În zilele acestea, cînd îi cinstim în mod deosebit pe Sf. Dimitrie Izvorătorul de Mir și pe Sf. Dimitrie cel Nou, amintirea părintelui Dumitru Stăniloae ne poate ajuta să înțelegem că sfinții și celelalte daruri ale lui Dumnezeu ne sunt dăruite nu doar pentru o zi anume, ci pentru prefacerea noastră cea de toate zilele.
În prefața din 1946 a primului volum al Filocaliei, părintele Stăniloae semnala reducerea răspîndirii lucrărilor patristice în cursul primei jumătăți a secolului 20. Este semnificativ că fenomenul se petrecea tocmai într-o perioadă în care, în ciuda celor două războaie mondiale, comorile teologiei ortodoxe ar fi putut să fie descoperite și valorificate fără împotrivirea vreunei forțe ostilă creștinismului. Tot în această prefață, din care am reprodus cîteva fragmente esențiale la final, părintele Stăniloae observa îngrijorat neînțelegerile grave cu care era discutată mistica la vremea respectivă (foarte probabil, observația reprezintă un ecou al polemicii cu Blaga din 1942). Ca remediu, părintele propunea acea „știință a sufletului” elaborată de Sfinții Părinți și adunată în colecții precum Filocalia.
Pe lîngă „mulțimea de motive” pentru care părintele Stăniloae considera că trebuie să folosim știința Sfinților Părinți pentru a putea transforma credința în viață, din textul prefeței am putea desprinde patru motive principale care l-au determinat pe părintele Stăniloae să realizeze traducerea textelor filocalice: 1.) ortodoxia românească se îndepărtase de izvorul ei patristic, 2.) înțelegerea corectă a spiritualității creștine, tot mai străină teologilor și mirenilor ortodocși, începea să fie amenințată de interpretări necreștine sau anti-creștine de origine apuseană și 3.) țara intrase sub ocupația unei puteri anti-creștine.
Slăbirea înțelegerii ortodoxe este menționată în prefață în mod direct, confuzia privitoare la noțiunile creștine fundamentale este amintită în treacăt (deși Blaga nu este numit, părintele Stăniloae demonstrase deja în polemica avută cu doar cîțiva ani înainte pericolul reprezentat de filozofia religioasă a lui Blaga), în timp ce efectele dezastruoase ale ocupației sovietice erau vizibile deja.
Din punct de vedere creștin, șaptezeci de ani mai tîrziu ne aflăm în condiții mult mai grele: forțe anti-creștine acționează acum asupra ortodoxiei românești în egală măsură din afara și dinăuntrul Bisericii, cerîndu-i în același timp unitatea transcendentală cu false divinități și acomodări vremelnice cu veacul acesta, supunînd-o la diverse experimente in vitro în vederea producerii unei vieți închinată deopotrivă lui Dumnezeu și mamonei; Filocalia și colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, apărute în timpul comunismului și prețuite pînă nu demult de orice ortodox practicant, au ajuns să fie consultate, de preferință în versiunile electronice, doar de oamenii din sistemul teologic universitar obligați să-și îndeplinească cota anuală de maculatură teologică „academică”. În plus, prezența și lucrarea duhovnicilor a devenit discretă spre dispariție, așa cum a dispărut și teologul atent la mișcările sufletești ale poporului. Presupunînd că părintele Stăniloae anticipa această criză duhovnicească în care ne adîncim, atunci acesta ar putea fi cel de-al patrulea motiv pentru care s-a dedicat traducerii și comentării patrimoniului spiritualității ortodoxe reprezentat de textele filocalice.
Ajutorul pe care l-au aflat în Filocalie numeroși ortodocși în timpul comunismului ne este în continuare la îndemînă. Deși nu este singurul ajutor care ne este oferit în aceste vremuri de mare încercare, el este indispensabil trezirii și creșterii noastre lăuntrice. De pildă, atunci cînd ne rugăm, Domnul ne îndeamnă să intrăm în cămara noastră și să închidem ușa (Matei 6, 6). Dar noi nu știm unde este cămara – nu știm nici măcar dacă avem o cămară și nici cum să-nchidem ușa. Lucrurile acestea le aflăm doar din Filocalie, împreună cu ceva la fel de important: și anume, că nu știm să ne rugăm. Sigur, cum spunea părintele Arsenie Papacioc, „orice clipă poate fi un timp și orice suspin poate fi o rugăciune.” Dar asta o spunea un bătrîn filocalic, pentru care orice clipă se deschidea spre veșnicie printr-o „prezență continuă a inimii.”
Cel mult, putem face doar curat uneori, atunci cînd vrem să fim „buni”. Dar nici cum să ne curățim nu știm, pentru că nu știm întotdeauna ce ne murdărește. Duhul necurat care iese din om tinde să se întoarcă cu alte șapte duhuri „mai rele decît el” (Matei 12, 43-45). Aceste duhuri necurate nu sunt doar patimile, ci orice ne stăpînește, împiedicîndu-ne să-i deschidem ușa stăpînului casei – Domnului inimii noastre. De pildă, ideea aparent generoasă că religiile reprezintă diverse drumuri către Dumnezeu, toate legitime, este un astfel de duh necurat care nu vine niciodată singur: toleranța, incluziunea, diversitatea, egalitatea de gen își vor ocupa imediat locul în casa „golită, măturată și împodobită”.
Astăzi, puterile noastre sufletești sunt mult slăbite și din cauza risipirii minții la care ne expunem în lumea online. „A zis avva Pimen: începutul răutăților este răspîndirea.” (Patericul egiptean, Pimen, 43). Înclinația noastră obișnuită spre împrăștiere este mult sporită de noua deprindere de a petrece timpul în media de socializare. Dacă există platforme web creștin-ortodoxe, s-ar putea crede că există și timp împrăștiat cu folos. Filocalia ne distruge însă asemenea iluzii, și poate că acesta este unul dintre motivele pentru care nu o mai deschidem de multă vreme.
Auzind că trebuie să ne rugăm neîncetat (1 Tes. 5, 17), unii nu au mai avut stare pînă cînd au întîlnit pe cineva care să-i învețe cum este posibil acest lucru; pe noi, însă, rutina cu care ne facem rugăciunea nu ne împiedică să dormim liniștiți, cu sentimentul datoriei împlinite.
Prin urmare, Filocalia ne învață „cum se poate omul curăța, lumina și desăvîrși”. Ne trezește dorul de Hristos și neliniștea inimii care se descoperă singură, ne învață cum să ne adunăm mintea și cum să dobîndim pacea inimii. Iar în toate aceste pagini ale ediției românești a Filocaliei suntem îndrumați de părintele Dumitru Stăniloae.
Într-o prezentare a Filocaliei românești, un cercetător catolic exprima o serie de observații de maximă importanță, raportînd intențiile părintelui Stăniloae la rezultatele obținute (Maciej Bielawski, Dumitru Stăniloae and His "Philokalia", http://www.maciejbielawski.com/dumitru-staniloae-and-his-philokalia.html). Astfel, Bielawski e de părere că ediția românească păstrează în același timp duhul filocalic și duhul părintelui Stăniloae; că realizarea unei Filocalii populare, accesibilă pînă și credinciosului lipsit de cultură teologică, pare să fi fost chiar obiectivul părintelui Stăniloae; mai mult, potrivit lui Bielawski, părintele Stăniloae a urmărit să identifice și să refacă o legătură reciprocă continuă între tradiția filocalică, cultura românească veche și Biserică. Pentru noi, aceasta înseamnă că prin selecția textelor filocalice, prin traducerea lor cît și prin comentariile din notele de subsol, Părintele Dumitru Stăniloae nu a făcut doar posibile în românește o serie de texte semnificative ale spiritualității ortodoxe, ci ne pune totodată în relație cu o versiune „personalizată” a unei tradiții care ne-a format și în afara căreia nu ne vom putea regăsi niciodată în ce avem noi mai intim și mai propriu. Știința sufletului este știința persoanei.
După cum am spus, redau în încheiere cîteva pasaje relevante din prefața volumului din 1946. Textul acestei prefețe, care lipsește din edițiile ulterioare ale Filocaliei tipărite din 1993 încoace, este cu atît mai important cu cît pare să cuprindă motivațiile decisive ale întregului proiect:
„La noi în ultima jumătate de veac s'au împuținat izvoarele patristice, menite să dea o substanță mai precisă și mai specific ortodoxă predicii și trăirii creștine. Vorbim despre Dumnezeu cu multă simțire, cunoaștem destul de bine dogmele credinții noastre și spunem multe generalități interesante despre ortodoxia noastră. Dar cu toate acestea nu știm deajuns cum să le prefacem metodic în valori practice, în puteri cari să ne transforme din zi în zi. Căci în domeniul sufletesc, ca și în cel fizic, nu poți face nimic cu formule generale. Precum nu poți săpa o grădină făcând un gest general, chiar dacă 1-ai repeta mereu, ci trebue să te apuci să sapi bucată cu bucată, folosindu-te de mișcări precise și pricepute și precum nu cresc florile în ea repezind asupra ei un val de bunăvoință, ci purcezând de fiecare dată la lucrări amănunțite și delicate, așa și în domeniul sufletesc: n'ajunge să-i spui omului în cuvinte duioase să viețuiască după voia lui Dumnezeu, ci trebue să-l îndrumezi pas cu pas cum să se isbăvească de «uriașii» păcatului, cari îi pun tot felul de piedeci și cum să procedeze pentru a se întări în vieața virtuoasă, care-i deschide drumul spre lumina cunoștinții lui Dumnezeu. Desigur avântul general al credinții este necesar pentru sufletul creștin care vrea să se desăvârșească. Dar tot atât de necesară este cunoștința precisă a legilor sufletului și a piedicilor cari îi stau de-a curmezișul și-i slăbesc încet încet avântul.
Noi adeseori socotim că ajunge să-i spui omului să facă binele și să nu facă răul la arătare. Dar până să ajungă aci trebue să-și câștige anumite deprinderi lăuntrice, să fi biruit înăuntru răul in mod statornic și să se fi deprins cu cugetările bune. Altfel nu va putea face binele la arătare, sau îl va face forțat, trecător sau fariseic. De aceea se pune atâta preț in scrierile Filocaliei pe paza gândurilor. Patimile pot fi topite și faptele externe pot fi îmbunătățite numai după ce omul s'a deprins să-și urmărească atent orice gând, ca dacă e rău să-l alunge îndată, sau să-l curețe și să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu.
[…] Sfinții Părinți sunt maeștri neîntrecuți într’o știință, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în știința sufletului, care e cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, și cunoștința aceasta a lor ne-o pun la dispoziție în aceste scrieri.
[…] Dar înainte de trăirea mistică e necesară orientarea scrupuloasă după cea mai precisă știință a sufletului. Sfinții Părinți nu mai ostenesc să susțină că sufletul trebue îndrumat «în mod științific» și că cea mai înaltă «știință» este cea a călăuzirii sufletului. Abia după urcarea aceasta, după reguli «științific» stabilite, a sufletului din treaptă în treaptă, până la virtutea dragostei, omul se umple și in sine și în fața seme-nilor de farmecul cuceritor al unei frumuseți spirituale, al prezenții neînțelese a lui Dumnezeu. Se caută adeseori în timpul mai nou «trăirea» religiei. Dar trăirea aceasta nu e canalizată spre o țintă, pentru a duce sufletul după legi precise spre tot mai multă curăție și dragoste, ci e socotită ca o valoare în sine, chiar dacă nu duce nicăiri, chiar dacă orbecăește alăturea cu drumul. În concepția Sf. Părinți trăirea își are o valoare numai întru cât este o înaintare cu rânduială spre ținta desăvârșirii. Trăirea nu poate fi o stare sufletească, pe care să o lăsăm să ne cucerească atunci când se nimerește, sau să o provocăm prin cuvinte frumoase, fără a ne impune nici o obligație în ce privește păstrarea ei statornică și desvoltarea ei progresivă, spre o țintă clară. Și Sfinții Părinți au fixat în toate amănuntele legile acestei înaintări pe baza unei temeinice cunoștințe a fiecărei fraze din vieața sufletului.
Rărirea traducerilor vechi din Sfinții Părinți, absența altora mai nouă a contribuit mult la uitarea multora din aceste reguli de trăire practică creștină în duh răsăritean. Teologia apuseană, care a fost tot mai mult consultată, nu a putut aduce altceva în loc, fie pentru faptul că protestantismul nu-și pune de loc problema desăvârșirii omului prin sfințirea lui lăuntrică, iar catolicismul urmărește mai mult idealul unui om corect sau destoinic la exterior, fie pentru că substanța trăirilor practice apusene nu se potrivește cu cadrele dogmei și cu duhul răsăritean. Dintr’o mulțime de motive trebue să ne întregim îndeletnicirile spirituale cu această știință a prefacerii în valori practice a tezaurului credinții, umplându-ne sufletul cu substanța densă a trăirii religioase precis îndrumate, cum nu este decât cea ortodoxă.”