Omul are un adînc bun și un adînc rău, un adînc adevărat și unul mincinos, un adînc lăuntric, propriu și viu și un adînc exterior, străin și mort.
Dumnezeu nu este acolo unde credem noi că este El, ci acolo unde trebuie să fim noi. Dumnezeu este în același timp mai aproape și mai departe decît credem noi că este. Dumnezeu este în acest moment cu noi, dar departe de noi. Este departe de noi în adîncul adevărat din noi. Aproape și departe sunt în realitate determinate de prezența lui Dumnezeu, nu de prezența noastră. Prezența lui Dumnezeu ne luminează apropierea și depărtarea Lui de noi și a noastră de El și de noi înșine. Ceea ce minții omenești neluminată de Duhul Sfînt îi pare aproape este de fapt departe de noi pentru că este departe de adîncul din noi. Dumnezeu este tot atît de departe de noi pe cît suntem noi de aproape de noi înșine.
În realitate, ce este mai aproape de noi este ceea ce este cel mai adînc în noi și care ne rămîne de regulă ascuns și nebănuit. Dumnezeu răspunde chemării din adînc (Psalmul 129) pentru că Dumnezeu este adînc și se-ntîlnește în adîncime: „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9).
Dar omul poate cădea și în adîncul Satanei (Apoc. 2, 18-25). Adîncul rău este adîncul imediat, este adîncul falsei apropieri, este adîncul fals care ascunde adîncul adevărat din noi. Adîncul rău este locul înstrăinării și îndepărtării de sine (am mai scris despre asta la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/07/imaturitatea-ortodoxa.html). Omul cel mai preocupat de sine este omul cel mai îndepărtat de sine. Adîncul rău este în afara omului, iar oricine alege să locuiască aici va rămîne în afara sa și a lui Dumnezeu, în adîncurile întunericului din afara luminii (Matei 8, 12).
Unde trebuie să fim noi? Acolo unde este Dumnezeu: mai departe de noi, pentru a fi cît mai aproape de noi. Departe de noi, în adîncul adevărat din noi.