Un an deștept

 Cine vrea să intre deștept în noul an are la îndemînă două articole de Alexandru Racu. Primul (https://alexandruracu.wordpress.com/2020/12/30/diversitate/) ne arată efectele folosirii incluziunii sociale ca simplă formulă de recunoaștere reciprocă în cadrul sectelor de activiști civici, o formă de ipocrizie care determină mai degrabă excluderea celor care ar fi trebuit să fie beneficiarii incluziunii. Folosirea selectivă a incluziunii de progresiști a coincis cu distanțarea PSD-ului de electoratul sărac sau needucat (eroare pe care PSD-ul a făcut-o și în 2004). Iar această sincronizare, după cum spunea tot Alex cu altă ocazie (https://alexandruracu.wordpress.com/2020/12/12/despre-aur/), a făcut posibil succesul AUR.

În istorioara lui Creangă, „Moș Ion Roată” (https://ro.wikisource.org/wiki/Mo%C8%99_Ion_Roat%C4%83), poporul era necesar realizării unirii Principatelor: cineva trebuia să poarte bolovanul. Dar chiar dacă îl mișcă, poporul rămîne în afara participării la deciziile celor care-l conduc, în timp ce conducătorii nu participă la efortul poporului. De-abia începînd cu epoca Băsescu și culminînd cu ultimii doi ani ai regimului Iohannis, poporul a început să fie asimilat bolovanului inutil.

Dar poporul nu se poate recunoaște în această imagine cîtă vreme păstrează o conștiință națională (https://www.ideeaeuropeana.ro/carti/istorie-politica/elitele-si-constiinta-nationala/), iar dacă-i lipsește această conștiință nu mai poate fi numit popor. Poporul continuă să fie popor indiferent de felul în care-l văd și numesc cei care-l conduc. George Simion nu a dat peste popor, a dat doar peste cei care se recunoșteau în acest bolovan inutil din grădina boierului. Așa a apărut AUR. Aș adăuga aici că e de presupus că membrii și simpatizanții AUR nu au în majoritatea lor opțiuni doctrinare. Adică nu cred că cei mai mulți sunt conștienți de încadrarea lor ideologică (dreapta naționalistă, extremă-dreaptă etc). Mai degrabă votează cu „Românica”, au acumulat frustrări și complexe de inferioritate și vor să-și impună dreptul la scandal („tot poporul va ieși în stradă să vă susțină” unul dintre mesajele reprezentative adresate de „popor” lui George Simion).

Celălalt text al lui Alex care merită luat cu noi în 2021 este legat de chestiunea vacinului anti-covid (https://alexandruracu.wordpress.com/2020/12/30/pro-si-contra-vaccin/). Textul cuprinde cîteva observații de bun simț care ar trebui să-i liniștească pe ortodocșii care văd în vaccin un mijloc de posesiune diabolică. Am scris și eu ceva despre asta în textul postat anterior. La ce am scris acolo aș adăuga o observație: de ce s-ar strădui o forță ocultă să dezvolte un vaccin care să folosească cele mai științifico-fantastice tehnologii, cînd există Radio Trinitas, Trinitas TV și Ziarul Lumina prin care ortodocșii sunt păstrați la distanțare sigură de Adevăr: „Modul în care gândești despre tine determină acțiunile tale și implicit rezultatele pe care le vei avea. Rezultatele nu sunt bune sau rele în ele însele, ci funcționale sau nefuncționale, te conduc spre ceea ce îți dorești sau nu” (https://ziarullumina.ro/societate/psihologie/cum-construim-o-stima-de-sine-sanatoasa-158433.html)

Care este adversarul de care s-ar teme stăpînitorului acestei lumi, adversarul împotriva căruia globaliștii ar inventa un super-vaccin psihotronic? BOR? Cei 80% de creștini români care au lipsit la referendumul pentru familie din octombrie 2018? Care nano-roboți, ce tehnologie 5G i-a ținut pe români în casă la votul pentru familie? De ce ar crea cineva un produs atît de complex și de costisitor cînd creștinii ortodocși pot fi înșelați în orice moment cu cele mai banale lozinci?

Virusul spiritual

 Există trei feluri de viruși: cei văzuți sau materiali (de pildă, SARS-CoV-2), cei imaginari (de pildă, nanocipul din vaccinul anti-covid) și cei nevăzuți sau spirituali (gîndurile rele, „logismoi”). Cele opt gînduri generale ale răutății descrise în spiritualitatea ortodoxă reprezintă sursele legiunilor de gînduri rele care ne țin sub un asediu permanent întreaga viață. Este vorba despre mulțimea gîndurilor rele „personalizate”. Acestea sunt aplicațiile gîndurilor rele pentru fiecare om în parte, specializate în funcție de starea lui sufletească, de credința sau necredința lui, de educație, profesie, starea socială, mediul profesional și cel familial, mediul de viață (urban sau rural), vîrstă, gen, preocupări, aspirații, eșecuri sau împliniri etc.

Virușii văzuți ne afectează sănătatea trupească, cei imaginari sănătatea mintală, iar cei spirituali sănătatea sufletească. Dintre cele trei feluri de viruși, cei spirituali sunt cei mai periculoși. Ei ne afectează discernămîntul și ne slăbesc credința prin dezorientare și descurajare, semnalînd false pericole în scopul deturnării atenției de la amenințarea reală. Forța și subtilitatea virusului spiritual este demonstrată printre altele de faptul că în condițiile apariției Covid-19 și a vaccinului corespunzător, majoritatea credincioșilor se concentrează doar asupra primelor două categorii de viruși, ca și cum miza războiului nevăzut ar fi determinată exclusiv de gradul de gravitate și contaminare a virusului și de capacitatea vaccinului de a ne controla conștiința.

Prin boală, prin panică sau printr-o credință dezorientată, cele trei categorii de viruși ne atacă direct sau indirect credința. Problema este că există o mare teamă întreținută în rîndul credincioșilor ortodocși de pretinși oameni duhovnicești în legătură cu o falsă amenințare reprezentată de microcipuri sau nanocipuri (https://soundcloud.com/user-962990082/avertismentul-unui-preot-coronavirus-vaccin-cu-cipuri-nanometrice-pecetea-tatuata-sub-piele-5-g; din păcate, mediul online ortodox este plin de asemenea aberații în legătură cu problema vaccinării și a situației bisericești în contextul pandemiei. Există și excepții fericite, desigur, precum oamenii atenți în comentarii și măsurați în concluzii care postează pe blogul https://theodosie.ro/). Sunt convins că această panică este întreținută de adversarii ortodoxiei, de cei care vor să compromită ortodoxia făcîndu-i pe credincioși să arate ca niște rătăciți în lumea de astăzi, oameni care nu-și înțeleg momentul istoric și care, ca atare, pot fi ignorați în special în solicitările lor legitime, normale și raționale.

„Uitarea lui Dumnezeu fiind ultima cauză a patimilor, tămăduirea de ele trebuie să înceapă de la credință, adică de la revenirea la o cît mai deasă pomenire a Lui”, sublinia părintele Dumitru Stăniloae în capitolul despre patimi din Spiritualitatea ortodoxă (EIBMBOR, 1981, p. 60). Patima este o împletire a gîndului rău cu unul dintre afectele omenești (pofte, plăceri, temeri). Problema este că acei credincioși care au căzut victimă numeroșilor răi-sfătuitori nu ajung rătăciți doar în ordinea lumii seculare, ci și, ceea ce este infinit mai grav, niște rătăciți în propria lor credință. Dacă patimile sau gîndurile răutății urmăresc îndepărtarea noastră de Dumnezeu, atunci trebuie să știm că obiectivul lor este să ne îndepărteze de Dumnezeu cu tot cu credința noastră. Mai precis, duhurile rele știu că noi nu ne vom lepăda conștient de Dumnezeu și atunci vor face din propria noastră credință o formă de lepădare de Dumnezeu. De pildă, făcîndu-ne să credem că prin vaccin se urmărește lepădarea mecanică, involuntară a noastră de Dumnezeu sau preluarea controlului asupra conștiinței noastre, atenția noastră este abătută de la gîndul subtil real care ne preia și ne controlează credința, la mijlocul mecanic (nanocipul) interpretat ca amenințare iminentă pentru a determina credința să se teamă de ceva care, în realitate, nu reprezintă nici un pericol în privința credinței. 

Nici un vaccin nu ne poate afecta libertatea prin felul în care acționează, ci doar prin felul în care este recomandat/impus populației, dar aceasta este altă discuție. De fapt, singurii care preiau controlul nostru în urma plantării acestei temeri false sunt pe de o parte acei preoți, monahi sau chiar mireni pretins înduhovniciți care se pretează la acest joc diabolic în scopul de a-și spori prestigiul și influența proprii, iar, pe de altă parte, tocmai acele gînduri ale răutății care întîlnesc o credință puternică poate, dar cu siguranță confuză, o credință care găsește în amenințările cele mai neplauzibile confirmările cele mai puternice. Pentru astfel de credincioși, nanocipul reprezintă frica de care aveau nevoie pentru a-și „întări” credința. Acesta este profilul schițat sumar al tipului de credincios tot mai numeros care oferă teritoriul sigur pe care gîndurile răutății, virusurile spirituale construiesc și administrează un imperiu al fricii. Iar această frică este extrem de contagioasă într-o lume ortodoxă din care părinții duhovnicești lipsesc, în timp ce liderii ortodocși tranzacționiști alcătuiesc majoritatea.

Unul dintre efectele distructive cele mai vizibile produs de acest virus spiritual poate fi observat în compromiterea înțelegerii Sfintei Euharistii. Din taină a unirii cu Dumnezeu, Euharistia a devenit un medicament. Duhul răutății nu ne vrea lipsiți de credință, ci vrea să ne îmbolnăvească credința, pentru că o credință bolnavă nu ne mai poate ajuta să revenim la Dumnezeu, dar în același timp ne lasă cu impresia că suntem în Dumnezeu.

Menirea Sf. Euharistii nu este să ne scape de vreuna dintre cele trei categorii de virus. Scopul Sfintei Euharistii nu este să ne scape de boală, nu este să ne dea imunitate biologică sau spirituală, ci să ne unească cu Hristos. Prin unire cu Hristos participăm la viața Lui: în boală, în suferință și chiar în moarte. Singurul lucru care ne împiedică să ne împărtășim cu Hristos nu este virusul biologic, ci virusul necredinței. Virusul necredinței nu ne împiedică să ne împărtășim formal cu Hristos, ba chiar ne îndeamnă să o facem. Duhul/gîndul/virusul necredinței ne împiedică să ne împărtășim în mod adevărat. Virusul necredinței nu ne îndepărtează de Euharistie, ci ne îndepărtează de Hristos transformînd Euharistia într-un vaccin duhovnicesc. 

Mă tem că s-a produs o foarte gravă alterarea a credinței și înțelegerii ortodoxe în atitudinea noastră față de Sf. Euharistie în cursul acestui an (semnele erau mai vechi, dar pandemia a accelerat acest proces) și sper că voi reuși să revin asupra acestui aspect atunci cînd timpul mi-o va permite. Deocamdată vreau doar să notez că în diverse situații – fie printre credincioși la slujbă, fie la predică (am auzit recent un preot cerîndu-le credincioșilor să nu se împărtășească decît dacă cred că nu se vor îmbolnăvi; dar dacă nu mai este suficient să credem „că acesta este însuși Prea­curat Trupul Tău și acesta este însuși Scump Sân­gele Tău”, atunci de ce ne mai împărtășim?), fie în intervențiile unor ierarhi – Sf. Euharistie a devenit, printr-o preluare neglijentă a expresiei Sf. Ignatie Teoforul („Euharistia, medicamentul nemuririi”), o iarbă de leac, o poțiune vindecătoare. Se pare că tinerii „cu har” nu mai trebuie să meargă la Hogwarts, se pot duce direct la școala de magie din Dealul Patriarhiei pentru a învăța și exersa formulele de transformare.

Teologic vorbind, fiecare dintre cele trei categorii de viruși este artificială, pentru că moartea este artificială, iar virușii sunt agenți ai morții. Prin urmare, din punct de vedere teologic, faptul că SARS-CoV-2 este sau nu un produs de laborator este secundar. Orice agent patogen este purtător de moarte, iar moartea nu este naturală. Moartea a apărut în lume după ce facerea lumii s-a încheiat. Moartea nu este proprie creației, apare în afara creației și împotriva creației și a Creatorului. Moartea nu avea loc în lume, omul i-a făcut loc în el însuși mai întîi după care a transformat întreaga creație într-un loc al morții. Moartea este deznodămîntul unui complot a cărui intrigă este păcatul ca neascultare de Dumnezeu. Acest complot reprezintă teoria conspirației care justifică toate teoriile conspiraționiste în scopul disimulării conspirației originare. Indiferent că se exprimă printr-o bazaconie stranie sau printr-o teorie subtilă și realizabilă, orice teorie a conspirației ascunde teoria originară a conspirației, făcîndu-ne să credem că lumea este condusă din umbră de tot felul de organizații secrete.

Dar lumea nu este condusă din umbră, ci din întunericul pe care-l iubim toți cei care nu iubim lumina (Ioan 3, 19); cei mai mulți dintre noi participă mai mult sau mai puțin voluntar la această stăpînire nelegitimă. Dacă reptilienii și illuminati ar fi existat, probabil că s-ar fi temut de noi, de ușurința cu care suntem dispuși să trăim ca și cum nu ar exista bine și rău, i-ar fi speriat probabil refuzul nostru de a vedea coarnele și copitele celor care ne spun că toate religiile sunt adevărate sau că important este ce ne unește mai ales atunci cînd nu ne unesc decît minciuna și complicitatea cu moartea.

Nu există decît o singură teorie a conspirației, cea care a început prin „nu veți muri” (Facerea 3, 4) și se-ncheie prin „Și moartea și iadul au fost aruncate în râul de foc” (Apoc. 20, 14).

Sărbători prefăcute

 Iar El le-a zis: Bine a proorocit Isaia despre voi, făţarnicilor, precum este scris: „Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine”

Marcu 7, 6

 

Partea cea mai tristă în problema adevărului nu este că nu-l cunoaștem, ci că ne prefacem că nu-l cunoaștem. Uneori ne prefacem că nu-l cunoaștem precum Petru (Luca 22, 54-62), de teama prefăcuților care ne judecă adevărul și-l declară prea adevărat pentru a fi adevărat. Sau adevărat, dar inoportun. Alteori ne prefacem că nu-l cunoaștem din dorința de a părea oameni profunzi. Asta se-ntîmplă de cînd ne-am trezit (nu din senin, ci din tulburarea temeiurilor produsă de comunism și din lașitatea sau oportunismul unor ierarhi și teologi ortodocși), cu o cultură prefăcută, în care a fi profund înseamnă a avea incertitudini, perplexități, dileme, în timp ce convingerea, certitudinea și credința neprefăcută sunt expediate fără ezitare ca manifestări ale sărăciei cu Duhul. Și ce om prefăcut nu vrea să pară profund? În timp ce aliații ortodocși ai elitei ne-au îndemnat împotriva firii, dar în numele culturii Duhului Adevărului, să cultivăm prefăcătoria duhovnicească.

Ipocrizia însemna inițial a juca un rol. Cuvîntul vine din grecescul hypokrites, care însemna actor sau interpret pe scenă. Mai precis, înseamnă „un interpret de dedesubt”: în teatrul antic, actorul purta o mască corespunzătoare personajului interpretat. „Ipocritul” era actorul din spatele măștii. Actorul era „ipocrit”, adică „prefăcut”, ascuns de o mască. În scurt timp, termenul a dobîndit un sens figurat, desemnîndu-l pe cel care pretindea că era altceva în mod superior decît cel care era în realitate. Prefăcutul pretinde că este bun, profund, credincios cu adevărat, mascînd astfel și chiar pervertind adevăratul bine, adevărata profunzime sau adevărata credință. De aceea, în perioada medievală termenul îi numea în special pe cei care pretindeau că sunt buni sau evlavioși doar pentru a înșela buna-credință a celor din jur. Dar dacă imitarea, simularea adevărului urmărește în principal obținerea unor avantaje imediate prin înșelarea încrederii celor din jur, rezultatul inevitabil al ipocriziei constă în compromiterea adevărului.  

Ipocrizia în legătură cu adevărul de credință are efecte diferite față de ipocrizia practicată în legătură cu alte lucruri. Așa este, de pildă, ipocrizia celor care pretind că le pasă de mediu în timp ce continuă să-l polueze, sau doar pentru a pune bețe în roate economiilor țărilor rivale. Dar atunci cînd manipulezi adevărul de credință faci ca nici un adevăr să mai conteze, faci ca nimic să nu mai fie adevărat. Atunci cînd doar un număr redus de oameni trăiesc așa într-o societate, ei au de regulă o conștiință încărcată, atunci cînd nu se consideră niște spirite alese, unite în răzvrătirea lor față de adevăr prin idealul unei revoluții spirituale care să prefacă adevărul nepieritor în dilemă veșnică. Dar cînd toată societatea își asumă prefăcătoria, sentimentul de vinovăție este mult redus, fiind înlocuit de sentimentul unei victorii, al unei împliniri spirituale. Omul „îndumnezeit” prin complicitatea universală la minciună realizează o compromitere totală a integrității chiar și în condițiile în care poate fi un om de cuvînt. Este un om care și-a pierdut logos-ul, adevărul lui de om, este cineva care și-a pierdut sufletul.  

Comunismul a eșuat în acest proiect de suprimare totală a conștiinței prin obligarea populației de a fi complice la o minciună în care oamenii nu se regăseau. Poate și pentru că era o minciună impusă „de sus”. Dar revoluția imorală și în mod necesar anticreștină inaugurată în Vest în anii ’60 ai secolului trecut oferea promisiunea unei prefăcute conștiințe curate printr-o minciună de care omul căzut avea nevoie, printr-o minciună care se află în noi. Ne naștem cu minciuna în minte, dar cu puterea de a recunoaște adevărul în inimă. Omul nou este de fapt produs de civilizația occidentală, este dumnezeul de care creștinătatea a reușit să ne salveze timp de două milenii. Adevărul nu poate fi determinat decît de Cel care este adevărul, decît de Adevărul însuși. Dar pentru că Dumnezeu este cel care determină adevărul întrucît El este adevărul, omul nu poate determina adevărul decît fie recunoscîndu-l pe Dumnezeu și ascultînd de El, fie prefăcîndu-se că el, omul, este adevărul, chiar dacă în felul acesta omul nu poate determina decît un adevăr prefăcut, un pretins adevăr. Adevărul omului prefăcut, falsificat în miezul ființei sale, este o minciună care poartă masca unui adevăr inexistent.

La două mii de ani de la ultimii împărați păgîni zeificați și de la primul și singurul Dumnezeu condamnat la moarte, ucis de om și apoi înviat, omului i se oferă din nou posibilitatea de a redeveni dumnezeu în termenii lui, adică un dumnezeu prefăcut prin refuzul adevărului. Dacă pentru nimeni nu mai există adevăr, dacă consensul unanim în legătură cu adevărul este că acesta nu există, atunci nu trebuie să te mai prefaci că-ți pasă de el decît în măsura în care această prefacere este la rîndul ei o simulare, un tip de exercițiu prin care demonstrezi că ți-ai însușit și respecți noile reguli de etichetă ale comportamentului public. 

Într-o lume în care fiecare spune ca ei și să face ca el și invers nu există nici o mustrare de conștiință pentru că, în definitiv, nimeni nu mai este ipocrit. Cînd toată lumea poartă o mască, cînd toți sunt actori, cînd nimeni nu mai este el însuși, nimeni nu mai minte. Cea mai gravă formă de ipocrizie nu este cea comună, cînd mințim în lucruri lipsite de miză, spunînd și făcînd lucruri care nu înseamnă nimic pentru noi, ci atunci cînd pretindem că acționăm în raport cu un adevăr în care de fapt nu credem. Prin urmare, prefăcătoria care ne anulează ca persoane umane nu este doar o comună inconsecvență între gînduri și fapte, ci este o trădare consimțită a solidarității ontologice dintre realitate și adevăr. 

Întrucît creștinii au prin Adevărul Întrupat cea mai clară înțelegere a acestei legături profunde dintre adevăr și realitate, ei sunt principalii responsabili de slăbirea datoriei de percepere, recunoaștere și afirmare a acestei relații în istorie. Chiar dacă majoritatea ierarhilor și profesorilor de teologie ortodoxă sunt educați în universități occidentale unde desprinderea realității de adevăr este principalul și, în general, singurul obiectiv al educației superioare, cultul ortodox nu ne permite, prin proclamarea și celebrarea unei realități îmbibată cu adevăr, să aruncăm vina pentru coruperea perceperii adevărului exclusiv pe seama liderilor ortodocși. Adevărul icoanelor noastre va fi întotdeauna mai puternic decît minciuna măștilor lor. Cu toate acestea, de Nașterea Domnului ne dorim niște sărbători prefăcute, netulburate de adevăr, lipsite tocmai de Cel pe care ne prefacem că-l sărbătorim.   

Care este rolul pe care-l jucăm? Rolul este că nu știm adevărul, adevărul în legătură cu faptul că jucăm un rol. Rolul este că ne prefacem că nu știm care este adevărul.

La Judecata de Apoi nu sunt judecați cei care nu cunosc adevărul. Sunt judecați cei care L-au ignorat prefăcîndu-se că nu-L cunosc.

Acasă cu Sf. Ștefan și Mama lui

 Telling the Truth (Rostind Adevărul) este una dintre cărțile de succes scrise de Lynne Cheney. Pe coperta a patra a acestei cărți sunt menționate recomandările unor personalități de dreapta precum Gertrude Himmelfarb sau Margaret Thatcher. Subtitlul cărții este „Why our culture and our country have stopped making sense and what can we do about it” („De ce cultura și țara noastră au devenit de neînțeles și ce putem face în legătură cu acest lucru”).  

La data publicării volumului Telling the Truth (1995), opțiunea homosexuală a fiicei mai mici a soților Lynne și Richard (Dick) Cheney era cunoscută de toată lumea, după cum la fel de cunoscută era și susținerea acordată „căsătoriei homosexuale” de cuplul Cheney. Mary Cheney este lesbiană și activistă gay, fiind căsătorită din 2012 cu partenera cu care trăia încă din 1992. În acest interval Mary Cheney a născut de două ori, în 2006 și în 2009, crescîndu-și copiii împreună cu partenera ei lesbiană. Ca toată familia (părinții și sora mai mare, Liz, senatoare republicană de Wyoming și Președinta Conferinței Casei Republicane), Mary Cheney este republicană și dedicată adevărului. Părinții ei, Lynne și Dick Cheney, au susținut în permanență din 1992 încoace căsătoria homosexuală în numele „egalității căsătoriei.” Lynne a îndeplinit diverse funcții de conducere în instituții de educație precum National Endowment for the Humanities și a înfiinţat ulterior un think tank pentru reformarea educației superioare; Dick Cheney a fost timp de opt ani vicepreședintele Statelor Unite și unul dintre principalii promotori a restrîngerii drepturilor și libertăților cetățenești din cursul celor două mandate ale lui George W. Bush.

Poate că este doar un detaliu, dar mi se pare suficient pentru a ne ajuta să înțelegem de ce cultura ajunge la un moment dat de neînțeles: nu este neapărat și exclusiv din cauza stîngii, cum pretinde o dreaptă politică și culturală manipulatoare și lipsită de scrupule, ci mai ales pentru că în numele adevărului pretinșii lui prieteni spun minciuni sau doar jumătăți de adevăr. Cultura și lumea sunt scufundate în minciună nu de adversarii direcți ai adevărului (stînga revoluționară, umanismul secular, spiritualitatea neognostică, mișcarea New Age etc), ci tocmai de cei care pretind că-l apără întotdeauna ca pe un mijloc pentru ei înșiși și ca pe un scop pentru toți ceilalți. Falșii conservatori sunt niște personaje mai grotești decît personajele negative din teatrul kabuki, dar care ne cîștigă încrederea de fiecare dată cînd adevărul ne-a devenit străin prin nepăsarea noastră față de opera dramatică autentică.

Adevărul nu are nevoie de noi; minciuna are nevoie de noi, ea are nevoie să fie justificată. În schimb, noi nu avem nevoie de minciună, avem nevoie de adevăr. Avem nevoie de adevăr pentru a rămîne oameni, pentru a fi noi cu adevărat și pentru ca sufletele noastre să nu se schimbe în rău, ci să poată rămîne în bine ori să se poată întoarce la bine. Cerul nu are nevoie de noi pentru a exista, dar noi avem nevoie de cer pentru a putea crește drept, descoperind cerul viu care bate în inimile noastre de fiecare dată cînd trăim în adevăr.

Chiar dacă nu cerul ne schimbă în rău, cum părea să creadă Bolintineanu în „Muma lui Ștefan cel Mare”, rămîne de reținut convingerea populară (episodul legendar bazîndu-se pe o tradiție populară larg și temeinic răspîndită, chiar dacă este contrazisă istoric) că, mai degrabă decît orice altceva, mamele ne pot schimba – în bine sau în rău. În definitiv, Adevărul este purtat în pîntecele unei mame și se naște cu trup.

Sub cer omul este liber să devină un laș și un dezertor și pentru că cerul nu poate fi murdărit de murdăria omului, nu poate fi necinstit de necinstea omului. Cerul rămîne curat ca un martor incoruptibil. Dar pămîntul nu poate fi indiferent la adevăr. Omul a fost pus în grădina din Eden „ca s-o lucreze și s-o păzească” (Facerea 2, 15). Orice om este chemat să lucreze și să păzească adevărul creației în locul în care se află. Pămîntul este locul în care trăim, iar el se strică odată cu omul stricat. Omul stricat este omul care și-a stricat adevărul și care, de aceea, este capabil să strice adevărul oricărui alt om.

Omul nu are voie să se întoarcă acasă decît ca un biruitor, ca un domn, ca un păzitor credincios al adevărului încredințat. Dacă nu este om cu adevărat, dacă este stricat, atunci nu este vrednic nici de cer, nici de pămînt. Este un străin care, lăsat să intre în cetate, o transformă într-un loc de nerecunoscut și de neînțeles ca lumea și cultura de astăzi. Dar ca fiu al Tatălui, omul sfințește locul și se sfințește pe sine. Dacă s-ar fi ascuns de păgîni, Ștefan ar fi rămas poate în cărțile de istorie, dar nu ar fi ajuns pomenit în calendarul creștin-ortodox de muma lui duhovnicească, Biserica ortodoxă. Retragerea resemnată din fața minciunii, manifestată în cazul complicității la minciună a părinților lui Mary Cheney, falsifică omul pentru că-i refuză adevărul. Cultura populară românească cultivă însă modelul legendar al mamei lui Ștefan, care nu-i permite domnitorului să se ascundă de el însuși. 

Au mai rămas doar cîteva zile dintr-un an declarat „Anul omagial al pastorației părinților și copiilor”. Vom intra în scurt timp în „Anul omagial al pastorației românilor din afara României”. Asta s-a hotărît în toamna lui 2019, cînd încă nu se știa nimic despre coronavirus. Pe atunci, sinodalii își imaginau probabil pentru ei și protejații lor un an 2021 plin de circuite turistice prin Europa Occidentală, dar acum, cu restricțiile impuse de coronavirus, lucrurile s-au schimbat într-un mod dureros pentru ei. Dar tocmai această situație ar putea constitui o șansă pentru ca părinții români din țară și străinătate să descopere piesa dramatică veritabilă la care ar trebui să participăm cu toții, responsabilitatea părinților de a descoperi și întreține vocația de domni și doamne (în sensul exemplarității voievodale din poeziile lui Eminescu) a copiilor noștri precum și riscurile înstrăinării noastre a tuturor. BOR ar trebui să profite cea dintîi de ocazia de a redeveni „muma” care să ne amintească celor din țară și din străinătate condițiile întoarcerii noastre acasă. 

Totul sau nimic

 Dacă Hristos este totul, înseamnă că putem avea fie totul, fie nimic. Dacă în realitate nu poate exista decît fie totul, fie nimic, înseamnă că nu există ceva intermediar și prin urmare noi nu putem fi sau avea ceva intermediar. Nu putem avea ceva și, eventual, pe Hristos pe deasupra. Fără Hristos nu avem nimic și nu suntem nimic. Tocmai de aceea trebuie să căutăm „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33) Hristos nu este un supliment, un bonus, ceva care face ca viața să fie frumoasă, curată și „spirituală”.

Hristos nu ne face viața ușoară, nobilă ori superioară. Hristos face ca viața noastră să fie vie. Greutatea vieții noastre vine din moartea pe care am lăsat-o să ne tulbure sufletele, din moartea care stăpînește peste acea parte din viața noastră trăită fără Hristos. Greutatea vieții este greutatea morții care apasă peste fiecare viață acceptabilă cît de cît.

Viața fără Hristos este o viață de nimic. Tocmai această viață de nimic o sărbătoresc mulți dintre noi cu ocazia marilor sărbători creștine. Din acest punct de vedere, mi se pare semnificativ că brazii de Crăciun produși în pepinierele din întreaga lume sunt sterili, semințele lor fiind nefertile. Bradul de Crăciun perfect este o clonă și este important de observat că omul desprins de Dumnezeu atinge perfecțiunea doar la capătul opus al vieții.

Am putea avea totul și ceva pe deasupra. Dar preferăm doar ceva, cît de cît și, de aceea, nu rămînem decît cu nimicul. „De ce există ceva mai degrabă decît nimic?” este o întrebare filozofică; dar întrebarea corectă, în sensul în care este deopotrivă directă și precisă, este cea teologică: „de ce există ceva mai degrabă decît totul?”

Cu mulți ani în urmă, la mine la țară pomul de Crăciun era împodobit cu mere, nuci, covrigi și colăcei de casă. La fel se împodobea și Pomul pomenilor la parastase sau în Joia Mare în unele localități (https://www.caiete-silvane.ro/articole/4321/Pomul-mortului-La-inmormantare-si-in-Joia-Mare.html). Viața se împodobea cu viață întru veșnică pomenire. Dar pentru că am pierdut conștiința vieții, credem că viața stă în cantitate și intensitate: mai mult, mai mare, mai luminos, mai gălăgios – excesul înseamnă pentru mulți dintre noi ceva neapărat mai viu. Tocmai precaritatea acestui „ceva” la care ne raportăm în mod greșit existența determină nevoia unui „ceva în plus”. Fiind doar un „ceva în plus”, nu contează dacă acesta este bun sau rău: religie sau politică, cultură sau afaceri. Ceva tot e mai bun decît nimic, credem noi, iar ceva în plus sugerează deja o viață împlinită. Însă ceva este mai rău decît nimic, iar ceva în plus este un blestem în plus. Pentru că ne împiedică să vedem că nu avem nimic, că suntem goi pe dinăuntru, că viața noastră nu a fost niciodată vie.

O viață falsificată nu este doar o viață oarecare lipsită de adevăr. Viața trăită în afara adevărului este o viață neadevărată în sensul în care nu este viață. Viața care nu este viață nu este un alt fel de viață. Este altceva decît viață. Viața care nu este viață nu este nimic, nu este deloc. Viața care nu este viață nu este. Bradul „natural” viu, dar care nu rodește, care nu este purtător de viață, este la fel de fals ca bradul de plastic. Iar viața lipsită de viață se aruncă în foc (Matei 7, 19).

Praznic luminos

 În capitolul 14 din Cartea lui Isaia profetul descrie eșecul încercării Regelui Babilonului de a se așeza în locul lui Dumnezeu: 

 

„Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi.» Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!” (14, 13-15) 

 

Versetul de la 14, 12, „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri!” este interpretat în creștinism și ca o trimitere la căderea Satanei: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” (Luca 10, 18)

Apocalipsa Sfântului Ioan se deschide printr-o serie de mustrări adresate unor biserici aflate în primejdia de a urma false stele (erezii, eretici, stiluri de viață). Îngerii celor șapte biserici sunt îndemnați să facă pocăință pentru a redobîndi ceea ce au pierdut sau pentru a putea rămîne în continuare în adevărul pe care l-au păzit (Apoc. capitolele 1-3).

În vremurile noastre, magii ascultă de Irod; în același timp, nu a apărut în ultimii treizeci de ani nici o singură falsă stea pentru care ierarhia BOR să nu garanteze și spre care să nu ne călăuzească. Ordinul Steaua României, întemeiat de Cuza și reconfirmat de Carol I sub deviza „In Fide Salus” („Salvarea este prin credință”) cu care au fost decorați eroii României din cele două războaie mondiale, a fost abrogat în 1948 și reinstituit în 1999. Este „cel mai vechi şi mai prestigios ordin românesc”; votat la 10 mai 1877, ordinul reprezintă „primul act normativ al noului stat suveran România”  (https://canord.presidency.ro/ro/pagina/ordinul-national-steaua-romaniei). Din păcate, e de presupus că unii dintre beneficiarii din prezent ai ordinului nu mai reprezintă intenția și principiile care l-au întemeiat (https://www.mediafax.ro/politic/cine-sunt-decoratii-lui-klaus-iohannis-72-de-distinctii-in-doi-ani-dintre-care-noua-cu-cel-mai-mare-ordin-16233552).

„Eu Mă voi scula împotriva lor, zice Domnul Savaot, şi voi nimici numele Babilonului şi pe cei care au mai rămas: şi mugurii şi mlădiţele, zice Domnul.” (Isaia 14, 22) Tot așa se vor prăbuși oamenii cu sau fără stele, dar supuși aceluiași stăpîn, care în BOR, în cultură, în politică, și-au asumat după 1990 secretizarea Stelei românilor și a tuturor neamurilor. Slujitorii întunericului sunt poate mai interesați de Stea decît iubitorii luminii. Din acest punct de vedere, grupurile de indivizi care plimbă în preajma sărbătorii Nașterii Domnului o boxă din care sunt difuzate două trei refrene nefericite, pretins „tradiționale”, servesc interesele celor preocupați de denaturarea sensului creștin al sărbătorii și de batjocorirea vieții creștine. Poate de aceea grupurile de colindători alienați sunt libere să vestească un Crăciun desfigurat, schimonosit, în timp ce vizitele pastorale ale preoților din această perioadă au fost interzise. Din cîte se pare, riscul împrăștierii de coronavirus prezentat de colindătorii impostori este inferior avantajului răspîndirii necredinței și compromiterii credinței cu ajutorul unor boxe de mare putere pe fiecare stradă din orașele mai mici sau mai mari ale României. Aceste grupuri continuă astfel lucrarea marilor poluatori spirituali ai lumii. Nu întîmplător, Coca-Cola, cea mai poluantă companie din lume cu materiale din plastic (https://www.theguardian.com/environment/2020/dec/07/coca-cola-pepsi-and-nestle-named-top-plastic-polluters-for-third-year-in-a-row) promovează un agent de vînzări pe post de Moș Crăciun, falsificînd astfel întreaga bucurie adusă de Întruparea lui Dumnezeu. Este important de amintit aici că, în capitolul 14 din Isaia, cei care refuză adevărul omului vor refuza întotdeauna și adevărul pămîntului.

Steaua nu poate fi ascunsă, dar pot fi identificate false stele care să abată atenția de la Prunc. Irozii de astăzi știu că nu pot ucide Pruncul. De aceea, îl relativizează. Această înșelare a atenției împiedică România să-și mai urmeze Steaua.

De ce ar încerca cineva să pună Nașterea Domnului în rînd cu toate nașterile? Pentru a anula Întruparea și pentru a relativiza persoana umană. Pentru că doar prin Întrupare omul își poate schimba natura, doar în Hristos își poate omul lepăda natura rănită de moarte pentru a se prinde, a se altoi în natura umană vindecată, restaurată în virtutea unirii ei cu cea divină în ipostasul Fiului întrupat și înviat. Din acest motiv, Nașterea Domnului este, precum o afirmă colindul românesc, „praznic luminos”. Din acest motiv cei mai mulți ne bucurăm:

 

„Îngerii cântau, păstori fluierau,

Magii se-nchinau, toți se bucurau,

Dar Irod era că se tulbura

De nașterea Sa, de nașterea Sa.”

 

Problema lumii nu este suferința. Omul supraviețuiește suferinței. Ce-l doboară nu este suferința, ci absența bucuriei. Bucuria nu înseamnă doar un interval în care te simți bine. Probabil că omul se simte cu atît mai bine cu cît este mai dezumanizat. E de presupus că politicienii au frecvent astfel de momente de satisfacție personală. Dar adevărata bucurie este posibilă și cînd te simți rău. Bucuria este posibilă și în plină suferință.

De regulă, suferința noastră vine din faptul că suntem biruiți de lume, de păcat. Am complotat cu lumea împotriva noastră, iar satisfacțiile aduse de victoria pe care am realizat-o asupra noastră sunt lipsite de bucurie, fiind însoțite de o suferință pe care nu o înțelegem și care ne distruge fără să ne doară, deși noi nu am făcut nimic altceva decît să ne străduim să fim fericiți. Dar bucuria adevărată vine atunci cînd suferim pentru că participăm la biruința lui Hristos asupra lumii. Bucuria devine atunci o lumină care luminează în întunericul acestei lumi. Acesta este motivul pentru care Irozii de astăzi se străduiesc să ne facă să uităm „Că Mîntuitorul și Izbăvitorul/ Cu trup s-a născut, cu trup s-a născut.” Pentru că au nevoie de suferința noastră și se tem de bucuria noastră adevărată. Se tem că n-ar mai putea fi ei bucuria noastră. Se tem că am putea descoperi că ei nu sunt dumnezei, ci „un hoit călcat în picioare” (Isaia 14, 22).

Lumea nu poate cunoaște alt motiv de bucurie decît Hristos pentru că nu există altceva sau altcineva care i-ar putea vindeca lumii rana de care suferă. Nimeni nu poate vindeca această rană pentru că toți ne naștem deja răniți. Nu este nimeni care ar putea vindeca această rană pentru că nimeni nu se naște sănătos. Singurul care s-a născut nevătămat de rana noastră este Iisus Hristos. De aceea, este singurul care ne-a putut vindeca luîndu-ne rana, purtînd-o și vindecînd-o în Sine. Acesta este singurul motiv de bucurie adevărată care a existat și va exista vreodată în lume. Din acest motiv nu există în istorie nici o altă stea care să ne conducă pînă la locul revărsării bucuriei în lume. Aceasta este singura credință prin care ne putem salva, după cum preciza deviza ordinului Steaua României. Dacă ne-am limpezi ochii credinței și am căuta iarăși spre cerul Bisericii, am redescoperi Steaua cea adevărată. Nu vom scăpa de suferință, dar vom cunoaște și vom trăi în bucuria adevărată.

S-a deschis Școala clasică!

 Pentru cei care se-ntreabă ce vor face în zilele lor libere din acest sfîrșit de an în condițiile restricțiilor de deplasare, le sugerez să meargă la școală. La o școală adevărată, poate singura din România în momentul de față. Prin urmare, sper că vom fi numeroși cei care vom profita de vacanța de iarnă sau de aceste zile de concediu pentru a vizita o școală adevărată, una cum nici nu îndrăzneam să sperăm că va apărea, o școală care nu valorifică modele străine, ci acel model românesc care i-a făcut pe străini să vorbească cu admirație și respect despre noi pînă nu demult: Școala Clasică, pe care o puteți găsi la adresa https://www.scoalaclasica.com/

Este cu siguranță unul dintre cele mai frumoase și mai necesare daruri de Crăciun pe care le puteam primi. Să-l lăsăm să ne bucure!

DEVS: A Theological Interpretation

(Note: this is the English translation of the text originally published in Romanian at http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/12/devs.html)

 

I think that the most interesting thing about the DEVS miniseries (https://www.imdb.com/title/tt8134186/) is neither the idea that everything is pre-determined nor the comprehensive function of the multiverse hypothesis (which eventually becomes the baseline scenario). Nor is it that people would be able to produce an omniscient machine, capable not only of anticipating the future with atomic precision, but also of reconstructing the whole past with the same precision. The apparent point in DEVS is that even freedom can be, if not anticipated, then at least restrained, controlled and eliminated.

But if Devs (Deus) is able to anticipate everything (including what cannot be anticipated?), then why in the end of the film Katie, the chief designer, asks a politician to provide funding and ensure the secrecy of the laboratory's work in order to sustain the Devs program? What kind of god is the one who needs funds to survive? What kind of god is the one you can unplug at any time?

It is the god of those who want only a bearable and somewhat plausible version of reality. It is the god of all Christians and non-Christians who do not want to live in the truth. It is the god that the world listens to even when this god projects a painful version of reality. For example, when he tells you to throw yourself into the void with the promise that you will find yourself in a convenient version of reality. It is the god who helps us separate the Way from the Truth and the Truth from the Life.

After they die, Lily and Forest wake up in the simulated reality of Devs. At first glance, we might get the impression that unlike the other characters in this parallel universe, Lily and Forest are real. In fact, they are just projections, very complex simulations but no different from all the other characters in this simulated world.

The Devs program can no longer anticipate reality, and therefore it can no longer serve the purposes for which it was created and sustained. It is probably expected to serve only as a compensation for the afterlife insofar as psychologists, therapists and governmental clergy believe that it could be useful to the political power as a tool to control the hope and faith of the population in a better world. With the unanticipated gestures of Lily and Stewart, Devs loses its understanding of reality, reducing its projections to a simulation of the hereafter. From this point of view, Devs is only now revealing its essential demonic nature.

When Forest promises that all will be well, he is already dead within. For him, it is not death that is the problem, but life. For him, everything will be well once he leaves this life. But what the engineers of the simulated life do not know is that what comes after death is something that can be even harder to predict than the events of this world, in fact, it is something impossible to anticipate: it is either the opposite of life, or, hopefully, what “Eye hath not seen, nor ear heard, neither have entered into the heart of man, the things which God hath prepared for them that love him” (1 Cor. 2:9).

After she dies, Lily does in the program everything she would have done in real life, but this doesn’t make her any more alive. This is exactly the main question asked by the film: what is the difference between a living person and a character who, although he looks, acts and thinks identically, only exists in a computer program? The difference is that the former exists and the latter does not. One can get out of the deceitful universe of death, while the other remains trapped inside it for as long as the program or the machinery allows. Although the program is created to accomplish the resurrection, the resurrection is the only thing that escapes the program. The program “dies” with the death of man. Only the living man can say no to death, and his no can save him insofar as he will say yes to the One who is “the Resurrection and the Life” (John 11:25).

Devs does not “do” resurrection: the “afterlife” of Lily and Forest exists only in the computer program and it is only a projected life in a possible universe that can only exist within the hypothetical frame of the theory of the multiverse. Devs’ “Resurrection” is only the projection of a possible life, a life that “could have been if” – that is, if it had not been interrupted by death. Death determines the limits of the program, because we think of life as a program whose limit is death, and Devs is, of course, created by this deadly way of thinking. This is why the program cannot anticipate eternal life, but it can only imagine an (immortal?) kind of life that most of us confuse with the afterlife.

Devs saw Christ on the Cross. But it could not see the Risen Christ. The Resurrected Christ lives outside the program because the program “knew Him not” (John, 1:10). Resurrection is the only thing that escapes the program. That is why it is the only thing that should concern us all before and above anything else.

 When Lily throws away the gun, her gesture is not just a random, arbitrary and secondary variation of the scenario projected by the Devs, but a significant manifestation of her own freedom: unlike Forest, for whom everything – even murder! – is inevitable and subject to the universal, inescapable cause-effect relation, Lily refuses to kill. In this way, she refuses to act along the logic of the causality of death, the only one that is accessible to Devs. From that moment on, even without Stewart's subsequent intervention, Devs became contradicted by the very reality it tried to represent, and thus a totally obsolete, out of reality system. Lily confronted Devs with a reality whose existence the program could not perceive, much less conceive.

Lily's free gesture means that Devs don't really have access to reality. It never had. Reality presupposes freedom, it allows freedom. If Devs projections have come to reproduce reality identically, it is because men do not exercise their freedom, but refuse it, impoverishing reality and falsifying it. The reconstruction of the Crucifixion of Christ by Devs shows Christ on the Cross, but we usually miss the understanding of this moment. Paying attention to the Savior's suffering and sacrifice, we are inclined to neglect the crucial fact that it was man who crucified Christ. Like any scene that depicts our human wickedness, the episode of Christ’s Crucifixion eminently tells us about man’s freedom. Rejection of Christ is the ultimate rejection of human freedom.

Murder and death are possible only in a world bounded by unfreedom. Therefore, the refusal of the freedom to which the incarnate God has called us and never cease to call us is at the same time a refusal of Life and Truth. This refusal creates an order, a “kingdom” of death that determines human action. Only in this order is it possible for people’s actions to be anticipated and controlled by the (ideological) program.

Ideology is possible only in a non-free world; that is why the theme of freedom is crucial for ideologies, because only through a false freedom can true freedom be abolished. The violent interdiction of faith will never succeed in separating man from God. On the contrary, it only contributes to the spread and consolidation of the faith. The alienation of man from God is possible only through a false god, who can only come from within the Church, never from outside her. This is why the Holy Fathers identified the real danger to the Church in heresy, not in atheism or in other religions. Devs is such a false god (and Forest is, accordingly, a false prophet, as Lily proves him to be) and that is why it is the only god an unfree world needs.

The refusal of life implies the refusal of freedom and therefore it can be anticipated. The world ruled by death and bounded by untruth will always allow reliable predictions. On the other hand, the refusal of death, the refusal of the order of sin cannot be anticipated by this world because this refusal has its source in another world, in another order. Free actions are possible even in the world of bondage precisely because they are not unexplainable, meaningless, purposeless, uncaused events; they are essentially good and motivated by goodness because they have their origin in that world about which not even Lily knows anything and in which she does not even dare to believe. But it is exactly such unforeseen, unpredictable actions which evade the logic of evil, that entitle us to think and to hope that such a world is possible. The freedom of an action dedicated to the truth anticipates the order of the Resurrection, that is, that reality which we could glimpse anytime, even only “through a glass, darkly" (1 Cor. 13:12), if we were not so determined by the causality of death.