceste gesturi nu sunt niciodată pur exterioare pentru un credincios, ci ele decurg simplu dintr-o credință sănătoasă. Mi-e greu să cred că omul poate fi total absent dintr-un gest de închinare, chiar dacă admit că nu trăiește întotdeauna momentul cu o totală dedicare. În ciuda faptului că li se reproșează sărăcirea sau chiar atrofierea credinței, experiența demonstrează că aceste gesturi contribuie mai degrabă la recuperarea unei credințe slăbite și pot chiar împiedica instalarea akediei. Gesturi de o solemnitate naivă, chiar absurdă, contribuie uneori la compunerea unor pagini memorabile: ascuțirea creionului, umplerea pipei, doza precisă de lapte din ceaiul fierbinte, cana „specială” etc. Cu toate acestea, nimeni nu ar îndrăzni să banalizeze ori să disprețuiască un poem reușit oricît de prozaice ar fi fost concesiile exterioare care au ajutat la apariția lui.     

În ciuda suspiciunii (întemeiată) de legalism și fățărnicie, gesturile credinței oferă garanții mai credibile pentru existența și ortodoxia unei credințe decît discursul despre virtuțile credinței. Cei care privilegiază credința în defavoarea gesturilor poate că trăiesc credința mai intens și mai adevărat, dar asta nu înseamnă că trăiesc adevărata credință. Poți trăi cu adevărat și o credință greșită. Este însă cu neputință să trăiești fals o credință adevărată; poți doar să te prefaci că o trăiești, dar nu o poți trăi într-un mod greșit. Nu poți recita Crezul la liturghie, iar acasă să susții că Hristos nu este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, dar poți spune Crezul la biserică și să drăcui în tot restul timpului, după cum face de altfel majoritatea ortodocșilor români. Fariseii și saducheii au ratat întîlnirea cu Mesia nu pentru că aveau o credință greșită, ci pentru că nu credeau în Moise și proroci. Cum îi spune Avraam Bogatului nemilostiv: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.” (Luca 16, 31). Dar chiar și în acest caz, cel care nu-și trăiește credința sa adevărată are o șansă în plus față de cel care-și trăiește cu adevărat credința sa falsă.

Prin urmare, tocmai această credință trăită cu „sufletul”, dar lipsită de manifestările ei firești, tinde să cuprindă erori grave. În rarele ocazii cînd am întîlnit persoane convinse de justețea acestei atitudini, am descoperit că unele nu credeau în iad, altele nu credea în învierea trupurilor și nici una nu știa care este rostul vieții creștine. Este adevărat, în această ultimă privință nici „pupătorii de moaște” nu stau mai bine, ambele categorii fiind convinse că a fi creștin înseamnă să fii un om bun. Ceea ce nu e neapărat rău, doar că Socrate se ocupase deja de treaba asta cu aproape patru sute de ani înainte de Hristos. Tînărul bogat din evanghelii (Matei 19, 16-22) era un tînăr model, de familie bună și aparent un specialist în morală precum orice bun evreu sau ca orice bun creștin; cu toate acestea, întîlnirea cu Hristos l-a contrariat și pe el ca pe orice specialist în religie care a avut această șansă în ultimii două mii de ani.

Cu adevărat gravă este ideea potrivit căreia relația veritabilă cu Dumnezeu se poate lipsi de participarea la slujbele Bisericii, ceea ce e ca și cum ai spune că viața de familie se poate lipsi de statul împreună la masă. Cînd ajungem să atribuim credinței toate calitățile, iar gesturilor care o exprimă în mod natural toate neajunsurile, avem deja o credință diferită de cea a „formaliștilor”, despre care presupunem cu superioritate că nu au o adevărată credință. Prin urmare, nu are nici un sens să vedem care comportament este de preferat, de vreme ce fie este vorba despre credințe diferite, fie doar una dintre ele este adevărată.

Realitatea este că, de regulă, credința cea mai „spirituală” tinde să fie ori complet stinsă, ori grav deformată de propriile noastre păreri despre lume, om și Dumnezeu, care sunt cu atît mai false cu cît sunt mai juste. Pentru că lumea măsoară justețea propriilor opinii după confortul oferit, nu după corespondența cu realitatea. Falsa spiritualitate salvează omul de egoism pentru a-l bloca într-un solipsism confundat cu viața interioară: de la „credința din sufletul/inima mea” omul ajunge fără să-și dea seama să trăiască tot mai mult în „lumea/universul din mintea mea”. Pentru că este singura justă, singura adevărată și cea mai bună dintre lumile posibile.

Distincția dintre „credința interioară, autentică” și „credința exterioară, formală” este ea însăși exterioară, formală și, la limită, falsă. Credința ortodoxă angajează omul cu totul pentru că omul va merge fie în iad cu tot cu sufletul său, oricît de spirituală ar fi natura sufletului, fie în Împărăția lui Dumnezeu cu tot cu trupul său, oricît de materială ar fi natura trupului.

Spiritualitatea creștină nici nu face asemenea distincții; omul întreg se sfințește și se umple de harul lui Dumnezeu, fără ca ceva din om să rămînă exterior harului lui Dumnezeu. Spiritualitatea creștină se naște în tensiunea dintre moartea și învierea noastră spirituală, din statutul aparte al creștinului de a fi în lume, dar nu din lume, din urgența recuperării umanității noastre prin realizarea asemănării cu Hristos (după chipul Căruia am fost făcuți) în cadrul unei vieți de prefacere tainică continuă, proces cunoscut prin termenul de îndumnezeire. În afara participării personale la viața de comuniune a Bisericii (inclusiv prin aducerea de pomelnice, ori prin pregătirea colivei), spiritualitatea creștină este un non-sens.

Dar spiritualitatea la care se gîndesc cei mai mulți astăzi nu are nici o legătură cu spiritualitatea creștină. Ea presupune o stare vag visătoare, în care omul descoperă cîteva minute pe zi, după cum îi permite programul zilnic, cerul, norii, foșnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor sau zîmbetul unui copil. Nu-i nimic rău în asta – în afară de faptul că este prea puțin. Dar cînd ceva e prea puțin nu față de ceea ce este mai mult, ci față de ceea ce este adevărat, ceea ce este puțin devine fals și amenință să reducă și chiar să usuce viața din orice bucurie adevărată. Și creștinii se bucură de lucrurile mici, ba chiar mai mult decît necreștinii. În nici o religie nu se poate dobîndi acea bucurie adusă doar de creștinism, și cu atît mai puțin în sistemele religioase panteiste, impersonale. 
         În condițiile lumii căzute, bucuria este în mod necesar legată de jertfă și nu poate veni decît prin jertfă. Or, panteismul împiedică apariția jertfei și a unei conștiințe a jertfei, preciza părintele Stăniloae (Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 190, vezi citatul în prima parte a acestei lucrări la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/spiritualitatea-virala-i.html). Dar asta înseamnă că într-un astfel de sistem nu poate exista nici bucurie deplină: pe de o parte, descoperirea momentelor de pace și lumină din lume este mult întunecată prin absența din ele a lui Hristos – cum să-l mai vezi pe Dumnezeu dacă lumea este deja divină! Pe de altă parte, bucuria adusă de momentele speciale cînd, precum în poemul lui Kitty O'Meara, oamenii „s-au oprit. Și au ascultat mai profund” este mult redusă de imposibilitatea împărtășirii ei cu Dumnezeu printr-un sentiment de recunoștință. Posibilitatea reală, existentă doar în creștinism, de a împărtăși bucuriile mici cu o Persoană perfectă, absolută, nelimitată în bunătate și iubire, și totodată de a-i mulțumi pentru aceste bucurii, face din orice bucurie mică o bucurie imensă și un prilej de a vedea întreaga lume adunată în așteptarea unei bucurii depline și fără de sfîrșit.

Epifania proprie spiritualității panteiste are o natură tragică: bucuria reală adusă de intuiția unei comunicări în sînul creației și a omului prin creație este înăbușită de incapacitatea de a înțelege natura comunicării și destinatarul ei tainic. O natură percepută ca auto-suficientă, adică divină, și sufletul auto-referențial nu pot reflecta ordinea mai profundă a existenței generată de realitatea persoanei.

Am menționat în introducere remarca lui O'Meara, care aprecia evenimentul compunerii poemului și al receptării lui globale ca pe o „nouă ocazie pentru conștiința de sine!” („another opportunity for self-awareness!”). Dar principala ocazie pentru trezirea conștiinței de sine este oferită de întîlnirea cu acea sursă a conștiinței de sine care pulsează discret și tainic în chiar inimile noastre. Cum sublinia părintele Stăniloae, „unde lipsește conștiința, lipsește bucuria. Dar bucuria reală o dă o altă conștiință atentă la ea” (Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, EIBMBOR, 1993 p. 64)
         (În partea următoare, și ultima, a intervenției mele pe acest subiect voi aborda gîndirea religioasă a îndrumătorilor spirituali ai lui O'Meara, urmînd să compar apoi viziunea despre însănătoșirea lumii și a omului din poemul „Și oamenii au stat acasă” cu înțelegerea creștină a vindecării.)